ÎCCJ, Decizia nr. 40/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 26 aprilie 1999, reclamanta S.C. S. S.A. Năsăud a chemat în judecată pe pârâta S.C. A.C. S.R.L. București, solicitând obligarea acesteia la: - plata sumei de 187.211.574 lei, reprezentând preț datorat și neachitat; - 93.606 lei penalități pentru fiecare zi de întârziere în decontarea prețului datorat, calculate cu începere de la data promovării acțiunii până la plata integrală a sumei datorate; - 6.959.231 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, precum și 50.000 lei timbre judiciare aferente acțiunii.

S-a motivat că, în baza comenzii nr. 251 din 1 octombrie 1998, emisă de societatea pârâtă, între părți a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3098 din 1 octombrie 1998, în executarea căruia societatea reclamantă a livrat societății pârâte diferite cantități de țeavă din P.E., cu facturile nr. 3075005 și nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998, precum și cu factura nr. 0001827 din 20 iulie 1998. S-a relevat că pentru neachitarea integrală a prețului datorat, în sumă de 186.800.776 lei, societatea pârâtă a fost pusă în întârziere de plată, menționându-se că aceasta, deși a recunoscut debitul în totalitate, din motive neexoneratorii de răspundere legală, nu l-a decontat.

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2752 din 21 mai 1999, a respins acțiunea cu motivarea, întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ., că din calculul facturilor depuse la dosar rezultă o sumă de 220.328.505 lei, care este diferită de aceea de 187.211.574 lei, pretinsă de reclamanta S.C. S. S.A. Năsăud de la pârâta S.C. A.C. S.R.L. București, ceea ce pune instanța în situația de a nu putea verifica temeinicia pretențiilor. Cu privire la penalitățile de întârziere pretinse, s-a motivat că, din moment ce reclamanta nu a depus modul de calcul al acestora, nu se poate determina suma solicitată. Împotriva sentinței reclamanta a făcut apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 240 din 26 ianuarie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială, motivându-se, în esență, că din examinarea dosarului se constată că așa-zisele critici ce vizează nelegalitatea și netemeinicia sunt simple afirmații nedovedite cu acte.

Recursul declarat de reclamantă, împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 4857 din 21 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. S-a motivat că din probele dosarului nu rezultă cum a ajuns reclamanta să pretindă numai 187.211.574 lei, în timp ce valoarea totală a cantităților de țeavă livrate, potrivit facturilor depuse în sprijinul acțiunii, este de 220.328.505 lei, iar prin calculele prezentate nu se face nici o referire la achitarea vreunei sume de bani din acest preț vădit mai mare decât cel solicitat.

Totodată, făcându-se referire la art. 21 din contract, prin care se prevede obligativitatea plății penalităților de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, s-a motivat că acestea nu pot fi acordate cât timp reclamanta nu a făcut calculul lor, precum și că, oricum, soluționarea acestui capăt de cerere este indisolubil legată de rezolvarea celui privind prețul datorat și neachitat care, în lipsa unor probatorii clare, nu s-a putut face decât prin respingerea cererii respective. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. referitoare la vădită netemeinicie.

În dezvoltarea motivului invocat, s-a susținut că din actele dosarului rezultă că prima instanță a pronunțat soluția fără să țină seama de probele depuse de reclamantă și fără să manifeste rol activ în stabilirea corectă a situației de fapt, astfel cum era obligată prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Făcându-se referire la diferența dintre suma mai mică, pretinsă de reclamantă, și aceea ce reiese din totalizarea facturilor prezentate, s-a învederat că instanțele de apel și de recurs nu au avut în vedere precizarea făcută succesiv de reclamantă, în fața acestora, că pârâta i-a achitat o parte din contravaloarea țevilor livrate.

Totodată, s-a relevat că neconcordanța dintre suma pretinsă și aceea rezultată în urma adiționării componentelor înscrise în facturi nu justifică respingerea acțiunii, așa cum o atare soluție nu poate fi dată nici în cazul când, în urma calculelor efectuate, se ajunge la concluzia că suma ce poate fi pretinsă ar fi mai mică, în care situație acțiunea se admite în parte. Referitor la penalitățile de întârziere pretinse, s-a arătat că insuficienta precizare a acestui capăt de cerere nu justifică respingerea lui, ci obliga instanța să se conformeze dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., în sensul de a pretinde reclamantei să facă precizările necesare și a acorda un termen pentru întregirea cererii și achitarea taxei de timbru corespunzătoare.

În fine, s-a mai relevat că nici nu era obligatorie prezentarea calculului penalităților de întârziere de către reclamantă, acest calcul putând fi efectuat și de instanță prin înmulțirea procentului de penalități prevăzut în contract, care a și fost indicat prin acțiune, cu numărul zilelor de întârziere a plății. În concluzie, s-a cerut casarea celor trei hotărâri pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Recursul în anulare este fondat. Din examinarea actelor dosarului se constată că, la comanda beneficiarului nr. 251 din 1 octombrie 1998, între S.C. S. S.A. Năsăud, în calitate de furnizor, și S.C. A.C. S.R.L. București, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul nr. 3098, pentru livrarea de țevi P.E.

80 transport apă potabilă, prin care s-a stabilit, între altele, la art. 21, obligația beneficiarului de a achita contravaloarea mărfurilor în termen de maximum 3 zile de la data recepției, în caz contrar furnizorul fiind îndreptățit să pretindă penalități de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, precum și daune interese. De asemenea, se constată că, pentru dovedirea pretențiilor formulate, S.C. S. S.A. Năsăud, în calitate de reclamantă, a depus dispozițiile de livrare, facturile fiscale nr. 3075005 și nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998, factura fiscală nr. 0001827 din 20 iulie 1998, precum și notificarea art. 796 din 14 aprilie 1999, prin care a comunicat pârâtei că figurează în evidențele sale financiar-contabile cu debite în valoare totală de 186.800.776 lei, reprezentând valoarea mărfurilor specificate în facturile nr. 3075005 și nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998. Din actele dosarului mai reiese că, deși s-a prezentat la proces, în calitate de pârâtă, S.C.

A.C. S.R.L. București nu a prezentat acte pentru a dovedi că a achitat suma pretinsă și nici nu s-a apărat în sensul că ar fi plătit-o, ci a solicitat „respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că societatea A.C. S.R.L. este doar comisionar, acțiunea a fost în mod greșit îndreptată asupra sa și, deci, nu datorează suma " . Este adevărat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestui din urmă aspect, dar prevederile contractului la care s-a făcut referire nu justifică existența vreunei îndoieli cu privire la calitatea procesuală pasivă a S.C. A.C. S.R.L. Mai mult, S.C. A.C. S.R.L. a confirmat prin mențiune scrisă, cu aplicarea ștampilei proprii, existența debitului la care se referă notificarea.

Împrejurarea că suma totală rezultată din adunarea valorilor menționate în facturi depășește suma de 186.800.776 lei, pretinsă de reclamantă, nu prezintă relevanța ce i s-a atribuit de prima instanță și de instanțele de control judiciar, dacă se are în vedere ansamblul materialului probator din dosar. În această privință, este de observat că prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se prevede că „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". Or, din actele dosarului nu rezultă că prima instanță s-a conformat acestei cerințe obligatorii, lăsând nelămurită neconcordanța dintre suma pretinsă de reclamantă și suma reprezentând valoarea mărfurilor livrate, astfel cum aceasta rezultă din facturile prezentate în sprijinul acțiunii formulate. Necerând explicații reclamantei cu privire la diferența menționată, iar pârâtei cu privire la susținerea că ar fi avut doar calitatea de comisionar și că acțiunea a fost îndreptată greșit împotriva sa, prima instanță nu s-a conformat nici dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

În adevăr, potrivit acestui text de lege, „cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare". Numai datorită nerespectării acestor prevederi ale legii a fost posibil să rămână nelămurit cuantumul prețului neîncasat de reclamantă și să nu se clarifice problema răspunderii asumate de pârâtă prin contractul semnat, pentru mărfurile ce i s-au livrat, în raport cu susținerea acesteia din fața instanței că acțiunea nu trebuia îndreptată împotriva sa întrucât ar fi avut doar rol de comisionar.

Oricum, neconcordanța dintre cuantumul sumei pretinse de reclamantă și totalul sumelor rezultat din facturile depuse la dosar nu justifică respingerea acțiunii cât timp rezultă cu certitudine că mărfurile prevăzute în contract au fost livrate și că iar pârâta nu a făcut dovada că le-a plătit, iar dispozițiile legale la care s-a făcut referire obligau instanța să clarifice aspectele invocate în motivarea soluției adoptate. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, este de reținut că acestea au fost prevăzute la art. 21 din contractul semnat de părți, iar în măsura în care ar exista certitudine cu privire la cuantumul sumei datorate, evident că și cuantumul penalităților ar putea fi determinat în raport cu acest cuantum și luarea în considerare a zilelor de întârziere și penalitățile contractuale de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere.

Și sub acest aspect se impunea ca instanța să se conformeze dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în sensul de a cere reclamantei să-și precizeze pretențiile referitoare la penalitățile de întârziere, putându-i da termen, potrivit art. 132 din același cod, pentru întregirea cererii și achitarea taxei de timbru corespunzătoare. Neprocedându-se în modalitățile arătate, soluția pronunțată de prima instanță este vădit netemeinică în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., iar pe cale de consecință și soluțiile instanțelor de control judiciar, prin care au fost respinse apelul și, respectiv, recursul declarate de reclamantă, sunt tot vădit netemeinice. Așa fiind, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate și a se trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 2752 din 21 mai 1999 a Tribunalului București, secția comercială, deciziei civile nr. 240 din 26 ianuarie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială, și deciziei nr. 4857 din 21 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Casează hotărârile atacate. Trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul București. Pronunțată în ședință publică azi, 10 martie 2003.