ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2019

Ședința publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G., H., I., Pusok căsătorită J., K., L., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 50000 Euro conform clauzei penale de arvună inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M., conform cotelor lor de moștenire, în concret astfel - C. 5000 Euro, D. 1666,67 Euro, E. 1666,67 Euro, F. 1250 Euro, G. 1250 Euro, H. 1250 Euro, I. 1250 Euro, Pusok căsătorită J. 5000 Euro, K. 1666,67 Euro, L. 30000 Euro.

Prin sentința civilă nr. 89 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016 s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților A. și B., față de pârâții F., G., H. și I.. S-a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamanților. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și K., Pusok căsătorită J. și L., pentru suma de 30.000 Euro.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții C. și D. precum și pârâții E. și K..

Prin decizia nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâții C. și D., E. și K., împotriva sentinței civile nr. 89 din 19 ianuarie 2017 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr. x/2016 care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință: a fost respinsă acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., E. și K., J.. A fost menținută dispoziția sentinței prin care s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecată față de pârâții F., G., H. și I..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții B. și A..

Recurenții apreciază că decizia atacată este nelegală întrucât este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în materia prescripției dreptului material la acțiune, mai specific în ceea ce privește determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile C. civ. din 1864. De asemenea, în opinia recurenților, au fost încălcate dispozițiile legale privind încheierea si interpretarea convențiilor legal făcute, reglementate în Titlul III din vechiul C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții arată că dispozițiile dreptului material în ceea ce privește momentul nașterii dreptului la acțiune au fost invocate de aceștia în fața instanței de apel, dar nu ca motiv de apel, având în vedere că li se admisese acțiunea în primă instanță iar apelul fusese formulat de părțile adverse, ci prin întâmpinare.

În opinia recurenților, normele de drept material greșit aplicate de instanța de apel sunt: art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 1066, art. 1068 și art. 1298 C. civ. 1864, din aceste dispoziții rezultând cu certitudine următoarele aspecte: partea care nu este în culpă are dreptul de opțiune între a cere executarea clauzei penale sau a solicita instanței executarea vânzării însăși; dreptul de opțiune trebuie să fie unul real, efectiv, existent la momentul la care cumpărătorul (cum este cazul în speță) alege una dintre variante sau cealaltă. Cu alte cuvinte, cumpărătorul trebuie să aibă la momentul exercitării acțiunii efectiva posibilitate de a alege una dintre opțiunile pe care C. civ. i le recunoaște în situația în care vânzătorul refuză încheierea contractului promis; dreptul la acțiune se naște în momentul în care cumpărătorul are efectiv această posibilitate de opțiune sau în momentul în care una dintre variante nu mai poate fi executată; obiectul principal al promisiunii de vânzare-cumpărare este vânzarea, transmiterea proprietății asupra imobilului, nu executarea clauzei penale-aceasta din urmă fiind o obligație secundară și subsidiară, menită a asigura promitentul-cumpărător de executarea contractului de vânzare.

Recurenții susțin că aveau obligația firească de a face toate demersurile necesare pentru executarea obligației principale a promisiunii-ceea ce, având în vedere că bunul imobil fusese înstrăinat de promitenta-vânzătoare, a presupus desființarea acelui contract de vânzare-cumpărare pentru a crea astfel toate premisele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare promis, recurenții neavând ab initio dreptul de a activa clauza penală. De altfel, pe parcursul soluționării litigiului având ca obiect anularea contractului prin care imobilul a fost înstrăinat de promitenta-vânzătoare unei terțe persoane, recurenții susțin că au arătat în mod constant că obiectivul pe care îl urmăresc este dobândirea imobilului în proprietate, în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare, însă, având în vedere perioada extrem de lungă de timp în care a fost soluționat litigiul privind anularea contractului prin care imobilul a fost înstrăinat de promitenta-vânzătoare unei terțe persoane și evenimentele derulate în această perioadă, la finalizarea litigiului când s-a intenționat obținerea executării obligației principale s-a constatat că acest lucru nu mai este posibil, imobilul fiind deja executat silit din patrimoniul terțului cumpărător. Drept urmare, în acel moment - la finalizarea litigiului care crease posibilitatea teoretică a executării obligației principale a promisiunii de vânzare-cumpărare, 07.10.2014 - s-a constatat imposibilitatea executării obligației principale și s-a născut dreptul de a cere activarea clauzei penale.

În ceea ce privește decizia atacată, recurenții susțin că aceasta a fost pronunțată în urma unei greșite aplicări a normelor de drept material, apreciindu-se în mod nelegal că termenul de prescripție ar fi început să curgă la data de 16.11.2007, când, în opinia instanței de apel, s-ar fi născut dreptul la acțiune în ceea ce privește activarea clauzei penale. Acest mod de aplicare a normelor de drept material relevante în speță este unul eronat, care nu ține cont de împrejurările de fapt și de drept reale din speță, pornind de la greșita apreciere că recurenții ar fi avut deschisă calea unei acțiuni în executarea clauzei penale încă de la început. Or, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul principal al promisiunii de vânzare-cumpărare este cel având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului iar opțiunea privind activarea clauzei penale nu devine reală, efectivă și legală atâta timp cât părțile pot executa obligația principală.

Un alt element care trebuie avut în vedere este cel al culpei promitentei vânzătoare - una dintre condițiile necesare pentru activarea clauzei penale fiind culpa acesteia, conform art. 1298 C. civ. 1864. Dreptul la acțiunea având ca obiect punerea în executare a clauzei penale s-a născut la momentul la care culpa promitentei-vânzătoare a fost stabilită în mod irevocabil, deci la data de 07.10.2014. Dreptul la acțiune nu se putea naște anterior acestei date, cu atât mai puțin la data de 16.11.2007, întrucât în acel moment culpa promitentei vânzătoare nu era certă.

Recurenții susțin că nu au urmărit executarea clauzei penale ci executarea obligației principale, respectiv semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Chiar și așa, promovarea acțiunii în executarea clauzei penale în același timp cu executarea obligației principale ar fi fost pe o parte, inadmisibilă iar pe de altă parte, neîntemeiată câtă vreme culpa - elementul principal care, conform voinței părților, atrăgea activarea clauzei penale - nu era stabilită, fiind contestată de autoarea pârâților.

Recurenții arată că au avut posibilitatea de a se îndrepta împotriva pârâților în baza clauzei penale doar în momentul în care a devenit evident că obligația principală nu mai poate fi executată, bunul imobil care urma să le fie transmis nemaifiind în patrimoniul societății subdobânditoare, fiind vândut în cadrul procedurii de executare silită.

Dreptul material la acțiune întemeiat pe clauza penală, deci pe culpa promitentei-vânzătoare, ca urmare a imposibilității de executare a obligației principale a promisiunii de vânzare-cumpărare s-a născut la data la care aceasta culpă a fost constatată și stabilită în mod irevocabil de instanța supremă în dosarul nr. x/2008, ca atare, în speță nu trebuie analizate motive de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție pentru perioada anterioară datei de 07.10.2014, cât vreme acesta a început să curgă doar la această dată.

Cu privire la admiterea apelului formulat de C., recurenții susțin că decizia recurată este nemotivată întrucât instanța de apel a analizat doar excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocă de ceilalți apelanți, nu însă și susținerile apelantului C., dar cu toate acestea a admis și apelul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 Euro, conform clauzei penale de arvună inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M..

În raport de data încheierii acestui antecontract, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și Decretului-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Recurenții apreciază că decizia atacată este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în materia prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Critica nu este fondată.

Conform art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M., data limită pentru încheierea contractului în formă autentică s-a stabilit a fi 16.11.2007. La această dată părțile s-au întâlnit la notar și au semnat încheierea de certificare nr. 7882/16.11.2007 prin care s-a luat la cunoștință că oficiul de cadastru nu a putut elibera extrasul de carte funciară pentru imobilul în cauză, condiție fără de care nu s-a putut încheia actul de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea acestei condiții a fost determinată de existența dosarului nr. x/2007 având ca obiect grănițuire, aflat pe rolul Judecătoriei Zalău.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că, la momentul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu s-a putut încheia din culpa vânzătoarei care nu a fost în măsură să prezinte extrasul de carte funciară, condiție obligatorie prevăzută de lege pentru încheierea vânzării.

Raportat la obligațiile asumate de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007, Înalta Curte reține că, în cauză, momentul de la care a început să curgă termenul de prescriție este prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 teza ultimă, în sensul că prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul prevăzut pentru realizarea obligației. Acest termen este 16.11.2007, termen la care trebuia încheiat contractual de vânzare-cumpărare și în raport de care a început să curgă termenul de prescripție.

În situația dedusă judecății, începerea momentului de la care curge termenul de prescripție este independentă de stabilirea culpei și aceasta deoarece prescripția dreptului la acțiune vizează posibilitatea de a acționa în instanță, în timp ce stabilirea culpei ține de analiza fondului dreptului în scopul atragerii răspunderii părții culpabile și este ulterioară acestui moment.

Faptul că partea care se consideră neculpabilă are dreptul de opțiune între executarea directă și executarea indirectă a obligațiilor și că aceste modalități de executare nu se pot solicita concomitent, nu presupune existența mai multor termene de prescripție care încep să curgă succesiv, cum greșit afirmă recurenții. Termenul de prescripție este unul singur și se încheie la momentul obiectiv prevăzut de lege.

Contrar susținerilor recurenților, aceștia au avut posibilitatea legală să acționeze în justiție înuntrul termenului de prescripție, independent de faptul că au demarat acțiunea care a format obiectul dosarului nr. x/2008, această acțiune neavând aptitudinea să constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripție având în vedere că are un obiect distinct de cel al prezentei cauze și anume, anulare contract de vânzare-cumpărare.

Că este așa rezultă și din finalitatea prezentului proces și anume solicitarea de activare a clauzei penale, care nu reprezintă o consecință directă a soluției date în dosarul nr. x/2008 ci constituie o componentă a dreptului de opțiune al recurenților pe care aceștia nu au înțeles să îl exercite la momentul la care au constatat că nu pot semna contractul de vânzare-cumpărare, ci ulterior, în afara termenului de prescripție.

Cu alte cuvinte, demararea acțiunii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare care a format obiectul dosarului nr. x/2008 nu a reprezentat un fine de neprimire din perspectiva utilizării uneia dintre cele două modalitați de executare a obligațiilor: în natură sau prin echivalent (activarea clauzei penale).

Pentru considerentele arătate, nu pot fi primite nici susținerile recurenților potrivit cărora la finalizarea dosarului nr. x/2008 respectiv la 07.10.2014 s-a creat posibilitatea teoretică a executării obligației principale a promisiunii de vânzare-cumpărare și, întrucât s-a constatat imposibilitatea executării obligației principale, s-a născut dreptul de a cere activarea clauzei penale

Recurenții au susținut că s-a apreciat în mod nelegal că termenul de prescripție ar fi început să curgă la data de 16.11.2007, dată când, în opinia instanței de apel s-ar fi născut dreptul la acțiune în ceea ce privește activarea clauzei penale.

Și această critică este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1066 C. civ., clauza penală, este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i iar conform art. 1068 din același cod, creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligației principale.

Acest din urmă text de lege constituie dreptul de opțiune al creditorului care, la momentul constatării neexecutării obligației, are posibilitatea de a solicita, sau îndeplinirea obligației principale sau a clauzei penale, textul de lege necuprinzând situația la care se referă recurenții, respectiv că aceștia erau obligați să ceară mai întâi executarea obligației principale și abia după aceea, dacă se constata imposibilitatea de executare a obligației principale, să activeze clauza penală.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, condiția începerii curgerii termenului de prescripție este simplă, textul de lege nestipulând ca dreptul la acțiune să se nască dincolo de orice îndoială rezonabilă, cum greșit susțin recurenții.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenții arată că dreptul la acțiune având ca obiect punerea în executare a clauzei penale s-a născut la momentul la care culpa promitentei-vânzătoare a fost stabilită în mod irevocabil în dosarul nr. x/2008, respectiv la data de 07.10.2014, întrucât doar la acest moment culpa promitentei-vânzătoare a devenit certă.

Astfel cum s-a arătat anterior, momentul intervenirii culpei nu este relevant în speță sub aspectul nașterii dreptului la acțiune având în vedere că obiectul judecății este reprezentat de un act juridic cu termen de executare depășit, situație juridică care intră sub incidența art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Chiar dacă reclamanții au aratat în dosarul în care au cerut nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007 că doresc să încheie contractul în formă autentică după constatarea nulității, aceasta nu schimbă faptul că deja promitenta-vânzătoare era în culpă pentru neîncheierea în data de 16.11.2007 în formă autentică a contractului, adică pentru neîndeplinirea obligației asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M..

Faptul că recurenții susțin că nu au urmărit executarea clauzei penale ci executarea obligației principale, respectiv semnarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă strict opțiunea acestora în condițiile în care astfel cum s-a arătat, legiuitorul a pus la dispoziția creditorului un drept de opțiune.

Așadar, data la care a intervenit culpa promitentei vânzătoare este, așa cum s-a constatat și în dosarul nr. x/2008 având ca obiect nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007, data de 16.11.2007.

Din aceleași considerente nu pot fi reținute nici susținerile recurenților că promovarea acțiunii în executarea clauzei penale în același timp cu executarea obligației principale ar fi fost pe o parte inadmisibilă iar pe de altă parte neîntemeiată câtă vreme culpa - elementul principal care, conform voinței părților, atrăgea activarea clauzei penale - nu era stabilit fiind contestată de autoarea pârâților.

Culpa promitentei-vânzătoare rezultă în mod direct la 16.11.2007 din neîndeplinirea obligației din antecontractul de vânzare-cumpărare, clauza penală putând fiind activată automat prin sesizarea instanței, iar nu în funcție de soarta dosarului nr. x/2008 având ca obiect nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007.

Refuzul promitentei vânzătoare de a încheia actul este factorul care a generat culpa deoarece aceasta a fost doar formal de acord cu încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, în realitate aceasta nedepunând diligențe pentru eliberarea extrasului de carte funciară în lipsa căruia notarul public nu putea verifica condițiile vânzării.

Raportat la prevederile antecontractului de vânzare-cumpărare acest refuz se constituie în activarea clauzei penale, deoarece, în situația în care tranzacția nu se perfecta în formă autentică din vina vânzătoarei la termenul stabilit, aceasta trebuia să restituie de două ori suma de 50.000 euro primită ca avans.

Constatarea nulității contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007 în dosarul nr. x/2008 repune părțile în situația anterioară, dar numai între acestea, iar nu și cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare, care produce efectele sale, independent de soarta procesului de constatare a nulității contractului autentificat sub nr. x inclusiv cu privire la termenul de prescripție, care are aceeași dată de începere și curge de la momentul refuzului promitentei vânzătoare, 16.11.2007, și pentru obligația de a încheia contractul cât și pentru clauza penală.

Recurenții și-au asumat riscul de a încerca să obțină îndeplinirea obligației principale însă acest aspect nu a reprezentat o cauză de întrerupere a termenului de prescripție și nu a generat noi drepturi la acțiune, cum în mod eronat se susține.

Intervenirea culpei promitentei vânzătoare la data de 16.11.2007 este evidentă, de la această dată reclamanții având opțiunea să sesizeze instanța cu o acțiune în executarea în natură a obligației sau cu privire la incidența clauzei penale.

Faptul că ulterior nașterii acestui drept la acțiune și începerii curgerii prescripției, promitenta-vânzătoare a încheiat la data de 28.12.2007 un alt contract de vânzare cumpărare nu schimbă situația. Nici faptul că ulterior se introduce o acțiune de constatare a nulității acestui contract nu face să se schimbe nașterea dreptului la acțiune anterior arătat și curgerea termenului de prescripție.

Prin urmare, lămurirea aspectului culpei promitentei vânzătoarei cu privire la neîndeplinirea obligației din antecontract nu are nimic de a face cu acțiunea de constatare a nulității contractului aut. sub nr. x/28.12.2007 și culpa în ce privește acest din urmă contract.

Cu privire la admiterea apelului formulat de C., recurenții susțin că decizia recurată este nemotivată întrucât instanța de apel a analizat doar excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocă de ceilalți apelanți, nu însă și susținerile apelantului C., dar, cu toate acestea, a admis și apelul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, reține că, față de soluția de admitere a apelului și poziția procesuală a apelantului C., nu se mai impunea analiza distinctă a criticilor acestuia întrucât erau similare cu ale celorlalți apelanți.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Înalta Curte, constatând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenții-reclamanții B. și A. să plătească intimaților-pârâți D., E. și K. suma de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă recurenții-reclamanții B. și A. să plătească intimaților-pârâți D., E. și K. suma de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2019.