ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6580/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, anularea actului administrativ prin care a fost refuzată cererea sa de suspendare a raportului de serviciu, comunicat prin Adresa nr. x din 29 martie 2016; repunerea în situația anterioară, prin reintegrarea sa în funcție și suspendarea raportului de muncă, fără a mai lua în considerare cererea de demisie și obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 23 din 15 februarie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea, a anulat refuzul pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române de a aproba cererea de suspendare a raportului de serviciu al reclamantului A., refuz comunicat acestuia prin Adresa nr. x din 29 martie 2016 și a dispus repunerea părților în situația anterioară, obligând pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Sentinței civilă nr. 23 din 15 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate, și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Primul motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., îl susține arătând că instanța de fond nu a procedat la analiza tuturor solicitărilor reclamantului și a tuturor apărărilor opuse de pârât. Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul 2 al cererii reclamantului, prin care s-a solicitat repunerea în situația anterioară prin reintegrarea în funcție și suspendarea raportului de serviciu, fără luarea în considerare a cererii de demisie formulate de reclamant.

Într-adevăr, reclamantul a solicitat încetarea raportului de serviciu cu Poliția Română începând cu data de 8 aprilie 2016, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 360/2002, iar prin Ordinul MAI nr. II/5711 din 20 aprilie 2016 s-a dispus încetarea raportului de serviciu, prin demisie.

Întrucât reclamantul a solicitat repunerea în situația anterioară, prin reintegrarea în funcție, instanța de fond trebuia să analizeze și să se pronunțe cu privire la cererea de demisie și la actul administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, care a fost emis de ministrul Afacerilor Interne, iar nu de către IGPR .

Considerentele hotărârii sunt contradictorii și neclare întrucât instanța de fond a dispus repunerea reclamantului în situația anterioară refuzului IGPR de suspendare a raportului de serviciu, deși cererea de demisie și actul administrativ de încetare a raportului de serviciu își produc în continuare efectele, nefiind anulate de către instanța de judecată.

În situația în care s-ar menține soluția instanței de fond, IGPR s-ar afla în imposibilitatea de a pune în executare dispozitivul hotărârii, respectiv de a suspenda raportul de serviciu al reclamantului, în contextul în care operează efectele cererii de încetare a raportului de serviciu cu instituția angajatoare, precum și cele ale actului administrativ consecutiv.

Reintegrarea reclamantului în funcție s-ar putea face doar prin emiterea unui act administrativ similar celui de încetare a raportului de serviciu, prin care reclamantului să-i fie acordat din nou gradul profesional de ofițer de poliție. Or, persoana abilitată să emită un astfel de ordin este numai ministrul Afacerilor Interne, potrivit art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002.

Cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul -pârât solicită să se constatare că sentința a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport de înscrisurile depuse în probațiune.

Astfel, instanța de fond și-a întemeiat soluția numai pe considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2016, care a constatat neconstituționalitatea art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

Instanța de fond nu a ținut seama de efectele acestei decizii, reglementate de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. Raportat la aceste prevederi, se constată că, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 244/2016, dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și-au încetat efectele juridice (aplicarea lor fiind suspendată) și, tot de la această dată, prevederile OMAI nr. 298/2011 au devenit inaplicabile numai pentru viitor, fără să se poată aduce atingere situațiilor și raporturilor juridice născute anterior și consumate. A considera contrariul ar conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a principiului tempus regit actum.

Așadar, nu trebuie să fie confundată nelegalitatea cu inaplicabilitatea actului administrativ normativ. În cauză, trebuia să se constate că operează inaplicabilitatea pe viitor a actului administrativ normativ, care decurge din încetarea efectelor juridice ale normei legale în baza căreia a fost adoptat, declarate neconstituțională.

Din aceste motive, recurentul-pârât apreciază nefondat raționamentul primei instanțe, întemeiat pe neconstituționalitatea dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

La data solicitării de către intimatul-reclamant a suspendării raportului de serviciu, recurentul-pârât a acționat potrivit dispozițiilor legale în vigoare, cererea de suspendare neputând fi soluționată favorabil întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) lit. c) din OMAI nr. 298/2011, suspendarea nu operează de drept, fiind supusă aprobării conducerii IGPR, iar în speță, din motive obiective (care sunt reluate), această suspendare nu a fost aprobată.

Intimatul-reclamant nu a fost constrâns să-și dea demisia prin refuzul de suspendare a raportului de serviciu, iar recurentul-pârât nu poate dispune repunerea reclamantului în situația anterioară refuzului de a aproba cererea de suspendare, întrucât raportul de serviciu a încetat prin demisie, conform OMAI nr. II/5711 din 20 aprilie 2016, act administrativ neatacat în contencios administrativ.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant solicită respingerea, ca nefondat, a recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

În privința primului motiv de recurs, arată că instanța de fond a expus clar motivele pentru admiterea capătului principal de cerere și, implicit, a capătului subsecvent, referitor la repunerea în situația anterioară. Câtă vreme refuzul suspendării raportului de serviciu a fost nelegal, este evident că și actele subsecvente sunt nelegale, fiind demonstrată constrângerea intimatului-reclamant la înaintarea demisiei, singura care îi putea permite începerea activității în cadrul Parlamentului European. Din această perspectivă, apreciază că demisia nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 81 din Legea nr. 53/2003, de a fi un act unilateral de voință, fiind în realitate determinată decisiv de refuzul recurentului-pârât de suspendare a raportului de serviciu.

Cât privește al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât recunoaște că actul administrativ prin care s-a refuzat suspendarea raportului de serviciu a fost emis în baza dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, text declarat neconstituțional prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2006 a Curții Constituționale.

Criticile recurentului referitoare la aplicarea în timp a deciziei Curții Constituționale sunt nefondate întrucât, la data publicării deciziei, nu expirase termenul pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ, motiv pentru care decizia Curții Constituționale are aplicabilitate în cauză. Aceasta se aplică și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată, adică situațiilor nedefinitivate, cum este și cazul de față.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

În analiza recursului declarat de pârâtul IGPR împotriva Sentinței civile nr. 23 din 15 februarie 2017 pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte va începe cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât acesta se referă la capătul principal al cererii, admis, respectiv anularea refuzului pârâtului de a aproba cererea de suspendare a raportului de serviciu al reclamantului, refuz comunicat prin Adresa nr. x din 29 martie 2016.

Pentru a se pronunța în sensul anulării acestui refuz, instanța de fond a avut în vedere unicul considerent al efectelor pe care le produce asupra litigiului pendinte declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016 a Curții Constituționale.

Dispozițiile declarate neconstituționale din Legea nr. 360/2002 reglementau delegarea atribuțiilor de a statua asupra cazurilor de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițiștilor către ministrul de resort, printr-un act normativ secundar. Aceste dispoziții cuprinse în art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 au stat la baza adoptării OMAI nr. 298/2011 privind procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițiștilor, iar OMAI nr. 298/2011 a fost temeiul în drept al actului administrativ atacat în cauză, prin care s-a refuzat suspendarea raportului de serviciu al intimatului-reclamant.

Criticile recurentului se axează pe inaplicabilitatea efectelor deciziei Curții Constituționale cazului de față întrucât decizia are putere numai pentru viitor, prin aceasta înțelegându-se că nu poate aduce atingere unui act administrativ emis înainte de declararea neconstituționalității textului de lege. Cu alte cuvinte, apreciază recurentul că, drept efect al deciziei Curții Constituționale, OMAI nr. 298/2011 nu se mai aplică pe viitor, însă decizia nu poate aduce atingere raportului juridic de față, pe care îl apreciază deja consumat.

Aceste susțineri sunt nefondate întrucât este recunoscut că aplicarea pentru viitor a unei decizii a Curții Constituționale prin care un text de lege este declarat neconstituțional înseamnă aplicarea acestei decizii inclusiv în litigiile pendinte la data publicării ei în Monitorul Oficial, adică inclusiv raporturilor juridice nedefinitive la data publicării deciziei Curții Constituționale, general obligatorie.

Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat cu o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992, că decizia de declarare a neconstituționalității art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 produce efecte în cauza de față și conduce la anularea refuzului de suspendare a raportului de serviciu, prin prisma rămânerii fără temei legal a acestui refuz (ca urmare a eliminării din ordinea juridică atât a prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 cât și, pe cale de consecință, a actului administrativ normativ emis în temeiul lor, și anume, OMAI nr. 298/2011).

Trecând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la capătul de cerere subsecvent admis, și anume repunerea părților în situația anterioară, Înalta Curte îl constată fondat, constatând că instanța de fond, deși prin dispozitivul hotărârii a dispus repunerea părților în situația anterioară, în considerente nu a analizat acest capăt de cerere subsecvent.

Astfel, din motivarea sentinței lipsesc cu desăvârșire considerentele pentru care instanța a dispus repunerea părților în situația anterioară, dar și concretizarea la speța dedusă judecății a acestei sintagme.

În urma anulării unui act administrativ, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate să oblige autoritatea administrativă să emită un nou act administrativ sau să efectueze anumite operațiuni administrative.

Or, prima instanță nu a lămurit ce presupune repunerea părților în situația anterioară. Lipsa acestei analize necesare a capătului de cerere subsecvent este cu atât mai evidentă cu cât situația de fapt o impunea raportat la următoarele împrejurări: suspendarea raportului de serviciu fusese solicitată pentru un an (11 aprilie 2016 - 10 aprilie 2017); refuzul suspendării raportului de serviciu a fost urmat de înaintarea demisiei din funcție; prin OMAI nr. II/5711 din 20 aprilie 2016 s-a dispus încetarea raportului de serviciu, prin demisie.

Niciuna dintre aceste circumstanțe nu a fost analizată de către instanța de fond, deși fiecare dintre ele este importantă în soluționarea capătului de cerere referitor la repunerea în situația anterioară.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa în parte sentința recurată, respectiv în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară, și va trimite spre rejudecare capătul de cerere referitor la repunerea reclamantului în situația anterioară, pentru ca instanța de fond să procedeze la o analiză propriu-zisă a acestui capăt de cerere, prin prisma tuturor circumstanțelor cauzei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva Sentinței civile nr. 23 din 15 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată, respectiv în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară.

Trimite spre rejudecare aceleiași instanțe capătul de cerere referitor la repunerea reclamantului în situația anterioară.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 decembrie 2019.

GGC - LM