ÎCCJ, Decizia nr. 81/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 octombrie 1996, reclamanta SC P.C. SRL Craiova a chemat în judecată SC S.S. SA Călărași, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta să livreze acesteia 993 panouri de cale ferată tip 49. Totodată, reclamanta a solicitat ca, în cazul neexecutării în natură a obligației de livrare, pârâta să fie obligată la plata de daune cominatorii în valoare de 2.000.000 lei/zi întârziere, calculate de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauză, până la data îndeplinirii obligației. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, prin care aceasta din urmă s-a obligat să livreze 1.000 panouri CF tip 49, la prețul de 998.500 lei/buc., exclusiv T.V.A., în condiția de livrare „franco depozit vânzător”.

În derularea contractului menționat, reclamanta a ridicat de la depozitul vânzătoarei un număr de 7 panouri CF tip 49, după cum urmează: 3 panouri tip 49, conform facturii nr. 479 din 27 iunie 1996, pentru care a achitat prețul la data de 28 iunie 1996, 2 panouri conform facturii nr. 481/1996 și alte 2 panouri conform facturii 494 din 1 iulie 1996, pentru care, de asemenea, prețul convenit a fost achitat. Pârâta, în calitate de vânzător, prin fax-ul nr. 397 din 15 mai 1996, a comunicat pârâtei, în calitate de cumpărător, modificarea prețului de livrare de la 998.500 lei/panou la 2.400.000 lei/panou. Ulterior, la data de 7 iunie 1996, pârâta a comunicat reclamantei că panourile CF tip 49 ce făceau obiectul contractului menționat nu există în depozitul propriu și că, în vederea executării contractului, trebuie să achiziționeze diferența de panouri de la SC S.A.

SA, la preț de licitație. Cum pârâta nu și-a îndeplinit obligația de livrare contractual asumată, reclamanta a suferit un prejudiciu, ca urmare a neonorării contractelor de livrare panouri CF tip 49, încheiate cu SC M.C. SRL Ploiești și SC C.F. SA Sibiu. În probațiune, reclamanta a depus adresa nr. 177 din 7 iunie 1996, emisă de SC S.A. SA, adresa nr. 415 din 7 iunie 1996 (fax), emisă de către SC S.S. SA Călărași, către SC P.C. SRL, adresa nr. 397 din 15 mai 1996, privitoare la modificarea prețului, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între SC S.S. SA Călărași, în calitate de vânzător și SC P.C. SRL, în calitate de cumpărător, precum și contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC P.C.

SRL, în calitate de vânzător, cu SC C.L. SA Timișoara și SC M.C. SRL Ploiești, în calitate de cumpărători, facturile menționate în cererea de chemare în judecată și chitanțele fiscale cu care se face dovada plății panourilor livrate de către pârâtă. Prin sentința nr. 921 din 12 decembrie 1996, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, a declinat competența soluționării în fond a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, reținând dispozițiile art. 7 C. proc. civ., privitoare la competența instanței pe raza căreia se află sediul principal al pârâtei.

Curtea de Apel Craiova, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 466 din 5 iunie 1997, a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva hotărârii de declinare a competenței soluționării în fond a cauzei Ca atare, dosarul cauzei a fost înaintat spre soluționare Tribunalului Călărași, la data de 4 noiembrie 1997. La 24 noiembrie 1997, reclamanta a întregit și precizat cererea de chemare în judecată, în sensul: - precizării celui de-al doilea de capăt de cerere, sub aspectul valorii daunelor cominatorii, la un cuantum de 9.000.000 lei /zi de întârziere; - întregirii cererii cu un al treilea capăt de cerere, privitor la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, din culpa exclusivă a pârâtei, ca urmare a imposibilității executării obligației de livrare, precum și la obligarea pârâtei la plata daunelor interese compensatorii, reprezentând beneficiu nerealizat, în valoare de 1.293.382.500 lei.

La termenul de judecată din 9 martie 1998, reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere, privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. La același termen, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând că, urmare neîndeplinirii obligației de plată în avans a mărfii, contractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat de drept. Pe de altă parte, nu s-a afirmat niciodată că panourile care făceau obiectul contractului s-ar afla în stoc, reclamanta cunoscând faptul procurării acestora de la SC S.A. SA. Totodată, reclamanta a fost de acord cu modificarea prețului, preluând 7 panouri la noul preț, pe care l-a și achitat. Ca atare, nu se poate reține culpa pârâtei pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare menționat, așa încât nu există temei pentru obligarea acesteia la plata de daune.

Prin sentința nr. 121 din 30 martie 1998, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta să livreze reclamantei 993 panouri de cale ferată CF tip 49. Prin aceeași hotărâre, capetele de cerere, privind daunele compensatorii și rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare ,au fost respinse. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauza nu s-a dovedit imposibilitatea executării contractului, așa încât se impune obligarea pârâtei la livrarea diferenței de panouri contractate, dar că, în raport de împrejurarea menționată, nu se justifică rezoluțiunea contractului și, respectiv, obligarea acesteia din urmă la plata de daune-interese. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta SC S.S.

SA Călărași a declarat apel, susținând că, în mod greșit, aceasta a apreciat că plata anticipată a prețului panourilor livrate este condiționată de faptul personal al pârâtei. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1709 din 10 noiembrie 1998, a respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat, reținând că instanța de fond nu avea a se pronunța asupra modalității de plată, atâta timp cât aceasta nu a fost contestată de nici una din părți. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ., criticile privind, în esență, interpretarea greșită a clauzelor contractuale.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4112 din 18 noiembrie 1999, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a desființat-o și a trimis dosarul aceleași instanțe, în vederea rejudecării în fond a cauzei. În motivarea acestei decizii, instanța a reținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că prețul este cel inițial convenit și că, neconvenind un termen de livrare, acesta poate fi executat în natură. Instanța de apel a menținut această obligație. Ambele soluții sunt greșite, iar critica pârâtei, referitoare la imposibilitatea executării contractului în condițiile inițiale, este întemeiată.

Pe de o parte, reclamanta a acceptat noul preț, fără a putea susține că a încheiat un nou contract și, pe de altă parte, în mod nejustificat, s-a trecut peste susținerea reclamantei, privind imposibilitatea executării în natură a contractului și, în consecință, a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la plata de daune care, evident, trebuiesc dovedite. Ca atare, în aceste condiții, revenea instanței de fond obligația de a stabili și obligația alternativă a plății despăgubirilor solicitate de reclamantă, în cazul imposibilității executării în natură a obligației de livrare a panourilor contractate.

La rejudecarea în fond a cauzei, după casare, reclamanta a depus cerere de modificare și precizare a acțiunii, în sensul că: - a modificat cuantumul daunelor interese compensatorii solicitate, de la 1.293.382.500 lei, la 2.284.893.000 lei; - a solicitat actualizarea cuantumului daunelor interese compensatorii, cu rata inflației; - a solicitat aplicarea unui sechestru asigurător, asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei, până la concurența daunelor interese solicitate. La termenul de judecată din 24 aprilie 2000, reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere, privind actualizarea cuantumului daunelor interese compensatorii cu rata inflației, iar la termenul de judecată din 26 iunie 2000, la judecarea capătului de cerere, privind instituirea unui sechestru asigurător.

Prin sentința nr. 328 din 29 iunie 2000, Tribunalul Călărași a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capetelor de cerere menționate, a admis în parte acțiunea acesteia și a dispus rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1993, numai în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea unui număr de 993 panouri CF tip 49. Prin aceeași hotărâre, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese compensatorii a fost respins, ca neîntemeiat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, pârâta s-a obligat să livreze reclamantei 1000 panouri de cale ferată tip 49, la prețul de 998.000 lei/buc, exclusiv T.V.A., în condiția de livrare „franco depozit vânzător”.

Potrivit cap. V din contractul menționat, plata mărfii urma să se facă anticipat, cu ordin de plată, înaintea fiecărei livrări, în baza avizului de expediție, scrisorii de trăsură C.F. și facturii. Ulterior încheierii contractului, însă înaintea primei livrări de panouri, prin fax-ul nr. 415 din 7 iunie 1996, pârâta a înștiințat-o pe reclamantă că panourile contractate nu le mai are în stoc, urmând ca, pentru executarea obligației asumate prin contract, să le procure de la SC S.A. SA Călărași, la prețul de licitație. În perioada 27 iunie-1 iulie 1996, reclamanta a ridicat de la pârâtă un număr de 7 panouri, pentru care a plătit un preț mai mare decât cel prevăzut în contract, ceea ce dovedește acceptarea ofertei de modificare a prețului.

După această dată, reclamanta nu a mai făcut dovada îndeplinirii obligației de plată anticipată a panourilor, condiție esențială pentru continuarea livrărilor de către pârâtă, astfel că neexecutarea contractului s-a făcut de comun acord. Față de această situație și cum, reclamanta, pe parcursul rejudecării cauzei, a solicitat numai rezoluțiunea contractului, ca urmare a imposibilității executării acestuia, instanța a apreciat că acest capăt este întemeiat, în baza art. 1320 C. civ., cu referire la împrejurarea că pârâta nu are în stoc diferența de 993 panouri din cele 1000 contractate. Împotriva hotărârii primei instanțe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta. Reclamanta a susținut că prima instanță a respins greșit capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese compensatorii, în raport de împrejurarea că rezoluțiunea parțială a contractului a fost dispusă din culpa exclusivă a acesteia.

Totodată, în mod greșit, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada plății anticipate, atâta timp cât pârâta nu a făcut dovada livrării de panouri. Sub acest aspect, instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor instanței de casare. Pe de altă parte, în mod greșit, s-a reținut că reclamanta a solicitat, pe parcursul rejudecării cauzei, doar rezilierea contractului, deși, prin precizarea de acțiune, aceasta a menținut capătul de cerere, privind plata daunelor interese compensatorii, modificând doar cuantumul acestora. Apelul declarat de pârâtă privea greșita aplicare, în cauză, a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. În această etapă procesuală, a fost dispusă efectuarea unei expertize, având ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului suferit de reclamantă, prin nelivrarea celor 993 panouri de cale ferată tip 49 de către pârâtă.

Prin raportul de expertiză S.M., s-a concluzionat că profitul brut, estimat a se realiza prin vânzarea celor 993 panouri, este de 497.493.000 lei care, actualizat cu rata inflației, este de 2.284.893.000 lei, în funcție de rata inflației, de 2.039.134.990 lei, în funcție de cursul de schimb al dolarului american sau de 25.974.663.624 lei, în varianta coeficientului de devalorizare transmis de Institutul Național de Statistică, pentru perioada mai 1996-februarie 2001. Prin decizia nr. 74/A din 19 martie 2002, Curtea de Apel București, secția a VI - a comercială, a admis apelurile declarate, împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.416.029.828 lei, reprezentând despăgubiri în valoare reactualizată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că, din interpretarea cap. V din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că revenea pârâtei obligația de a remite reclamantei avizul de expediere, scrisoarea de trăsură C.F. și factura, pentru ca, în baza acestora, reclamanta să facă plata anticipat, înaintea livrării efective. Pârâta, care nu avea în stoc panourile contractate și care, ca atare, s-a obligat a vinde ceea ce nu avea, nu a fost în măsură să-și îndeplinească obligațiile contractuale asumate, decât în limita a 7 panouri livrate, în contextul acceptării de către reclamantă a unui preț mai mare față de cel stabilit prin contract. Din decizia instanței de recurs, rezultă că s-a reținut imposibilitatea executării în natură a obligației de plată și obligația plății de daune de către pârâtă, în măsura în care reclamanta dovedește că, la rându-i, a fost obligată față de partenerii de afaceri.

Astfel, cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză, reclamanta a suferit un prejudiciu în valoare de 1.787.400.000 lei care, reactualizat cu rata inflației, este în sumă de 20.416.029.828 lei. Cu privire la apelul declarat de pârâtă, s-a reținut că acesta este fondat, în raport de împrejurarea că, deși acțiunea a fost admisă în parte, pârâta a fost obligată greșit la plata integrală a cheltuielilor de judecată și nu proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC S.S. SA Călărași a declarat recurs, susținând că, în mod greșit, a fost obligată la plata de daune, deși reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu. Prin decizia nr. 7259 din 29 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul reclamantei și a obligat pârâta să plătească acesteia 2.284.893.000 lei, daune interese.

Celelalte dispoziții au fost menținute. În motivarea acestei hotărâri, instanța de recurs a reținut că, în raporturile contractuale încheiate, reclamanta, în calitate de cumpărător a 1.000 panouri CF tip 49, a stabilit cu vânzătorul pârât condițiile de livrare și de plată. Instanța de apel a reținut situația de fapt și culpa pârâtei în neexecutarea contractului pentru cele 993 bucăți panouri nelivrate, așa cum instanța de casare a precizat cu autoritate de lucru judecat. Forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neexecutarea acestuia. Astfel, dispozițiile art. 1073 C. civ. îndrituiesc pe creditor să ceară îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări.

Imposibilitatea executării, dintr-o altă cauză decât cazul fortuit sau forța majoră, nu poate fi invocată peste clauzele contractului, pentru că acțiunea în rezoluțiune este o acțiune în responsabilitate contractuală, care dă dreptul la despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligației de către cocontractant. Raportului contractual dintre părți i s-a suprapus cel încheiat de reclamantă cu societățile comerciale, cărora le vindea panourile cumpărate de la recurentă, cu un profit de 501.000 lei/buc. Ca atare, caracterele prejudiciului de a fi patrimonial, cert și personal s-au împlinit, iar chestiunea interesului lezat nu poate fi contestată, așa încât, nu pot fi primite criticile, privind neproducerea pagubei.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, însă, în mod greșit, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei reactualizate, deși, instanța de judecată a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere, privind reactualizarea cu rata inflației. Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că, în cauză, instanțele au ignorat dispozițiile deciziei de casare nr. 4112 din 18 noiembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, care era obligatorie pentru instanța de rejudecare, dar și probele administrate.

Conform deciziei menționate, daunele interese solicitate urmau a fi acordate, numai dacă reclamanta dovedea că a fost obligată față de partenerii săi de afaceri. Din probatoriul administrat în cauză, respectiv comenzile și ofertele făcute, reiese doar că reclamanta putea obține profit dacă, la rându-i, comercializa panourile cumpărate de la pârâtă, prin vânzarea acestora unor societăți comerciale. Expertiza contabilă efectuată în cauză a calculat un beneficiu estimativ, pe care reclamanta l-ar fi obținut dacă pârâta îi livra diferența de 993 panouri contractate, dar acest aspect nu prezintă nici o relevanță, întrucât nu s-a dovedit că a fost obligată față de partenerii săi. Proba existenței unui prejudiciu efectiv pentru reclamantă era dovada că a fost obligată, față de partenerii săi de afaceri, să le predea panourile nelivrate de pârâtă.

Numai în temeiul acestei dovezi, daunele interese solicitate îi puteau fi acordate, întrucât, asupra acestui aspect, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat. Așadar, este evident că daunele interese au fost nelegal acordate reclamantei, câtă vreme nu s-a făcut dovada că aceasta a suportat consecințele unei executări silite din partea terților beneficiari. Așadar, corect a statuat instanța de fond, cu ocazia rejudecării cauzei, că simplele comenzi, oferte și contracte încheiate de reclamantă cu diverși parteneri de afaceri nu sunt de natură să dovedească prejudiciul suferit, prin nelivrarea celor 993 panouri, cât timp aceasta nu a dovedit că, la rându-i, a fost obligată la plata către proprii parteneri, așa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat.

În consecință, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești criticate și menținerea sentinței nr. 328 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Călărași.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Limitele sesizării, astfel cum acestea au fost determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizările de acțiune, cererile de întregire a obiectului acesteia și declarațiile de renunțare la judecarea unor capete de cerere, de care instanțele de judecată au luat act, privesc: 1 - Obligarea pârâtei la executarea în natură a contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la livrarea diferenței de 993 panouri de cale ferată tip 49; 2 - Rezoluțiunea contractului menționat, în raport de imposibilitatea executării acestuia în natură, în temeiul art. 1320 C. civ.; 3 - Obligarea pârâtei la plata sumei de 2.284.893.000 lei, cu titlu de daune interese compensatorii, reprezentând pierderea suferită și beneficiul nerealizat, ca urmare a neîndeplinirii obligației de livrare de către pârâtă.

În primul ciclu procesual, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, cu referire la capătul 1 de cerere, privind obligarea pârâtei la executarea în natură a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996. În cel de al doilea ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâta SC S.S. SA Călărași, rejudecarea privea, potrivit deciziei de casare, cu trimitere: - pronunțarea instanței, asupra obligației alternative a pârâtei de plată a despăgubirilor; - administrarea de probe, în vederea constatării existenței prejudiciului și întinderii acestuia. Prin recursul în anulare s-a susținut că, în mod greșit, cu ignorarea deciziei de casare, pârâta a fost obligată la plata de daune interese compensatorii, deși probatoriul administrat în cauză nu a relevat producerea unei pagube patrimoniale reclamantei.

Într-adevăr, potrivit art. 1073 C. civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări”. Daunele interese compensatorii, reprezentând o executare prin echivalent a contractului, constă într-o sumă de bani prin care creditorul obligației este indemnizat pentru pagubele cauzate prin neexecutarea totală sau parțială, precum și pentru executarea necorespunzătoare a obligației contractuale asumate de debitor. Pentru a-și atinge finalitatea, daunele interese compensatorii trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului, asigurând creditorului obligației neonorate, repunerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat, dacă obligația contractuală ar fi fost executată întocmai.

Pentru a satisface cerința menționată, daunele interese compensatorii trebuie, potrivit art. 1084, 1085 și 1086 C. civ., să acopere atât valoarea pierderii efective suferite de către creditorul obligației neonorate, cât și valoarea câștigului nerealizat din acest motiv, cu mențiunea că acestea nu cuprind decât daunele directe și previzibile. Din dispozițiile citate, raportat la art. 1082 C. civ., rezultă că acordarea daunelor interese, ca formă a răspunderii contractuale, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența unui contract valabil încheiat, a prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligații contractuale și a legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligației și prejudiciul produs, respectiv imputabilitatea neexecutării obligației în raport cu debitorul acesteia.

Cu referire la condiția existenței prejudiciului, în raport de dispozițiile art. 1082 C. civ. potrivit cărora „debitorul este osândit, de se cuvine.(...).”, rezultă, implicit, că acesta trebuie să fie cert. Sarcina probei existenței prejudiciului și a întinderii acestuia incumbă creditorului, cu excepția situației prevăzute de art. 1088 C. civ., când întinderea este prevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speță. Ca atare, în măsura în care creditorul obligației nu dovedește existența prejudiciului, acțiunea acestuia privind plata despăgubirilor urmează a fi respinsă, ca fiind lipsită de interes. Or, examinând cauza sub aspectul îndeplinirii acestei condiții, se constată că este întemeiată critica formulată prin recursul în anulare, sub acest aspect, din probele dosarului, nerezultând existența prejudiciului.

În consecință, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. Examinând cauza, prin prisma existenței altor condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la neîndeplinirea obligației contractuale și legăturii de cauzalitate dintre acest fapt și prejudiciu, se constată că instanțele, în rejudecare, nu au stabilit cu certitudine existența acestora, ca urmare a unei interpretări necorespunzătoare a contractului. Potrivit cap.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, „părțile convin de comun acord ca marfa să fie livrată în condițiile franco depozit vânzător”. Cu referire la condițiile de plată, prin cap. 5 din contractul menționat, s-a convenit că „plata se va face anticipat, cu ordin de plată, înaintea fiecărei expedieri (livrări), în baza avizului de expediție, scrisorii de trăsură C.F.

și a facturii”. În rejudecare, prima instanță a reținut că, „după data de 1 iulie 1996, reclamanta nu a făcut dovada că și-a îndeplinit obligația de a achita anticipat c/val. panourilor, condiție esențială pentru ca reclamanta să poată continua livrările, astfel că neexecutarea contractului comercial nr. 1767 din 6 mai 1996 s-a făcut de comun acord”. Instanța de apel, în cel de al doilea ciclu procesual, a reținut că, „din interpretarea clauzei prevăzută în capitolul V din contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între părțile în litigiu, rezultă că, în derularea acestuia, pârâtei îi revenea mai întâi obligația de a remite reclamantei avizul de expediție, scrisoarea de trăsură C.F. și factura, pentru ca, în baza lor, aceasta din urmă să facă plata înaintea fiecărei livrări efective”.

Rezultă, așadar, că, deși s-a reținut corect cu privire la faptul nelivrării diferenței de 993 panouri de cale ferată tip 49 contractate, nu s-a făcut o interpretare a dispozițiilor contractului, pentru a se stabili cu certitudine dacă neexecutarea obligației de livrare este sau nu imputabilă pârâtei. Acest aspect al raporturilor contractuale, neelucidat de instanțe, prezintă deosebită relevanță în cauză, dat fiind faptul că numai în ultima ipoteză pârâtei i se poate angaja răspunderea patrimonială, prin obligarea acesteia la plata de daune interese compensatorii dovedite și că aceasta nu răspunde în cazul în care neonorarea obligației de livrare este datorată culpei creditorului acesteia, constând în neefectuarea plăților anticipate.

Astfel, clauzele privind condiția de livrare convenită, cu relevanță asupra obligațiilor părților raportului comercial și cele privind prezentarea scrisorii de trăsură C.F., semnificând încheierea contractului de transport cu cărăușul, sunt în contradicție, cel puțin sub aspectul posibilității de executare în timp, cu clauza privind plata anticipată, anterior fiecărei livrări. Pe de altă parte, din conținutul contractului de vânzare-cumpărare menționat, rezultă caracterul de clauză esențială a celei privitoare la plata anticipată. Ca atare, se impune stabilirea raporturilor dintre părți, prin interpretarea contractului în sensul voinței părților și, numai ulterior acesteia, urmează a se examina cauza sub aspectul răspunderilor și soluționarea pretenției deduse judecății, prin aplicarea corectă a legii la situația de fapt pe deplin stabilită.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 330 3 C. proc. civ., cu referire la art. 314 și art. 725 alin. (2) teza II din același cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile judecătorești pronunțate în cauză și va trimite dosarul Curții de Apel București, în vederea judecării în fond a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 74/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și deciziei nr. 7259 din 29 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Casează hotărârile pronunțate în cauză. Trimite dosarul Curții de Apel București, în vederea rejudecării în fond a cauzei. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.