ÎCCJ, Decizia nr. 81/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 81/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 25 octombrie 1996,

reclamanta SC P.C. SRL Craiova a chemat în judecată SC S.S. SA Călărași, pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige

pârâta să livreze acesteia 993 panouri de cale ferată tip 49. Totodată, reclamanta

a solicitat ca, în cazul neexecutării în natură a obligației de livrare, pârâta

să fie obligată la plata de daune cominatorii în valoare de 2.000.000 lei/zi

întârziere, calculate de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii

ce se va pronunța în cauză, până la data îndeplinirii obligației.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6

mai 1996, prin care aceasta din urmă s-a obligat să livreze 1.000 panouri CF

tip 49, la prețul de 998.500 lei/buc., exclusiv T.V.A., în condiția de livrare

„franco depozit vânzător”.

În derularea contractului menționat,

reclamanta a ridicat de la depozitul vânzătoarei un număr de 7 panouri CF tip

49, după cum urmează: 3 panouri tip 49, conform facturii nr. 479 din 27 iunie

1996, pentru care a achitat prețul la data de 28 iunie 1996, 2 panouri conform

facturii nr. 481/1996 și alte 2 panouri conform facturii 494 din 1 iulie 1996,

pentru care, de asemenea, prețul convenit a fost achitat.

Pârâta, în calitate de vânzător,

prin fax-ul nr. 397 din 15 mai 1996, a comunicat pârâtei, în calitate de

cumpărător, modificarea prețului de livrare de la 998.500 lei/panou la 2.400.000

lei/panou.

Ulterior, la data de 7 iunie 1996,

pârâta a comunicat reclamantei că panourile CF tip 49 ce făceau obiectul

contractului menționat nu există în depozitul propriu și că, în vederea

executării contractului, trebuie să achiziționeze diferența de panouri de la SC

S.A. SA, la preț de licitație.

Cum pârâta nu și-a îndeplinit

obligația de livrare contractual asumată, reclamanta a suferit un prejudiciu,

ca urmare a neonorării contractelor de livrare panouri CF tip 49, încheiate cu

SC M.C. SRL Ploiești și SC C.F. SA Sibiu.

În probațiune, reclamanta a depus

adresa nr. 177 din 7 iunie 1996, emisă de SC S.A. SA, adresa nr. 415 din 7 iunie

1996 (fax), emisă de către SC S.S. SA Călărași, către SC P.C. SRL, adresa nr. 397

din 15 mai 1996, privitoare la modificarea prețului, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între SC S.S. SA Călărași,

în calitate de vânzător și SC P.C. SRL, în calitate de cumpărător, precum și

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC P.C. SRL, în calitate de

vânzător, cu SC C.L. SA Timișoara și SC M.C. SRL Ploiești, în calitate de

cumpărători, facturile menționate în cererea de chemare în judecată și

chitanțele fiscale cu care se face dovada plății panourilor livrate de către

pârâtă.

Prin sentința nr. 921 din 12

decembrie 1996, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ,

a declinat competența soluționării în fond a cauzei în favoarea Tribunalului

Călărași, reținând dispozițiile art. 7 C. proc. civ., privitoare la competența

instanței pe raza căreia se află sediul principal al pârâtei.

Curtea de Apel Craiova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 466 din 5 iunie

1997, a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva hotărârii de declinare

a competenței soluționării în fond a cauzei

Ca atare, dosarul cauzei a fost

înaintat spre soluționare Tribunalului Călărași, la data de 4 noiembrie 1997.

La 24 noiembrie 1997, reclamanta a

întregit și precizat cererea de chemare în judecată, în sensul:

- precizării celui de-al doilea de

capăt de cerere, sub aspectul valorii daunelor cominatorii, la un cuantum de

9.000.000 lei /zi de întârziere;

- întregirii cererii cu un al

treilea capăt de cerere, privitor la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 1767 din 6 mai 1996, din culpa exclusivă a pârâtei, ca urmare a

imposibilității executării obligației de livrare, precum și la obligarea

pârâtei la plata daunelor interese compensatorii, reprezentând beneficiu

nerealizat, în valoare de 1.293.382.500 lei.

La termenul de judecată din 9 martie

1998, reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere, privind obligarea

pârâtei la plata daunelor cominatorii.

La același termen, pârâta a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând

că, urmare neîndeplinirii obligației de plată în avans a mărfii, contractul de

vânzare-cumpărare a fost reziliat de drept. Pe de altă parte, nu s-a afirmat

niciodată că panourile care făceau obiectul contractului s-ar afla în stoc,

reclamanta cunoscând faptul procurării acestora de la SC S.A. SA. Totodată,

reclamanta a fost de acord cu modificarea prețului, preluând 7 panouri la noul

preț, pe care l-a și achitat. Ca atare, nu se poate reține culpa pârâtei pentru

neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare menționat, așa încât nu există

temei pentru obligarea acesteia la plata de daune.

Prin sentința nr. 121 din 30 martie

1998, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea precizată și a obligat

pârâta să livreze reclamantei 993 panouri de cale ferată CF tip 49. Prin

aceeași hotărâre, capetele de cerere, privind daunele compensatorii și

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare ,au fost respinse.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în cauza nu s-a dovedit imposibilitatea executării

contractului, așa încât se impune obligarea pârâtei la livrarea diferenței de panouri

contractate, dar că, în raport de împrejurarea menționată, nu se justifică

rezoluțiunea contractului și, respectiv, obligarea acesteia din urmă la plata

de daune-interese.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta SC S.S. SA Călărași a declarat apel, susținând că, în mod greșit,

aceasta a apreciat că plata anticipată a prețului panourilor livrate este

condiționată de faptul personal al pârâtei.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 1709 din 10 noiembrie 1998, a respins apelul

declarat de pârâtă, ca nefondat, reținând că instanța de fond nu avea a se

pronunța asupra modalității de plată, atâta timp cât aceasta nu a fost

contestată de nici una din părți.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 11 C.

proc. civ., criticile privind, în esență, interpretarea greșită a clauzelor

contractuale.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 4112 din 18 noiembrie 1999, a admis recursul

declarat de pârâtă, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de aceeași

parte, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a desființat-o și a trimis

dosarul aceleași instanțe, în vederea rejudecării în fond a cauzei.

În motivarea acestei decizii,

instanța a reținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că prețul este

cel inițial convenit și că, neconvenind un termen de livrare, acesta poate fi

executat în natură.

Instanța de apel a menținut această

obligație.

Ambele soluții sunt greșite, iar

critica pârâtei, referitoare la imposibilitatea executării contractului în

condițiile inițiale, este întemeiată. Pe de o parte, reclamanta a acceptat noul

preț, fără a putea susține că a încheiat un nou contract și, pe de altă parte,

în mod nejustificat, s-a trecut peste susținerea reclamantei, privind imposibilitatea

executării în natură a contractului și, în consecință, a respins capătul de

cerere privitor la obligarea pârâtei la plata de daune care, evident, trebuiesc

dovedite.

Ca atare, în aceste condiții,

revenea instanței de fond obligația de a stabili și obligația alternativă a plății

despăgubirilor solicitate de reclamantă, în cazul imposibilității executării în

natură a obligației de livrare a panourilor contractate.

La rejudecarea în fond a cauzei,

după casare, reclamanta a depus cerere de modificare și precizare a acțiunii,

în sensul că:

- a modificat cuantumul daunelor

interese compensatorii solicitate, de la 1.293.382.500 lei, la 2.284.893.000

lei;

- a solicitat actualizarea

cuantumului daunelor interese compensatorii, cu rata inflației;

- a solicitat aplicarea unui

sechestru asigurător, asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei, până la

concurența daunelor interese solicitate.

La termenul de judecată din 24

aprilie 2000, reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere, privind

actualizarea cuantumului daunelor interese compensatorii cu rata inflației, iar

la termenul de judecată din 26 iunie 2000, la judecarea capătului de cerere,

privind instituirea unui sechestru asigurător.

Prin sentința nr. 328 din 29 iunie

2000, Tribunalul Călărași a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea

capetelor de cerere menționate, a admis în parte acțiunea acesteia și a dispus

rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1993,

numai în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea unui număr de 993 panouri CF tip

de daune interese compensatorii a fost respins, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, prin contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, pârâta s-a obligat

să livreze reclamantei 1000 panouri de cale ferată tip 49, la prețul de 998.000

lei/buc, exclusiv T.V.A., în condiția de livrare „franco depozit vânzător”.

Potrivit cap. V din contractul

menționat, plata mărfii urma să se facă anticipat, cu ordin de plată, înaintea

fiecărei livrări, în baza avizului de expediție, scrisorii de trăsură C.F. și

facturii.

Ulterior încheierii contractului,

însă înaintea primei livrări de panouri, prin fax-ul nr. 415 din 7 iunie 1996,

pârâta a înștiințat-o pe reclamantă că panourile contractate nu le mai are în

stoc, urmând ca, pentru executarea obligației asumate prin contract, să le

procure de la SC S.A. SA Călărași, la prețul de licitație.

În perioada 27 iunie-1 iulie 1996,

reclamanta a ridicat de la pârâtă un număr de 7 panouri, pentru care a plătit

un preț mai mare decât cel prevăzut în contract, ceea ce dovedește acceptarea

ofertei de modificare a prețului.

După această dată, reclamanta nu a

mai făcut dovada îndeplinirii obligației de plată anticipată a panourilor,

condiție esențială pentru continuarea livrărilor de către pârâtă, astfel că

neexecutarea contractului s-a făcut de comun acord.

Față de această situație și cum,

reclamanta, pe parcursul rejudecării cauzei, a solicitat numai rezoluțiunea

contractului, ca urmare a imposibilității executării acestuia, instanța a

apreciat că acest capăt este întemeiat, în baza art. 1320 C. civ., cu referire

la împrejurarea că pârâta nu are în stoc diferența de 993 panouri din cele 1000

contractate.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Reclamanta a susținut că prima

instanță a respins greșit capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata

de daune-interese compensatorii, în raport de împrejurarea că rezoluțiunea

parțială a contractului a fost dispusă din culpa exclusivă a acesteia.

Totodată, în mod greșit, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada plății

anticipate, atâta timp cât pârâta nu a făcut dovada livrării de panouri. Sub

acest aspect, instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor instanței de

casare. Pe de altă parte, în mod greșit, s-a reținut că reclamanta a solicitat,

pe parcursul rejudecării cauzei, doar rezilierea contractului, deși, prin

precizarea de acțiune, aceasta a menținut capătul de cerere, privind plata daunelor

interese compensatorii, modificând doar cuantumul acestora.

Apelul declarat de pârâtă privea

greșita aplicare, în cauză, a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În această etapă procesuală, a fost

dispusă efectuarea unei expertize, având ca obiectiv stabilirea întinderii

prejudiciului suferit de reclamantă, prin nelivrarea celor 993 panouri de cale

ferată tip 49 de către pârâtă.

Prin raportul de expertiză S.M., s-a

concluzionat că profitul brut, estimat a se realiza prin vânzarea celor 993

panouri, este de 497.493.000 lei care, actualizat cu rata inflației, este de

2.284.893.000 lei, în funcție de rata inflației, de 2.039.134.990 lei, în

funcție de cursul de schimb al dolarului american sau de 25.974.663.624 lei, în

varianta coeficientului de devalorizare transmis de Institutul Național de

Statistică, pentru perioada mai 1996-februarie 2001.

Prin decizia nr. 74/A din 19 martie

2002, Curtea de Apel București, secția a VI - a comercială, a admis apelurile

declarate, împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința

atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

20.416.029.828 lei, reprezentând despăgubiri în valoare reactualizată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că, din interpretarea cap. V din contractul de

vânzare-cumpărare, rezultă că revenea pârâtei obligația de a remite reclamantei

avizul de expediere, scrisoarea de trăsură C.F. și factura, pentru ca, în baza

acestora, reclamanta să facă plata anticipat, înaintea livrării efective.

Pârâta, care nu avea în stoc

panourile contractate și care, ca atare, s-a obligat a vinde ceea ce nu avea,

nu a fost în măsură să-și îndeplinească obligațiile contractuale asumate, decât

în limita a 7 panouri livrate, în contextul acceptării de către reclamantă a

unui preț mai mare față de cel stabilit prin contract.

Din decizia instanței de recurs,

rezultă că s-a reținut imposibilitatea executării în natură a obligației de

plată și obligația plății de daune de către pârâtă, în măsura în care

reclamanta dovedește că, la rându-i, a fost obligată față de partenerii de

afaceri.

Astfel, cum rezultă din expertiza

contabilă efectuată în cauză, reclamanta a suferit un prejudiciu în valoare de

1.787.400.000 lei care, reactualizat cu rata inflației, este în sumă de

20.416.029.828 lei.

Cu privire la apelul declarat de

pârâtă, s-a reținut că acesta este fondat, în raport de împrejurarea că, deși acțiunea

a fost admisă în parte, pârâta a fost obligată greșit la plata integrală a

cheltuielilor de judecată și nu proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta SC S.S. SA Călărași a declarat recurs, susținând că, în mod greșit, a fost

obligată la plata de daune, deși reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu.

Prin decizia nr. 7259 din 29

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul reclamantei

și a obligat pârâta să plătească acesteia 2.284.893.000 lei, daune interese.

Celelalte dispoziții au fost menținute.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de recurs a reținut că, în raporturile contractuale încheiate,

reclamanta, în calitate de cumpărător a 1.000 panouri CF tip 49, a stabilit cu

vânzătorul pârât condițiile de livrare și de plată.

Instanța de apel a reținut situația

de fapt și culpa pârâtei în neexecutarea contractului pentru cele 993 bucăți

panouri nelivrate, așa cum instanța de casare a precizat cu autoritate de lucru

judecat.

Forța obligatorie a contractului

determină și consecințele pentru neexecutarea acestuia. Astfel, dispozițiile art.

1073 C. civ. îndrituiesc pe creditor să ceară îndeplinirea exactă a obligației

și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări.

Imposibilitatea executării, dintr-o

altă cauză decât cazul fortuit sau forța majoră, nu poate fi invocată peste

clauzele contractului, pentru că acțiunea în rezoluțiune este o acțiune în

responsabilitate contractuală, care dă dreptul la despăgubiri în cazul

neîndeplinirii obligației de către cocontractant.

Raportului contractual dintre părți

i s-a suprapus cel încheiat de reclamantă cu societățile comerciale, cărora le

vindea panourile cumpărate de la recurentă, cu un profit de 501.000 lei/buc.

Ca atare, caracterele prejudiciului

de a fi patrimonial, cert și personal s-au împlinit, iar chestiunea interesului

lezat nu poate fi contestată, așa încât, nu pot fi primite criticile, privind

neproducerea pagubei.

Cu privire la cuantumul prejudiciului,

însă, în mod greșit, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei

reactualizate, deși, instanța de judecată a luat act de renunțarea reclamantei

la capătul de cerere, privind reactualizarea cu rata inflației.

Împotriva ultimelor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că, în cauză,

instanțele au ignorat dispozițiile deciziei de casare nr. 4112 din 18 noiembrie

1999 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, care era obligatorie

pentru instanța de rejudecare, dar și probele administrate.

Conform deciziei menționate, daunele

interese solicitate urmau a fi acordate, numai dacă reclamanta dovedea că a

fost obligată față de partenerii săi de afaceri.

Din probatoriul administrat în cauză,

respectiv comenzile și ofertele făcute, reiese doar că reclamanta putea obține

profit dacă, la rându-i, comercializa panourile cumpărate de la pârâtă, prin

vânzarea acestora unor societăți comerciale.

Expertiza contabilă efectuată în

cauză a calculat un beneficiu estimativ, pe care reclamanta l-ar fi obținut

dacă pârâta îi livra diferența de 993 panouri contractate, dar acest aspect nu

prezintă nici o relevanță, întrucât nu s-a dovedit că a fost obligată față de

partenerii săi.

Proba existenței unui prejudiciu

efectiv pentru reclamantă era dovada că a fost obligată, față de partenerii săi

de afaceri, să le predea panourile nelivrate de pârâtă.

Numai în temeiul acestei dovezi,

daunele interese solicitate îi puteau fi acordate, întrucât, asupra acestui

aspect, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat.

Așadar, este evident că daunele

interese au fost nelegal acordate reclamantei, câtă vreme nu s-a făcut dovada

că aceasta a suportat consecințele unei executări silite din partea terților

beneficiari.

Așadar, corect a statuat instanța de

fond, cu ocazia rejudecării cauzei, că simplele comenzi, oferte și contracte

încheiate de reclamantă cu diverși parteneri de afaceri nu sunt de natură să

dovedească prejudiciul suferit, prin nelivrarea celor 993 panouri, cât timp

aceasta nu a dovedit că, la rându-i, a fost obligată la plata către proprii

parteneri, așa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat.

În consecință, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

criticate și menținerea sentinței nr. 328 din 29 iunie 2000 a Tribunalului

Călărași.

Examinând cauza, prin prisma

criticilor formulate, se constată următoarele:

Limitele sesizării, astfel cum

acestea au fost determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată,

precizările de acțiune, cererile de întregire a obiectului acesteia și

declarațiile de renunțare la judecarea unor capete de cerere, de care instanțele

de judecată au luat act, privesc:

1 - Obligarea pârâtei la executarea

în natură a contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la livrarea

diferenței de 993 panouri de cale ferată tip 49;

2 - Rezoluțiunea contractului

menționat, în raport de imposibilitatea executării acestuia în natură, în temeiul

art. 1320 C. civ.;

3 - Obligarea pârâtei la plata sumei

de 2.284.893.000 lei, cu titlu de daune interese compensatorii, reprezentând

pierderea suferită și beneficiul nerealizat, ca urmare a neîndeplinirii

obligației de livrare de către pârâtă.

În primul ciclu procesual, acțiunea

reclamantei a fost admisă în parte, cu referire la capătul 1 de cerere, privind

obligarea pârâtei la executarea în natură a contractului de vânzare-cumpărare nr.

1767 din 6 mai 1996.

În cel de al doilea ciclu procesual,

ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâta SC S.S. SA Călărași,

rejudecarea privea, potrivit deciziei de casare, cu trimitere:

- pronunțarea instanței, asupra

obligației alternative a pârâtei de plată a despăgubirilor;

- administrarea de probe, în vederea

constatării existenței prejudiciului și întinderii acestuia.

Prin recursul în anulare s-a

susținut că, în mod greșit, cu ignorarea deciziei de casare, pârâta a fost

obligată la plata de daune interese compensatorii, deși probatoriul administrat

în cauză nu a relevat producerea unei pagube patrimoniale reclamantei.

Într-adevăr, potrivit art. 1073 C.

civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și,

în caz contrar, are dreptul la dezdăunări”.

Daunele interese compensatorii,

reprezentând o executare prin echivalent a contractului, constă într-o sumă de

bani prin care creditorul obligației este indemnizat pentru pagubele cauzate

prin neexecutarea totală sau parțială, precum și pentru executarea

necorespunzătoare a obligației contractuale asumate de debitor.

Pentru a-și atinge finalitatea,

daunele interese compensatorii trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al

reparării integrale a prejudiciului, asigurând creditorului obligației

neonorate, repunerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat,

dacă obligația contractuală ar fi fost executată întocmai.

Pentru a satisface cerința

menționată, daunele interese compensatorii trebuie, potrivit art. 1084, 1085 și

1086 C. civ., să acopere atât valoarea pierderii efective suferite de către creditorul

obligației neonorate, cât și valoarea câștigului nerealizat din acest motiv, cu

mențiunea că acestea nu cuprind decât daunele directe și previzibile.

Din dispozițiile citate, raportat la

art. 1082 C. civ., rezultă că acordarea daunelor interese, ca formă a

răspunderii contractuale, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

condițiilor referitoare la existența unui contract valabil încheiat, a

prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligații contractuale și a

legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligației și prejudiciul produs,

respectiv imputabilitatea neexecutării obligației în raport cu debitorul

acesteia.

Cu referire la condiția existenței

prejudiciului, în raport de dispozițiile art. 1082 C. civ. potrivit cărora

„debitorul este osândit, de se cuvine.(...).”, rezultă, implicit, că acesta

trebuie să fie cert.

Sarcina probei existenței

prejudiciului și a întinderii acestuia incumbă creditorului, cu excepția

situației prevăzute de art. 1088 C. civ., când întinderea este prevăzută de

lege, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, în măsura în care

creditorul obligației nu dovedește existența prejudiciului, acțiunea acestuia

privind plata despăgubirilor urmează a fi respinsă, ca fiind lipsită de

interes.

Or, examinând cauza sub aspectul

îndeplinirii acestei condiții, se constată că este întemeiată critica formulată

prin recursul în anulare, sub acest aspect, din probele dosarului, nerezultând

existența prejudiciului.

În consecință, hotărârile atacate

sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

invocat de procurorul general.

Examinând cauza, prin prisma

existenței altor condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la

neîndeplinirea obligației contractuale și legăturii de cauzalitate dintre acest

fapt și prejudiciu, se constată că instanțele, în rejudecare, nu au stabilit cu

certitudine existența acestora, ca urmare a unei interpretări necorespunzătoare

a contractului.

Potrivit cap.3 din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, „părțile convin de comun acord ca

marfa să fie livrată în condițiile franco depozit vânzător”.

Cu referire la condițiile de plată,

prin cap. 5 din contractul menționat, s-a convenit că „plata se va face

anticipat, cu ordin de plată, înaintea fiecărei expedieri (livrări), în baza

avizului de expediție, scrisorii de trăsură C.F. și a facturii”.

În rejudecare, prima instanță a

reținut că, „după data de 1 iulie 1996, reclamanta nu a făcut dovada că și-a

îndeplinit obligația de a achita anticipat c/val. panourilor, condiție

esențială pentru ca reclamanta să poată continua livrările, astfel că

neexecutarea contractului comercial nr. 1767 din 6 mai 1996 s-a făcut de comun

acord”.

Instanța de apel, în cel de al

doilea ciclu procesual, a reținut că, „din interpretarea clauzei prevăzută în

capitolul V din contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între părțile în

litigiu, rezultă că, în derularea acestuia, pârâtei îi revenea mai întâi

obligația de a remite reclamantei avizul de expediție, scrisoarea de trăsură C.F.

și factura, pentru ca, în baza lor, aceasta din urmă să facă plata înaintea

fiecărei livrări efective”.

Rezultă, așadar, că, deși s-a

reținut corect cu privire la faptul nelivrării diferenței de 993 panouri de

cale ferată tip 49 contractate, nu s-a făcut o interpretare a dispozițiilor

contractului, pentru a se stabili cu certitudine dacă neexecutarea obligației

de livrare este sau nu imputabilă pârâtei.

Acest aspect al raporturilor

contractuale, neelucidat de instanțe, prezintă deosebită relevanță în cauză,

dat fiind faptul că numai în ultima ipoteză pârâtei i se poate angaja

răspunderea patrimonială, prin obligarea acesteia la plata de daune interese

compensatorii dovedite și că aceasta nu răspunde în cazul în care neonorarea

obligației de livrare este datorată culpei creditorului acesteia, constând în

neefectuarea plăților anticipate.

Astfel, clauzele privind condiția de

livrare convenită, cu relevanță asupra obligațiilor părților raportului

comercial și cele privind prezentarea scrisorii de trăsură C.F., semnificând

încheierea contractului de transport cu cărăușul, sunt în contradicție, cel

puțin sub aspectul posibilității de executare în timp, cu clauza privind plata

anticipată, anterior fiecărei livrări.

Pe de altă parte, din conținutul

contractului de vânzare-cumpărare menționat, rezultă caracterul de clauză

esențială a celei privitoare la plata anticipată.

Ca atare, se impune stabilirea

raporturilor dintre părți, prin interpretarea contractului în sensul voinței

părților și, numai ulterior acesteia, urmează a se examina cauza sub aspectul

răspunderilor și soluționarea pretenției deduse judecății, prin aplicarea

corectă a legii la situația de fapt pe deplin stabilită.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 330

3

C. proc. civ., cu referire la art. 314

și art. 725 alin. (2) teza II din același cod, Înalta Curte va admite recursul

în anulare, va casa hotărârile judecătorești pronunțate în cauză și va trimite

dosarul Curții de Apel București, în vederea judecării în fond a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva deciziei nr. 74/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția a VI-a civilă și deciziei nr. 7259 din 29 noiembrie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Casează hotărârile pronunțate în

cauză.

Trimite dosarul Curții de Apel București,

în vederea rejudecării în fond a cauzei.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

16 februarie 2004.