ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 144/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.1 din 15 ianuarie 2002, Colegiul jurisdicțional Călărași, rejudecând cauza în fond după casare, a admis actul de sesizare al procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Călărași și a obligat în solidar pe pârâții B.R., L.C. și O.M. la plata sumei de 23.153.474 lei reprezentând c/valoare marfă livrată și neîncasată, plus dobânda legală de 34,83% pe an, aferentă, pe perioada 26 octombrie 1995- 17 iunie 1998 și de la 6 decembrie 1999 până la achitarea integrală a sumei. Totodată, a constatat că S.C.”C”SA și-a constituit titlu executoriu pe o altă cale prevăzută de lege pentru recuperarea prejudiciului în sumă de 8.288.000 lei și de 2.500.000 lei reprezentând sume achitate nelegal către FPP Muntenia și respectiv c/valoare chitanță carne vită neîncasată.

De asemenea, s-a luat act că prejudiciul în sumă de 10.788.000 lei a fost recuperat conform chitanțelor nr. 2947726 din 16 mai 2000 și nr. 2947733 din 23 mai 2000. Măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile ale Corneliei Lihațchi au fost menținute, iar pârâtele au fost obligate față de S.C.”C” SA la plata sumei de 4.000.000 lei reprezentând onorariu de avocat precum și la câte 200.000 lei fiecare, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în legătură cu prejudiciul de 23.153.474 lei că reprezintă c/valoarea mărfii livrate și neîncasate în baza contractului nr. 732 din 23 octombrie 1995 încheiat între S.C. “C.” SA și S.C.”C.V.D. - Import Export” SRL la care se adaugă foloasele nerealizate.

În condițiile în care s-a prezentat sentința judecătorească cu nr. 111 F din 13 aprilie 1998, rămasă definitivă pentru obligarea la plata a S.C.”I” SRL, s-a constatat că această firmă nu există și că contractul nu s-a încheiat cu aceasta, ci cu S.C.”CVD – Import Export” SRL împotriva căreia ulterior s-a formulat cerere de chemare în judecată care însă a rămas nefinalizată. S-a considerat că pentru nerecuperarea sumei de 23.153.474 lei se fac vinovate pârâtele L.C., care îndeplinea funcția de director la data încheierii contractului, B.R. care deținea funcția de director în timpul acționării debitorului în judecată și O.M., care îndeplinea atribuțiile contabilului șef, deoarece nu și-au îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu.

Cu privire la celelalte prejudicii care fac obiectul actului de sesizare, s-a constatat că s-a pronunțat sentința penală nr. 250/1998 care reprezintă autoritate de lucru judecat în baza căreia S.C.”C.” SA și-a recuperat pagubele produse. Împotriva sentinței au declarat recursuri jurisdicționale procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Călărași, B.R., L.C. și O.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, prin decizia nr. 691 din 6 decembrie 2002, a admis recursul jurisdicțional formulat de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Călărași și a modificat sentința nr.1/2002 a Colegiului jurisdicțional Călărași în sensul obligării în solidar a pârâtelor L.C., B.R.

și O.M. la plata sumei de 23.153.474 lei, reprezentând prejudiciu plus dobânda legală de 34,83% pe an, aferentă perioadelor 26 octombrie 1995 – 17 iunie 1998 și de la 6 decembrie 1999 până la achitarea integrală a sumei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Totodată, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursurile jurisdicționale declarate împotriva aceleiași sentințe de B.R., L.C. și O.M. Pentru a se pronunța în acest sens, s-a reținut, în esență, că prima instanță în mod greșit nu a obligat pârâtele la plata în solidar a prejudiciului și dobânzii aferente către S.C.”C” SA , precum și faptul că prejudiciul pentru unitate, s-a produs urmare îndeplinirii defectuoase a sarcinilor de serviciu de către cele trei pârâte, argumentele acestora fiind lipsite de relevanță și nu le absolvă de răspundere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B.R. și O.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând, fiecare în parte, înlăturarea obligării la plata în solidar a sumei stabilite. Prin motivele de recurs formulate în cauză B.R. a susținut că decizia atacată nu este motivată în ceea ce o privește și că deși nu s-a dovedit existența pretinsei sale culpe și nici a legăturii de cauzalitate între activitatea sa și prejudiciul produs, totuși, în mod greșit a fost obligată în solidar cu celelalte pârâte la plata sumelor stabilite. În plus, aceasta susține că nu s-au avut în vedere nici diligențele pe care le-a depus pentru recuperarea prejudiciului prin executarea contractului de către contractant chiar dacă prejudiciul nu putea fi recuperat, întrucât încă de la semnarea contractului se știa de către directorul L.C.

că s-a contractat cu o firmă ce nu prezenta garanții și nu lucra prin cont bancar, funcționând „doar cu numele”. O.M. a criticat sentința atacată susținând că, în mod greșit, Secția Jurisdicțională a reținut că în calitate de contabil șef nu a urmărit executarea în mod corespunzător a contractului și nu a acționat pe cale legală până la recuperarea definitivă a pagubei creată societății, întrucât nu intra în atribuțiile sale de serviciu urmărirea executării contractului de livrare marfă încheiat între S.C.”C” SA și S.C.”CVD Import Export” SRL, iar contractul a fost semnat de L.C. și R.A., la data respectivă ea neavând funcția de contabil șef (fiind ulterior încadrată în această funcție). În plus, recurenta O.M.

a susținut că neachitarea taxei de timbru necesară unei acțiuni în justiție pentru recuperarea creanței de la S.C.”CVD Import Export” SRLnu i se poate reține în sarcină întrucât în calitate de contabil șef nu putea dispune de fondurile societății și nu avea dreptul de a dispune plata, acest drept aparținând doar administratorului . În plus, recurenta O.M. a arătat că a urmărit încasarea debitului și chiar a făcut demersuri (deși excedau sarcinilor sale de serviciu) în vederea recuperării acestuia de la societatea debitoare. Totodată, recurenta O.M. a mai arătat că în mod greșit instanța a reținut că a deținut o funcție de conducere, respectiv de director economic al unității, deși începând din anul 1996 până în anul 1998 a fost contabil șef, iar în anul 1999 a deținut funcția de contabil și nu a ținut cont de dispozițiile Legii nr. 82/1991, republicată.

Printr-un alt motiv de recurs, O.M. a susținut că în mod greșit s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii sale civile delictuale, lipsind fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și vinovăția chiar și sub forma culpei prin neglijență. Examinând decizia atacată în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.304 1 Cod procedură civilă se constată că ambele recursuri sunt nefondate. Este necontestat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale instanța trebuie să stabilească dacă sunt întrunite cumulativ condițiile necesare și anume existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite săvârșite de părțile răspunzătoare din culpă precum și existența legăturii de cauzalitate între fapta comisă și prejudiciu.

În cauză, este necontestată existența prejudiciului, fiind contestate doar celelalte condiții ale răspunderii recurentelor. B.R., conform chiar declarației sale a lucrat la S.C. „C” SA din anul 1977, iar din iulie 1997 a deținut funcția de director general, iar O.M. a deținut funcția de contabil șef cu delegație conform deciziei nr. 23 din 3 mai 1996, iar potrivit art.1 din decizia respectivă trebuia să se ocupe de toate problemele și atribuțiile contabilului șef. Răspunderea ordonatorului de credite, a administratorului, precum și cea a directorului financiar - contabil, contabil șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție sunt prevăzute de Legea nr. 82/1991 a contabilității (în principal art.11 și urm), astfel cum a fost modificată prin O.G.nr.

22/1996 aprobată apoi prin Legea nr. 245/1998, (dispoziții reluate ulterior și în Legea nr. 82/1991 republicată prima oară în M. Of. nr. 20 din 20 ianuarie 2001). În cauză, s-a făcut dovada formulării cererii de chemare în judecată de către S.C.”Cicaș”SA Călărași împotriva pârâtei CVD Impex SRL pentru suma de 80.230.533 lei, sumă formată din : 23.157.074 lei c/val. marfă și 57.073.459 lei penalități de întârziere plus 50.000 lei cheltuieli de judecată. Această cerere a fost restituită de Tribunalul București, secția comercială pentru a fi timbrată la valoare; nu s-a făcut dovada înaintării acestei cereri la Tribunalul București dar timbrată, de noua conducere a unității respectiv cele două părți răspunzătoare: B.R.

– director general și O.M. – contabil șef și apoi director economic. Pentru partea răspunzătoare B.R., în calitate de director general al unității, nu se poate reține că nu a cunoscut de existența acestei cereri de chemare în judecată atât timp cât reprezenta societatea în instanță; era de datoria acesteia ca la preluarea conducerii să verifice cererile înregistrate și să numească un reprezentant pentru a apăra interesele unității în fața instanțelor de judecată, urmărind modul de soluționare a acestora, în caz contrar fiindu-i imputabile aceste fapte. Partea răspunzătoare O.M., în calitate de contabil șef al unității, trebuia să urmărească recuperarea debitului pe care-l avea în evidență de la SC CVD Import Export SRL întrucât răspundea de acest fapt alături de directorul general.

Referitor la motivul de recurs prin care se susține că decizia atacată nu a fost motivată se constată că acesta este nefondat în raport cu toate considerentele acesteia și cu faptul că pretinsa obligativitate a reproducerii textuale integrale a motivelor de recurs jurisdicțional nu este prevăzută de nici un text de lege, iar lipsa unei astfel de reproduceri în condițiile existenței unei expuneri rezumative ale tuturor motivelor nu echivalează cu omiterea examinării motivelor formulate. În consecință, constatându-se că decizia atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate neîntemeiate, se vor respinge recursurile formulate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de B.R. și de O.M. împotriva deciziei nr. 691 din 6 decembrie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondate. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.