ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2865/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2016, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în instanță, precum și obligarea pârâtului la plata diferenței salariale rezultată din aplicarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârâtul Ministerul Justiției;

(ii) a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 9 aprilie 2015, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) și art. 5 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței;

(iv) a obligat pârâtul să îndeplinească toate măsurile necesare efectuării plății diferenței între remunerațiile plătite reclamanților anterior datei de 9 aprilie 2015 și cele rezultate în urma recalculării stabilită prin noile ordine de salarizare.

Împotriva Sentinței civile nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, în principal, admiterea excepției de necompetență teritorială a Curții de Apel Pitești și a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește competența instanței de judecată, recurentul-pârât a susținut că revine Curții de Apel București competența teritorială exclusivă în soluționarea cauzelor având ca obiect contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport de prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010, astfel încât, în mod greșit Curtea de Apel Pitești a respins excepția invocată de pârât.

Recurentul-pârât a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținând că nu a fost respectată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, respectiv reclamanții nu au depus contestație, la sediul ordonatorului de credite, în termen de 5 zile de la data comunicării ordinului prin care a fost stabilită indemnizația de încadrare. Pe cale de consecință, nu a fost respectat nici termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 285/2010, înăuntrul căruia persoana interesată se poate adresa instanței judecătorești, calculat de la data comunicării soluționării contestației.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, acest text de lege nefiind aplicabil magistraților. În opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare și vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, se aplică numai categoriei funcționarilor publici și personalului contractual.

Totodată, pârâtul a susținut că instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea sa la plata diferențelor salariale, întrucât această atribuție revine instituției angajatoare. Atribuția legală a Ministrului Justiției este aceea de a asigura și a vira fondurile necesare instanțelor și instituțiilor din subordine și nu de a efectua plata diferențelor salariale solicitate.

Intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. nu au depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la critica vizând necompetența teritorială a instanței de judecată învestită cu soluționarea prezentei cereri, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010.

Conform art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (...)."

Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât cererea reclamanților nu are drept obiect plângerea formulată împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva ordinelor de salarizare.

Dispozițiile normative precitate sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru un caz singular, clar definit.

Prin pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, reclamanții urmăresc să obțină obligarea pârâtului la recalcularea și plata diferențelor rezultate din calcularea drepturilor salariale în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, nefiind, așadar, contestat un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre emisă în soluționarea contestațiilor salariale.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs referitor la necompetența teritorială a Curții de Apel Pitești.

II.2. În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanții nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alți judecători, aflați în situații identice, dar și cu alte categorii de personal din sistemul justiției, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea. Problema dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, mai exact a stabilirii sferei persoanelor care beneficiază de prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, reclamanții apreciind, contrar opiniei exprimată de pârât, că această sferă include și categoria profesională a magistraților.

Așadar, reclamanții nu au obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 și nici nu sunt ținuți de dispozițiile art. 7 alin. (4) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanți a procedurii prealabile introducerii cererii.

II.3. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi, de asemenea, nefondate, reținând că aceste prevederi vizează și categoria profesională a judecătorilor, astfel cum a stabilit instanța de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5

1

) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Recurentul-pârât a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, interpretare pe care prima instanță a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la același nivel" corespunde personalului încadrat în aceeași funcție, clasă de salarizare, gradație și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții și pentru care prevederile alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 au prevăzut păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, în cuprinsul căreia instanța supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Aceeași concluzie se desprinde și din cuprinsul Raportului comun din 17 martie 2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secțiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al art. 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, textul de lege în discuție se aplică personalului tuturor instituțiilor și autorităților publice, inclusiv celui din sistemul de justiție, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeași funcție și aceeași clasă de salarizare, având aceeași vechime în muncă și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Din această perspectivă, refuzul recurentului-pârât Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

De asemenea, critica de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Justiției cu privire la obligarea sa la plata drepturilor salariale cuvenite intimaților-reclamanți, va fi respinsă, ca nefondată. Înalta Curte reține că prima instanță nu a obligat pârâtul să achite diferențele și drepturile salariale solicitate de reclamanți, ci să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizațiile de încadrare recalculate și să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Așadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiției îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimații-reclamanți, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - LM