ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 355/2020

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 159 din 12 februarie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prematurității și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta B., iar dosarul a fost înregistrat la 17 aprilie 2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești la secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea încheierii, prima instanță a reținut că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, are drept cauză prevederile contractului de furnizare încheiat între părți, ale C. civ. și prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, au fost evocate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/25.07.2018, potrivit cărora instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ.

În schimb, s-a constatat că litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.

Prima instanță a reținut că litigiul pendinte privește modalitatea de încetare prin rezoluțiune a contractului de furnizare nr. 13589 din 28 martie 2018 și intră în sfera litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative.

S-a mai constatat că norma de trimitere la procedura contenciosului administrativ, respectiv art. 161 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 394/2016, este anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 212/2018 și nu poate fi interpretată în sensul că ar avea caracter special, derogatoriu în raport cu modificările legislative care prevăd că documentele constatatoare emise de către entitatea contractantă, în conformitate cu prevederile art. 161 alin. (1) și (2) din Normele metodologice, pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Raportat la dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 212/25.07.2018, în sensul că acestea sunt aplicabile și contestațiilor formulate împotriva documentelor constatatoare emise de autoritatea contractantă potrivit art. 161 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 394/2016, s-a reținut că prin Legea nr. 212/25.07.2018 au fost modificate corespunzător prevederile art. 53 alin. (1) și alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016.

Astfel, s-a concluzionat că opțiunea legiuitorului a fost aceea de a menține în competența instanțelor de contencios administrativ numai acele litigii care privesc procedura de atribuire și încheiere a contractelor administrative, revenind astfel instanțelor civile de drept comun competența soluționării litigiilor care vizează executarea acestor contracte administrative.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța a reținut în esență că, actul dedus judecății la prima instanță, care este reprezentat de documentul constatator cu privire la rezilierea contractului sectorial de furnizare nr. 13589/28.03.2018 de "Achiziție energie electrică pentru locurile de consum aparținând B." nu face parte din categoria actelor administrative emise în etapa executării contractelor administrative.

Instanța a mai constatat că, potrivit dispozițiilor art. 161 alin. (4) din H.G. nr. 394/2016, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului sectorial/acordului-cadru din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, documentele constatatoare emise de către entitatea contractantă în conformitate cu prevederile alin. (1) și (2) pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Secția a II-a Civilă a reținut incidența în cauză a art. 67 alin. (2) din Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, concluzionând că toate contractele administrative pentru care legea specială atribuie competența de soluționare în favoarea instanței de contencios administrativ, exceptând contractele de achiziție publică, rămân supuse analizei exclusive a instanței de contencios administrativ.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., întrucât două secții ale aceleiași curți de apel s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul litigiului îl reprezintă anularea documentului constatator emis de pârâtă privind rezilierea contractului de achiziție publică a energiei electrice.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel sub incidența normelor de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Totodată, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

În speță, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, respectiv 29 ianuarie 2019, în temeiul art. 131 din noul C. proc. civ., Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, verificându-și competența de soluționare a cauzei, a reținut că este competent să soluționeze litigiul, reținând incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Soluția primei instanțe a fost atacată cu recurs, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, instanță care, prin încheierea din 11 iunie 2019 și-a declinat competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în primă instanță litigiul a fost soluționat de către secția de contencios administrativ și fiscal, în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

Având în vedere principiul specializării instanțelor, se constată că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată de către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dâmbovița, astfel încât, pentru a fi respectat principiul specializării instanțelor, competentă să soluționeze cererea de recurs este instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, respectiv secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești.

Prin urmare, excepție necompetenței nu mai putea fi invocată în recurs de către Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, aceasta fiind stabilită în mod definitiv de către prima instanță, care a soluționat dosarul ca fiind unul de contencios administrativ și fiscal.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în speță, secția de contencios administrativ și fiscal rămâne competentă să soluționeze cauza ce i-a fost repartizată, nefiind îndeplinite condițiile pentru declinarea competenței către secția a II-a Civilă.

Față de considerentele anterior expuse și văzând dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.