ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1253/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 04.10.2016, reclamanții A. și Gyorgy losif au solicitat, în contradictoriu cu B. și C., ca în temeiul art. 1021 C. civ., să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 07.04.2006, obligarea pârâților la restituirea sumei de 80.000 RON reprezentând prestația efectuată de promitenții cumpărători în baza antecontractului, precum și obligarea pârâților la plata de daune interese pentru nerestituirea sumei de 80.000 RON, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 12.04.2016 și până la data restituirii integrale. Prin modificarea depusă la data de 03.04.2017, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților D., E., F. și G.. Prin sentința nr. 3902/22.05.2017, Judecătoria Cluj Napoca a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Sentința Tribunalului Cluj Prin sentința nr. 325/20.07.2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea, ca prescrisă. Prin decizia nr. 18/A/29.01.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, a anulat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal. Prin decizia nr. 3/14.01.2020 din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Decizia Curții de Apel Cluj Prin decizia nr. 94/A/30.06.2020 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, pe care a menținut-o.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții H. și I., care au solicitat casarea hotărârii atacate, rejudecarea apelului în sensul admiterii acestuia, cu consecința respingerii excepției prescripției și trimiterii cauzei către prima instanță pentru judecarea fondului cauzei, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în recurs. În motivarea recursului formulat, aceștia au precizat că, urmare a casării dispuse de instanța supremă, în rejudecare, au solicitat analizarea celorlalte împrejurări invocate în cuprinsul apelului inițial, respectiv:1. împrejurarea că a existat o înțelegere a pârâtului J. cu reclamantul I. în sensul ca terenul să se vândă către un terț, iar avansul achitat să le fie restituit. Scadența acestei obligații de restituire a intervenit doar la data vânzării terenului, în luna aprilie 2016, deci în mod evident, nu a fost împlinit termenul de prescripție în luna septembrie 2016 atunci când a fost formulată prezenta acțiune; 2. împrejurarea că, deși termenul prevăzut în antecontract pentru încheierea contractului autentic era de 7 zile de la finalizarea irevocabilă a dosarului de partaj nr. x/2006, pârâții J. nu le-au adus niciodată la cunoștință data finalizării irevocabile a acestui dosar, iar recurenții nu erau parte în dosarul respectiv, astfel că nu aveau cum să cunoască că acesta a fost soluționat în data de 10.03.2011 și, pe cale de consecință, că la data de 21.03.2011, promitenții-vânzători aveau obligația de a se prezenta la notar. În aceste condiții, au susținut în apel că nu se poate reține data de 21.03.2011 ca fiind începutul termenului de prescripție, iar în lipsa vreunei dovezi concrete din care să rezulte luarea la cunoștință de scadența obligației promitentului vânzător, se poate reține doar momentul vânzării imobilului către familia K. în anul 2016 ca fiind momentul la care au avut dreptul de a acționa în instanță pe pârâții J.; 3. împrejurarea că nici măcar dreptul la acțiunea de a obliga promitenții vânzători la încheierea contractului autentic, raportat la dispozițiile contractuale, nu era prescris la data formulării prezentei acțiuni, având în vedere faptul că terenul a fost înscris în cartea funciară în luna septembrie 2012 (conform extrasului CF existent la dosar), iar promitenții vânzători aveau obligația de a intabula terenul înainte de a încheia contractul autentic. Astfel, prescripția a început să curgă în septembrie 2012, iar în luna februarie 2015, aceasta a fost întreruptă, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin notificarea formulată de pârâtul J. către familia L., prin care acesta recunoștea dreptul de creanță și se angaja să își execute obligația. Criticând soluția dată în apel prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții au invocat următoarele aspecte de nelegalitate a deciziei atacate: - Cu privire la soluția dată asupra susținerilor potrivit cărora prescripția nu a început să curgă cât timp ei nu au fost notificați de către promitentul vânzător cu privire la finalizarea procesului de partaj, au arătat că instanța nu a menționat motivele pentru care a considerat că nu este relevantă lipsa oricărei notificări din partea pârâtului J. către reclamanți, deși au precizat că în aceste condiții au fost în imposibilitate de a cunoaște data finalizării respectivului proces și, implicit, data de la care puteau cere executarea promisiunii de vânzare. Instanța de apel s-a limitat a reține că reclamanții nu au făcut demersuri pentru a afla dacă acțiunea de partaj a fost admisă, or, în opinia recurenților, acest motiv este străin de natura cauzei, deoarece în speță nu a existat vreo obligație legală sau contractuală a promitenților cumpărători de a se interesa de cursul procesului de partaj, iar acest lucru nici măcar nu era posibil deoarece informații în legătură cu dosarele aflate pe rolul instanțelor se pot obține doar de către părți. În primul rând, reclamanții nu ar fi știut cărei instanțe să se adreseze, cauza fiind judecată în mai multe etape procesuale, de către instanțe diferite; în al doilea rând, reclamanților - care nu erau părți în dosar - nu li s-ar fi eliberat niciun certificat de grefă de către niciuna dintre aceste instanțe. De altfel, în perioada 2006-2011, pârâtul B. a tergiversat procesul de partaj, singurul motiv pentru care acest litigiu a durat atât de mult fiind dat de expertizele, contraexpertizele, obiecțiunile formulate pentru a se stabili valoarea terenului și, implicit, sulta pe care acest pârât avea a o plăti coproprietarilor. - În cauză, s-a realizat o interpretare și aplicare eronată a normelor de drept material incidente în privința instituției prescripției, respectiv a prevederilor Decretului nr. 167/1958. Potrivit recurenților, interpretarea corectă a acestor dispoziții este în sensul că termenul de prescripție nu putea să curgă atâta timp cât nu aveau cunoștință de evenimentul declanșator al acestuia, conform principiului contra non valentem agere non currit praescriptio. În aceste condiții, au susținut că nu se poate reține data de 21.03.2011 ca fiind începutul termenului de prescripție, iar în lipsa unei dovezi concrete din care să rezulte luarea la cunoștință de scadența obligației promitentului vânzător au opinat că se poate reține momentul vânzării imobilului către familia K., în anul 2016, ca fiind cel la care au avut dreptul de acționa în instanță pe pârâții J.. Au criticat și răspunsul dat în apel susținerilor cuprinse la pct. 3, arătând că și în situația în care s-ar face abstracție de lipsa încunoștiințării cu privire la finalizarea procesului de partaj, începutul termenului de prescripție poate fi situat cel mai devreme în luna septembrie 2012, moment la care terenul a fost înscris în cartea funciară pe numele promitenților vânzători. Doar începând cu respectivul moment a fost posibilă executarea antecontractului, deoarece în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, imobilul nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public. Or, instanța de apel nu a precizat motivele pentru care a înlăturat respectiva susținere, care, în opinia recurenților, era esențială pentru argumentarea motivului de apel. În condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă începând cu luna septembrie 2012, recunoașterea dreptului, efectuată în luna februarie 2015, ar fi fost situată în interiorul termenului de prescripție și ar fi făcut inutilă orice discuție referitoare la efectele actului recognitiv al obligației, acesta având în mod cert un efect de întrerupere a prescripției. Nu în ultimul rând, recurenții au considerat că reținerea potrivit căreia termenul de prescripție nu poate fi întrerupt prin recunoașterea dreptului efectuată ulterior împlinirii prescripției este criticabilă prin prisma motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au precizat astfel că prin motivele de apel au arătat faptul că soluția prevăzută expres de art. 2506 alin. (4) din Noul C. civ. este aplicabilă și în sistemul Decretului nr. 167/1958, având în vedere rațiunile și principiile similare care au stat și stau la baza reglementării instituției prescripției. Pe de altă parte, potrivit recurenților, recunoașterea dreptului care se prescrie trebuie considerată o transformare a obligației, respectiv o novație prin care se naște o nouă obligație și implicit curge un nou termen de prescripție, în acest sens exprimându-se opinii inclusiv în doctrina și în practica judiciară. Astfel, în opinia recurenților, există cel puțin două aspecte raportat la care trebuie considerat că începând cu luna februarie 2015 a început să curgă un nou termen de prescripție, termen care în mod evident nu era împlinit la momentul declanșării prezentei acțiuni, în anul 2016, iar instanța de apel, reținând în mod eronat o soluție contrară, a aplicat greșit prevederile legale de drept material incidente.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 03.03.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin punctele de vedere la raport formulate la data de 26.03.2021, intimații-pârâți B. și C. au arătat că înțeleg să reitereze excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și judecarea cauzei în lipsă.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 07.10.2020, intimatul-pârât B. a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nelegal și neîntemeiat. În susținerea excepției nulității, intimatul-pârât a arătat că nu s-au formulat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei din apel, ci au fost reluate motivele formulate prin cererea de chemare în judecată, prin cele două apeluri și prin recursul precedent. Intimatul-pârât a susținut, în esență, prezentând istoricul litigiului, că afirmațiile recurenților sunt neadevărate și tendențioase, fără probe sau dovezi. A precizat că recurenții au criticat greșit decizia apelului, susținând, fără probe, existența unei înțelegeri, necunoașterea datei finalizării procesului de partaj, lipsa notificării din partea sa (deși nu avea această obligație), începutul cursului prescripției din anul 2012, când parcela de 679 mp a fost înscrisă în CF, în condițiile în care clauzele și obligațiile părților din antecontract prevedeau cu totul altceva, o somație trimisă altor persoane, dar după împlinirea termenului de prescripție precum și o comparație neinspirată cu o novație și cu nașterea unei noi obligații. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare, iar excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrare a fost apreciată ca nefondată prin raportul întocmit asupra recursului, care a fost admis în principiu prin încheierea instanței din 21.04.2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează: Reținând nelegalitatea deciziei atacate, reclamanții au criticat atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât și ce cel al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care instanța de apel a răspuns apărării lor pe prescripție, în sensul că aceasta nu ar fi putut să curgă în contra lor cât timp nu au fost notificați de către promitentul-vânzător cu privire la finalizarea procesului de partaj. Astfel, subsumat motivului de recurs dat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel nu ar fi menționat motivele pentru care a apreciat lipsită de relevanță apărarea lor (privitoare la lipsa oricărei notificări din partea pârâților J. în legătură cu finalizarea procesului de partaj) și că a utilizat motive străine de natura cauzei când a reținut că ei nu ar fi făcut demersuri pentru a se interesa asupra situației dosarului de partaj. Criticile sunt nefondate, observându-se că sunt deplin lămuritoare argumentele pentru care instanța de apel nu a primit această apărare a reclamanților prin care au susținut că, fiind în imposibilitate de a cunoaște data finalizării procesului de partaj, nu au cunoscut nici data de la care puteau cere executarea promisiunii de vânzare, astfel că nu le poate fi opusă prescripția dreptului de a cere rezoluțiunea antecontractului lui de vânzare-cumpărare din 7.04.2006. Instanța de apel a reținut corect că, prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - act normativ a cărui incidență în cauză este atrasă de actul juridic căruia i se aplică și care a fost încheiat la 7.04.2006, în virtutea prevederilor art. 102 din legea nr. 71/2011 - prescripția dreptului de a cere rezoluțiunea antecontractului începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Acest moment se determină în raport de data stabilită de părți prin convenția intervenită între cele ele (antecontractul din 7.04.2006), pentru încheierea contractului prefigurat (cel de vânzare-cumpărare), respectiv "după finalizarea acțiunii de ieșire din indiviziune, după ce o să avem o sentință definitivă și irevocabilă, dacă s-au respectat clauzele din prezentul antecontract, dar nu mai târziu de 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului menționat anterior". Față de acest conținut al clauzei contractuale convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006 cu privire la momentul ferm al îndeplinirii obligației de prezentare la notar în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, în mod corect s-a stabilit de instanța de apel că data limită de executare a acestei obligații a fost 20.03.2011, respectiv la împlinirea celor 7 zile lucrătoare socotite de la data soluționării irevocabile (la 10.03.2011) a dosarului cu nr. x/2005, având ca obiect acțiunea de ieșire din indiviziune asupra imobilului din str. x. Tot prin raportare la conținutul aceleiași clauze, s-a apreciat - pe bună dreptate - că nu prezintă relevanță faptul că reclamanții nu au fost parte în dosarul de partaj și că nu li s-a comunicat hotărârea de soluționare a acelui litigiu, dat fiind conținutul clar și nemodificat al acesteia și al convenției, în ansamblu. Prin urmare, nu lipsesc motivele instanței de apel pentru care a considerat nerelevante apărările reclamanților relative la data începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune, cum fără temei critică aceștia. Sunt, într-adevăr, nerelevante aceste apărări în condițiile în care nicio nuanță și nici un detaliu (cum ar fi impunerea vreunei obligații de informare asupra datei soluționării irevocabile a procesului de ieșise din indiviziune, promitenților-vânzători) nu au fost adăugate/reglementate între părțile convenției din 7.04.2006 în legătură cu clauza supusă analizei. În absența oricăror alte precizări, se înțelege că toate părțile antecontractului din 7.04.2006 și-au asumat, pentru ele însele și prin mijloace proprii, informarea și cunoașterea oricăror date în legătură cu finalizarea acțiunii de ieșire din indiviziune, iar clauza în discuție a fost ca atare concesionată reclamanților prin contractele de cesiune încheiate la datele de 8.07.2011 și 29.07.2011 între aceștia și promitenții-cumpărători M., părți în antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006. Prin urmare, cădea în egală măsură în diligența reclamanților de a face demersuri și a se informa prin mijloace proprii în legătură cu soarta litigiului de ieșire din indiviziune privitor la imobilul a cărui dobândire în proprietate o urmăreau, nefiind străine cauzei - după cum fără temei se pretinde - considerentele instanței de apel, care a observat că din probatoriul administrat nu a reieșit că aceștia ar fi făcut vreun demers pentru a afla dacă acțiunea de partaj a fost admisă/soluționată irevocabil sau că promitenții-vânzători le-ar fi refuzat astfel de informații. Sunt nefondate și în aceeași măsură nerelevante apărările reclamanților în sensul că nici nu ar fi posibil ca ei să obțină informații legat de acest proces deoarece nu ar fi știut cărei instanțe să se adreseze, cât timp antecontractul din 7.04.2006 cuprindea îndestulătoare detalii legate de obiectul și părțile litigiului, stadiul soluționării acestuia, nr. de dosar, nr. de sentință sub care se soluționase la acea dată cauza, care permiteau urmărirea și verificarea evoluției litigiului. De asemenea, nerelevante sub aspectul determinării momentului începerii cursului prescripției și al împlinirii cursului acesteia sunt susținerile reclamanților ce au invocat o tergiversare a procesului de partaj de către pârâtul B. în perioada 2006-2011. Așadar, nu pot fi văzute ca întemeiate criticile reclamanților fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după cum nu sunt întemeiate nici criticile acestora sprijinite pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au pretins că termenul de prescripție nu putea curge în contra lor cât timp nu aveau cunoștință de evenimentul declanșator al acestuia (finalizarea litigiului de partaj). În considerarea acelorași explicații de mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind corect determinată data începerii cursului prescripției respectiv 21.03.2011, dată care își găsește justificarea în dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și în conținutul clauzelor contractuale ale antecontractului din 7.04.2006, cesionat ulterior reclamanților, momentul propus de aceștia - cel al vânzării imobilului către familia K. în anul 2016 - fiind străin înțelegerii promitenților vânzători și cumpărători. De asemenea, nu putea fi considerat începutul termenului de prescripție momentul septembrie 2012, la care terenul a fost înscris în cartea funciară pe numele promitenților vânzători, de vreme ce înțelegerea părților din antecontractul de vânzare-cumpărare a legat îndeplinirea obligației de prezentare la notar în vederea încheierii în formă autentică a contractului prefigurat (cel de vânzare-cumpărare) de finalizarea acțiunii de ieșire din indiviziune "nu mai târziu de 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului menționat anterior", iar nu de îndeplinirea obligației distincte asumate de promitenții-vânzători de a întabula într-o carte funciară nouă întregul drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 3.058 mp. Astfel fiind, așa cum corect au reținut ambele instanțe de fond, nu se putea produce nici efectul întreruptiv al cursului prescripției, invocat de reclamanți în legătură cu notificarea trimisă la 20.02.2015 de promitenții-vânzători J. promitenților-cumpărători M. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce, la acea dată, prescripția - al cărei termen a început să curgă la 21.03.2011 - era deja împlinită. Această statuare a instanțelor de fond este deplin corectă și nu comportă nicio critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., înțelegându-se că, pentru a-și produce efectele specifice de modificare a cursului prescripției, cauzele de suspendare ori de întrerupere a acesteia trebuie să intervină în cursul termenului, iar nu înainte sau după împlinirea acestuia, aspect deopotrivă valabil atât sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958, cât și sub cea actuală a C. civ. (art. 2500 și urm.) Ceea ce reclamă recurenții sub forma unei critici de greșită aplicare ori interpretare a legii cu referire la această statuare a instanței de apel (lipsa efectelor întreruptive ale actului recognitiv al obligației, realizat ulterior împlinirii termenului de prescripție) constituie, de fapt, o solicitare de aplicare unei prescripții aflată sub regimul de reglementare al Decretului nr. 167/1958 (în mod necontestat din partea acestora) a regimului specific prescripțiilor guvernate de C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 2506 alin. (4) din C. civ. (care reglementează un caz special sau asimilat de renunțare la prescripție, așadar, o cu totul altă instituție juridică decât cea invocată prin apărarea reclamanților, respectiv, a întreruperii cursului prescripției), sub pretextul recunoașterii efectelor sau incidenței acestora și sub regimul anterior de reglementare a prescripției. O astfel de susținere este greșită întrucât ceea ce deosebește fundamental cele două reglementări legale ale instituției prescripției este faptul că sub regimul Decretului nr. 167/1958 aceasta avea un regim legal imperativ (considerându-se ca fiind de ordin general, obștesc interesul ocrotit prin normele de reglementare) și, deci incompatibil actelor juridice private, individuale prin care se admite, sub regimul legal actual - în care prescripția beneficiază de un regim legal dispozitiv - că pot fi făcute acte de renunțare la prescripție (art. 2506, art. 2507 C. civ.). Prin urmare, rațiuni și principii similare de reglementare, sub acest aspect, între cele două acte normative menționate nu există. Cât privește teza novației vechii obligații a promitenților-vânzători J. (devenită una imperfectă prin împlinirea termenului de prescripție) într-o nouă obligației pentru care ar curge un nou termen de prescripție, nu poate fi primită deoarece nu este în niciun mod susținută în realitatea faptică de vreme ce, prin notificarea trimisă la 20.02.2015, aceștia nu și-au asumat din nou obligațiile convenite inițial cu promitenții-cumpărători M., ci s-au rezumat la a-i convoca pe aceștia în vederea încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului din Cluj-Napoca, Aleea x, potrivit celor convenite prin antecontractul din 7.04.2006. Lipsește, așadar, elementul esențial al novației, animus novandi sau intenția de a nova, de a transforma vechea obligație într-una nouă, element impus în mod neîndoielnic prin dispozițiile clare ale legii, atât în normele vechiul C. civ. (art. 1130), cât și în cele ale noului C. civ. (art. 1610), acestea din urmă fiind cercetate față de data actului invocat a avea conținut novator asupra obligației (notificarea din februarie 2015). Astfel fiind, în mod corect s-a statuat în cauză că acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 7.04.2006, introdusă pe rolul instanțelor la 4.10.2016, a fost exercitată cu mult după împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, conform art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958 și convenției părților (antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006) la 21.03.2011 și s-a împlinit la 21.03.2014. În considerarea acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.