ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6268/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată în Dosarul nr. x/2016 (aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, și având ca obiect recursul declarat de reclamanta UAT Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea și recursul incident declarat de pârâta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1000 din 19 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Tulcea), recurenta-pârâtă A. SRL a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și ale art. 8 din Legea nr. 219/1998.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea recurentei-pârâte A. SRL de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Împotriva încheierii din 23 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A. SRL.

Examinând cererea de recurs prin prisma dispozițiilor incidente, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că, calea de atac exercitată în cauză nu este prevăzută de lege.

În fapt, prin încheierea din 23.01.2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea recurentei-pârâte A. SRL de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, iar împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta A. SRL.

Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac exercitată în cauză nu este prevăzută de lege.

Conform prevederilor art. 520 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Din textul legal sus citat rezultă că încheierea pronunțată nu poate fi atacată nici cu apel și nici cu recurs.

Or, potrivit art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, hotărârile definitive nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel/recurs.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva încheierii atacate, pe de o parte pentru că aceasta a fost îndreptată împotriva unei încheieri definitive, hotărâre care nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar, pe de altă parte, deoarece calea de atac formulată de recurent nu este prevăzută de textul de lege special, respectiv art. 520 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca inadmisibil, ținând seama și de prevederile art. 499 din același cod.

Prin Decizia civilă nr. 348/CA din 11 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de recurenta reclamantă UAT județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea în contradictoriu cu intimata pârâtă A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1000 din 19 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosar nr. x/2016, a casat în tot hotărârea recurată și, rejudecând: a admis acțiunea, a constatat rezilierea de plin drept a contractului de concesiune nr. x/29.01.1999 încheiat între Consiliul Județean Tulcea, în calitate de concedent, și A. SRL, în calitate de concesionar, a obligat pârâta A. SRL la predarea către reclamantă a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de concesiune, a respins ca nefondat recursul incident declarat de recurenta pârâtă A. SRL, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, a obligat intimata pârâtă la plata către recurenta reclamantă a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs, a respins ca nefondată cererea recurentei reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert parte.

Împotriva Deciziei nr. 348 din 11 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs pârâta A. SRL solicitând admiterea recursului, casarea în parte a Deciziei nr. 348 din 11 martie 2019 în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale și înaintarea excepției de neconstituționalitate ridicată în dosar către Curtea constituțională.

În opinia recurentei, se impune admiterea cererii de sesizare în sensul că art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că decizia privind încetarea unui contract de concesiune prin reziliere convențională/judiciară ar avea un regim juridic distinct față de decizia de încheiere a unui contract de concesiune, respectiv dacă ar putea fi luată direct de președintele consiliului județean, fără o hotărâre a consiliului județean constituit în for decizional.

Recurenta apreciază că prevederile ce fac obiectul excepției invocate în fața Curții de Apel Constanța sunt constituționale numai în măsura în care ar fi interpretate în sensul că încetarea unui contract de concesiune, inclusiv prin reziliere, poate fi decisă exclusiv de concedentul care a decis încheierea contractului de concesiune, respective de consiliul județean. Nu se poate accepta că decizia de încetare a contractului să poată fi luată în lipsa condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege, respective doar prin decizia unilaterală a președintelui consiliului județean.

În concluzie, prin prisma principiilor constituționale, încetarea unui contract de concesiune nu s-ar putea decide direct de către președintele consiliului județean, ci numai de organul deliberativ și decizional al județului. Consiliul județean în calitate de concedent are legitimitate și poate adopta decizii doar cu respectarea cvorumului și a majorității prevăzute de lege, iar nu prin intermediul președintelui consiliului și prin urmare, decizia de a înceta un contract trebuie adoptată în for decizional.

Examinând cererea de recurs prin prisma dispozițiilor incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În cauză, sunt îndeplinite aceste cerințe, respectiv dispozițiile invocate au legătură cu obiectul cauzei - art. 91 și art. 123 din Legea nr. 215/2001 sunt dispoziții legale pe care A. își întemeia apărările substanțiale în Dosarul nr. x/2016, apărări contestate de UAT Consiliul Județean Tulcea și argumente care au stat la baza sentinței pronunțate de instanța de fond.

De asemenea, excepția vizează o dispoziție dintr-o lege, respectiv dispozițiile art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prin raportare la art. 120 și art. 122 din Constituție în legătură cu care Curtea Constituțională nu a pronunțat o decizie prin care să fi constatat anterior neconstituționalitatea textului vizat de recurentă.

În ceea ce privește legătura dintre excepția invocată și cauza dedusă judecății, se apreciază că, condiția de admisibilitate care trebuie îndeplinită pentru ca instanța să poată sesiza Curtea Constituțională este ca legea, ordonanța sau dispozițiile din acestea să aibă legătură cu soluționarea litigiului, condiție care este îndeplinită.

În referire la excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă, Înalta Curte opinează asupra caracterului său nefondat, astfel:

Recurenta apreciază că dispozițiile legale prevăzute de art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, prin raportare la art. 120 și art. 122 din Constituție sunt neconstituționale, întrucât prevăd că manifestarea de voință a consiliului județean la încheierea unul contract de concesiune se va exprima sub forma unei hotărâri a consiliului județean adoptată cu cvorumul și majoritatea prevăzută de lege, însă nu prevăd care este forma de exteriorizare a voinței consiliului județean atunci când decide încetarea unilaterală sau rezilierea unui contract de concesiune sau dacă o astfel de manifestare de voință poate aparține unui singur membru al consiliului județean.

Din pricina acestei lacune legislative, în prezenta cauză, prima instanță a apreciat că pentru încetarea unui contract de concesiune nu ar fi necesară adoptarea unui hotărâri de către consiliul județean cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, nu se invocă aspecte de neconstituționalitate, ci omisiuni din acte normative, vidul legislativ neputând fi înlăturat pe calea excepției de neconstituționalitate.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 348/CA din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 348/CA din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. SRL împotriva încheierii din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2019.

GGC - OB