ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 144/2004

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.1 din 15 ianuarie 2002, Colegiul jurisdicțional Călărași,

rejudecând cauza în fond după casare, a admis actul de sesizare al procurorului

financiar de pe lângă Camera de Conturi Călărași și a obligat în solidar pe

pârâții B.R., L.C. și  O.M. la plata sumei de 23.153.474 lei reprezentând

c/valoare marfă livrată și neîncasată, plus dobânda legală de 34,83% pe an,

aferentă, pe perioada 26 octombrie 1995- 17 iunie 1998 și de la 6 decembrie

1999 până la achitarea integrală a sumei.

Totodată,

a constatat că S.C.”C”SA  și-a constituit titlu executoriu pe o altă cale

prevăzută de lege pentru recuperarea prejudiciului în sumă de 8.288.000 lei și

de 2.500.000 lei reprezentând sume achitate nelegal către FPP Muntenia și

respectiv c/valoare chitanță carne vită neîncasată.

De

asemenea, s-a luat act că prejudiciul în sumă de 10.788.000 lei a fost

recuperat conform chitanțelor nr. 2947726 din 16 mai 2000 și nr. 2947733 din 23

mai 2000.

Măsurile

asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile ale Corneliei Lihațchi au fost

menținute, iar pârâtele au fost obligate față de S.C.”C” SA la plata sumei de

4.000.000 lei reprezentând onorariu de avocat precum și la câte 200.000 lei

fiecare, cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în legătură cu

prejudiciul de 23.153.474 lei că reprezintă c/valoarea mărfii livrate și

neîncasate în baza contractului nr. 732 din 23 octombrie 1995 încheiat între

S.C. “C.” SA și S.C.”C.V.D. - Import Export” SRL la care se adaugă foloasele nerealizate.

În

condițiile în care s-a prezentat sentința judecătorească cu nr. 111 F din 13

aprilie 1998, rămasă definitivă pentru obligarea la plata a S.C.”I” SRL, s-a

constatat că această firmă nu există și că contractul nu s-a încheiat cu

aceasta, ci cu S.C.”CVD – Import Export” SRL împotriva căreia ulterior s-a formulat

cerere de chemare în judecată care însă a rămas nefinalizată. S-a considerat că

pentru nerecuperarea sumei de 23.153.474 lei se fac vinovate pârâtele L.C.,

care îndeplinea funcția de director la data încheierii contractului, B.R. care

deținea funcția de director  în timpul acționării debitorului în judecată și O.M.,

care îndeplinea atribuțiile contabilului șef, deoarece nu și-au îndeplinit în

mod corespunzător sarcinile de serviciu.

Cu

privire la celelalte prejudicii care fac obiectul actului de sesizare, s-a

constatat că s-a pronunțat sentința penală nr. 250/1998 care reprezintă

autoritate de lucru judecat în baza căreia S.C.”C.” SA și-a recuperat pagubele

produse.

Împotriva

sentinței au declarat recursuri jurisdicționale procurorul financiar de pe

lângă Camera de Conturi Călărași, B.R., L.C. și O.M., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea

de Conturi, secția jurisdicțională, prin decizia nr. 691 din 6 decembrie 2002, a

admis recursul jurisdicțional formulat de procurorul financiar de pe lângă

Camera de Conturi Călărași și a modificat sentința nr.1/2002 a Colegiului

jurisdicțional Călărași în sensul obligării în solidar a pârâtelor L.C., B.R.

și O.M. la plata sumei de 23.153.474 lei, reprezentând prejudiciu  plus dobânda

legală de 34,83% pe an, aferentă perioadelor 26 octombrie 1995 – 17 iunie 1998

și de la 6 decembrie 1999 până la achitarea integrală a sumei, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Totodată,

Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursurile

jurisdicționale declarate  împotriva aceleiași sentințe de B.R., L.C. și O.M.

Pentru

a se pronunța în acest sens, s-a reținut, în esență, că prima instanță în mod

greșit nu a obligat pârâtele la plata în solidar a prejudiciului și dobânzii

aferente către S.C.”C” SA , precum și faptul că prejudiciul pentru unitate, s-a

produs urmare îndeplinirii defectuoase a sarcinilor de serviciu de către cele

trei pârâte,  argumentele acestora fiind lipsite de relevanță și nu le absolvă

de răspundere.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs B.R. și O.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și solicitând, fiecare în parte, înlăturarea

obligării la plata în solidar a sumei stabilite.

Prin

motivele de recurs formulate în cauză B.R. a susținut că decizia atacată nu

este motivată în ceea ce o privește și că deși nu s-a dovedit existența

pretinsei sale culpe și nici a legăturii de cauzalitate între activitatea sa și

prejudiciul produs, totuși, în mod greșit a fost obligată în solidar cu

celelalte pârâte la plata sumelor stabilite. În plus, aceasta susține că nu

s-au avut în vedere nici diligențele pe care le-a depus pentru recuperarea

prejudiciului prin executarea contractului de către contractant chiar dacă

prejudiciul nu putea fi recuperat, întrucât încă de la  semnarea contractului

se știa de către directorul L.C. că s-a contractat cu o firmă ce nu prezenta

garanții și nu lucra prin cont bancar,  funcționând „doar cu numele”.

O.M. a

criticat sentința atacată susținând că, în mod greșit, Secția Jurisdicțională a

reținut că în calitate de contabil șef nu a urmărit executarea în mod

corespunzător a contractului și nu a acționat pe cale legală până la

recuperarea definitivă a pagubei creată societății, întrucât nu intra în

atribuțiile sale de serviciu urmărirea executării contractului de livrare marfă

încheiat între S.C.”C” SA și S.C.”CVD Import Export” SRL, iar contractul a fost

semnat de L.C. și R.A., la data respectivă ea neavând funcția de contabil șef (fiind

ulterior încadrată în această funcție).

În

plus, recurenta O.M. a susținut că neachitarea taxei de timbru necesară unei

acțiuni în justiție pentru recuperarea creanței de la S.C.”CVD Import Export”

SRLnu i se poate reține în sarcină întrucât în calitate de contabil șef nu

putea dispune de fondurile societății și nu avea dreptul de a dispune plata,

acest drept aparținând doar administratorului .

În

plus, recurenta O.M. a arătat că a urmărit încasarea debitului și chiar a făcut

demersuri (deși excedau sarcinilor sale de serviciu) în vederea recuperării

acestuia de la societatea debitoare.

Totodată,

recurenta O.M. a mai arătat că în mod greșit instanța a reținut că a deținut o funcție

de conducere, respectiv de director economic al unității, deși începând din

anul 1996 până în anul 1998 a fost contabil șef, iar în anul 1999 a deținut

funcția de contabil și nu a ținut cont de dispozițiile Legii nr. 82/1991,

republicată.

Printr-un

alt motiv de recurs, O.M. a susținut că în mod greșit s-a reținut că sunt

îndeplinite condițiile răspunderii sale civile delictuale, lipsind fapta

ilicită cauzatoare de prejudicii și vinovăția chiar și sub forma culpei prin

neglijență.

Examinând

decizia atacată  în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele

administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art.304

1

Cod procedură civilă se constată că

ambele recursuri sunt nefondate.

Este

necontestat  că pentru angajarea răspunderii civile delictuale instanța trebuie

să stabilească dacă sunt întrunite cumulativ condițiile necesare și anume

existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite săvârșite de părțile

răspunzătoare din culpă precum și existența legăturii de cauzalitate între

fapta comisă și prejudiciu.

În

cauză, este necontestată existența prejudiciului, fiind contestate doar

celelalte condiții ale răspunderii recurentelor.

B.R.,

conform  chiar declarației sale a lucrat la S.C. „C” SA din anul 1977, iar din

iulie 1997 a deținut funcția de director general, iar O.M. a deținut funcția de

contabil șef cu delegație conform deciziei nr. 23 din 3 mai 1996, iar potrivit

art.1 din decizia respectivă trebuia să se ocupe de toate problemele și

atribuțiile contabilului șef.

Răspunderea

ordonatorului de credite, a administratorului, precum și cea a directorului

financiar - contabil, contabil șef sau altă persoană împuternicită să

îndeplinească această funcție sunt prevăzute de Legea nr. 82/1991 a

contabilității (în principal art.11 și urm), astfel cum a fost modificată prin

O.G.nr. 22/1996 aprobată apoi  prin Legea nr. 245/1998, (dispoziții reluate

ulterior și în Legea nr. 82/1991 republicată prima oară în M. Of. nr. 20 din 20

ianuarie 2001).

În

cauză, s-a făcut dovada formulării cererii de chemare în judecată de către

S.C.”Cicaș”SA Călărași împotriva pârâtei CVD Impex SRL pentru suma de

80.230.533 lei, sumă formată din : 23.157.074 lei c/val. marfă și 57.073.459

lei penalități de întârziere plus 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Această

cerere a fost restituită de Tribunalul București, secția comercială pentru a fi

timbrată la valoare; nu s-a făcut dovada înaintării acestei cereri la

Tribunalul București dar timbrată, de noua conducere a unității respectiv cele

două părți răspunzătoare: B.R. – director general și O.M. – contabil șef și

apoi director economic.

Pentru

partea răspunzătoare B.R., în calitate de director general al unității, nu se

poate reține că nu a cunoscut de existența acestei cereri de chemare în

judecată atât timp cât reprezenta societatea în instanță; era de datoria

acesteia ca la preluarea conducerii să verifice cererile înregistrate și să

numească un reprezentant pentru a apăra interesele unității în fața instanțelor

de judecată, urmărind modul de soluționare a acestora, în caz contrar fiindu-i

imputabile aceste fapte.

Partea

răspunzătoare O.M., în calitate de contabil șef al unității, trebuia să

urmărească recuperarea debitului pe care-l avea în evidență de la SC CVD Import

Export SRL întrucât răspundea de acest fapt alături de directorul general.

Referitor

la motivul de recurs prin care se susține că decizia atacată nu a fost motivată

se constată că acesta este nefondat în raport cu toate considerentele acesteia

și cu faptul că pretinsa obligativitate a reproducerii textuale integrale   a

motivelor  de recurs jurisdicțional nu este prevăzută de nici un text de lege,

iar lipsa unei astfel de reproduceri în condițiile existenței unei expuneri

rezumative ale tuturor motivelor nu echivalează cu omiterea examinării

motivelor formulate.

În

consecință, constatându-se că decizia atacată este legală și temeinică, iar

criticile formulate neîntemeiate, se vor respinge recursurile formulate în

cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de B.R. și de O.M. împotriva deciziei nr. 691 din  6

decembrie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondate.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.