ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4015/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2018, sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania de Transport Public S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice anularea în tot a Notei de Control emisa în data de 27.04.2018 de echipa de control a ANRSC cât și a Răspunsului la Plângerea Prealabila emisă de ANRSC sub nr. x/07.06.2018, pentru motivele de nelegalitate invocate în cuprinsul acțiunii.

Reclamanta a invocat și excepția prescripției în ceea ce privește contribuția reținută prin nota de control contestată, ca fiind datorată ca urmare a prestării de servicii transport public de persoane pentru perioada aprilie 2007 - decembrie 2012

2.1. Prin sentința civilă nr. 28 pronunțată în data de 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că reclamanta Compania de Transport Public S.A. este prestator al unui serviciu comunitar de utilitate publică, având astfel calitatea de autoritate publică asimilată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, calitate care, prin dispozițiile art. 10 alin. (3) teza II din Legea nr. 554/2004, impune o competență teritorială exclusivă a litigiului în contencios administrativ în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.

2.2. Prin sentința civilă nr. 115 pronunțată în data de 12 aprilie 2019, Curtea de Apel București a admis excepția de necompetență teritorială, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Timișoara și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru soluția anterior enunțată, instanța a reținut că reclamanta nu poate fi considerată o autoritate publică asimilată, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu este aplicabilă teza a II-a a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci teza întâi, reclamanta având calitatea de persoană juridică de drept privat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamanta Compania de Transport Public S.A. a supus controlului de legalitate Nota de Control emisă în data de 27.04.2018 de Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, cât și a Răspunsului la Plângerea Prealabila emisă de ANRSC sub nr. x/07.06.2018.

Instanțele aflate în conflict s-au considerat necompetente să soluționeze litigiul din punct de vedere teritorial, apreciind diferit asupra problemei locului de soluționare a cauzei, în raport de sediul sau calitatea părților.

Pentru stabilirea competenței de soluționare a cauzei, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 care definesc contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor in care cel puțin una dintre părți este o autoritate publica, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică este definită ca fiind "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", iar dispozițiile art. 2 lit. c)

1

din lege prevăd că "sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative".

Din prevederile legale anterior citate rezultă că, pentru ca un înscris să poată fi asimilat unui act administrativ supus regimului juridic reglementat prin Legea contenciosului administrativ, este necesar să aibă ca obiect executarea unor lucrări de interes public și să fi fost încheiat cu o autoritate publică sau de autoritate publică asimilată, care să fi acționat în regim de putere publică.

Reclamanta a fost înființată prin Decizia nr. 5/28.03.1995 a Consiliului Județean Arad, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Arad sub nr. x/1995 fiind o companie de utilitate publică, prin efectul legii, care prestează serviciul de transport public de călători pe teritoriul Municipiului Arad și în localitățile județului.

În speță actul administrativ contestat privește respectarea de către reclamantă, a reglementărilor specifice serviciului de transport public local.

Totodată, Înalta Curte constată că acțiunea a fost introdusă la data de 16 octombrie 2018, astfel că, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin art. I pct. 10 din Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 30 iulie 2018, norme ce sunt de strictă interpretare.

Potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 544/2004:"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Coroborând prevederile legale anterior expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București, având în vedere că reclamanta prestează un serviciu public, în regim de putere publică și sediul pârâtului se află în municipiul București.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT PUBLIC S.A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE PENTRU SERVICIILE COMUNITARE DE UTILITĂȚI PUBLICE, în Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.