Decizia nr. 2021/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3381/2016 a Tribunalului București

Obiectul cererii. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19 mai 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând rezoluțiunea contractului de cesiune creanțe încheiat între părți la data de 31 mai 2013, pentru neplata prețului cesiunii și repunerea părților în situația anterioară încheierii respectivului contract, în sensul de a restitui în patrimoniul cedentului creanțele cedate; cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond: Prin Sentința civilă nr. 3381 din 2 iunie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția necompetenței funcționale și s-a dispus declinare competenței de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea uneia dintre secțiile civile a III-a, a IV-a, a V-a ale Tribunalului București. La data de 18 iulie 2016, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub numărul 18937/3/2016**. La data de 24 august 2016, pârâta B. a formulat întâmpinare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea acțiunii formulate, fie pe cale de excepție, fie pe fondul cauzei ca netemeinică și nelegală, pentru motivele de fapt și de drept expuse în cuprinsul întâmpinării. La data de 13 ianuarie 2017 numita C., a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea acțiunii formulate ca netemeinică și nelegală. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 61 alin. (3) și urm. C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 19 decembrie 2016 a fost calificată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă, ca fiind excepția inadmisibilității acțiunii, și a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității pentru motivele arătate în acea încheiere. Prin încheierea din 3 martie 2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtei.

Hotărârea pronunțată după învestirea secției civile: Prin Sentința civilă nr. 482 din 7 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.; a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Prin Decizia nr. 1543A din data de 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 482 din 7 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimata reclamantă C. și intimata pârâtă B.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul-apelant A.. În motivarea recursului se susține în esență că: Criticile care urmează a fi expuse se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ., având în vedere că decizia instanței de apel nu este motivată și conține motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. I.Susține recurentul că, printr-o analiză pur formală a motivelor de apel s-a constatat că apelul este nefondat, menținându-se astfel sentința primei instanțe. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în jurisprudența sa, rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, sau cel puțin de a le aprecia. În pag. 14/17 din cuprinsul deciziei civile recurate, instanța de apel a inserat dispozițiile legale aplicabile rezoluțiunii contractului, respectiv cele ale art. 1516 C. civ., având în vedere că este în discuție un contract sinalagmatic în cuprinsul căruia intimata - pârâtă și-a asumat obligația de plată a prețului cesiunii, dar nu a procedat la plata sa, fiind pusă în întârziere anterior demersului judiciar. Problema de drept ce se cere a fi dezlegată este dacă un contract de cesiune de creanțe cu titlu oneros, în cuprinsul căruia părțile au inserat clauza potrivit căreia cesiunea se face cu titlu oneros, la valoarea nominală a creanțelor cedate (debitul principal), pentru care nu s-a plătit prețul cesiunii, poate fi sau nu rezoluționat pe cale judiciară. În ceea ce privește clauza inserată la art. 2 din contractul încheiat de părți, se arată că aceasta nu este nici susceptibilă de interpretare, nici îndoielnică și nici nu creează un dezechilibru între contraprestații, ci prevede plata prețului cesiunii la valoarea creanței cedate (debitul principal) în schimbul cedării creanței în valoare de 943.071,38 RON și accesoriilor sale. Instanța de apel a reținut caracterul oneros al acestui contract, însă a reținut și că prin contract nu s-a stabilit obligația lui B. de a plăti prețul cesiunii, deoarece contractul de cesiune a fost încheiat pentru ca apelantul - reclamant sa stingă datoria sa față de B., datorie izvorâtă din executarea contractelor de garanție imobiliară care au fost executate de bănci. Consideră recurentul că, pornind de la această constatare, motivarea deciziei recurate se rezumă la aspecte referitoare la relațiile personale dintre părțile contractului de cesiune, la executarea silită a unor imobile ce au aparținut intimatei-pârâte și care valorează o treime din contravaloarea creanței cesionate, în realitate nefiind motivată soluția de respingere a cererii de apel prin raportare la condițiile de admisibilitate a cererii în rezoluțiune de contract. În ceea ce privește motivarea relativă la critica adusă soluției pronunțată de instanța de fond pe cererea de intervenție accesorie formulată intimata-intervenientă C., instanța de apel s-a rezumat la a preciza că "intervenientă justifică un interes propriu întrucât a fost parte la contractele de împrumut și are legătură cu obiectul acțiunii". Mai precizează recurentul că exigența motivării hotărârii contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, motivarea trebuind să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Or, în cuprinsul deciziei recurate nu există vreo referire la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a rezoluțiunii contractului de cesiune de creanțe, ci doar o motivare contradictorie în sensul în care contractul de cesiune este cu titlu oneros, însă nu conține obligația de plată a prețului cesiunii. Trimiterea la acte/fapte extrinseci contractului a cărui rezoluțiune se cere și motivele contradictorii reținute de instanța de apel, în sensul în care contractul este cu titlu oneros dar nu conține obligația de plată a prețului cesiunii, nu poate fi asimilată unei motivări. În lipsa motivării explicite a deciziei atacate, posibilitatea efectuării controlului judiciar este iluzorie. Se mai arată că motivarea instanței de apel nu este efectivă, atunci când preia argumentele intimatei-pârâte B. fără a oferi judecăți de valoare și raționamente juridice. Hotărârea atacată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv nu se arată motivele pentru care nu s-au reținut susținerile arătate în cererea de apel. Cererea de apel fost respinsă ca nefondată, fără a se aduce niciun argument juridic în sensul înlăturării susținerilor apelantului care converg spre rezoluțiunea contractului de cesiune de creanțe pentru neplata prețului cesiunii la valoarea creanței cedate. Nu a fost adus niciun argument juridic în sensul în care, deși a fost reținut caracterul oneros al contractului a cărui rezoluțiune se cere, caracter oneros inserat în chiar cuprinsul contractului, a reținut în mod contradictoriu că prin contractul de cesiune nu s-ar fi stabilit nicio obligație de plată a prețului cesiunii. II. În raport de dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 8, C. proc. civ., recurentul critică decizia atacată sub următoarele aspecte: Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze condițiile de admisibilitate a cererii privind rezoluțiunea contractului prin raportare la clauzele contractului și la dispozițiile legale incidente, și nu prin raportare la susținerile intimatei-pârâte și ale intimatei-interveniente ce exced clauzelor contractuale. A fost reținută calitatea intimatei-pârâte de fideiusor în cadrul unor contracte de garanție imobiliară încheiate în anul 2008, contracte care, în opinia recurentului, nu au legătură cu cesiunea de creanțe din data de 31 mai 2013 și nici cu adjudecarea bunurilor imobile proprietatea intimatei-pârâte din data de 29 august 2013 și din data de 19 martie 2015. Astfel s-a apreciat că intimata-pârâtă nu ar datora nicio sumă de bani întrucât cesiunea ar fi fost o modalitate de stingere a obligației de plată contrar dispozițiilor contractului dintre părți care prevede plata prețului cesiunii la valoarea nominală a creanței cedate. Deși intimata-pârâtă a susținut totdeauna că a încheiat contractul de cesiune de creanțe ca "o minimă reparație pentru prejudiciile materiale și morale", ambele acte de adjudecare a bunurilor imobile oferite garanție de către aceasta s-au încheiat ulterior contractului de cesiune de creanțe. Or, în condițiile în care cesiunea de creanțe a operat în data de 31 mai 2013, faptul că ulterior au fost înstrăinate, pe calea executării silite, bunurile imobile aparținând intimatei-pârâte pentru o valoare net infimă față de valoarea creanței cedate, nu poate reprezenta "o minimă reparație", cel puțin în privința eventualelor prejudicii materiale. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut calitatea intimatei-pârâte de fideiusor și încheierea contractului de cesiune de creanțe ca fiind o modalitate de stingere a obligației, motiv pentru care contractul nu prevede obligația intimatei-pârâte de a plăti prețul cesiunii. Chiar admițând că așa ar fi stat lucrurile, recurentul consideră că nu poate fi explicată rațiunea pentru care s-a menționat că cesiunea se face cu titlu oneros, și nu cu titlu gratuit, și care este rațiunea pentru care s-a cedat o creanță de 943.071,38 RON plus dobândă legală pentru stingerea unei obligații de plată a sumei de 382.647,5 RON - aceasta din urmă fiind valoarea la care s-au adjudecat bunurile imobile executate silit. Se precizează că obligația corelativă, de plată a prețului cesiunii la valoarea creanței cedate, rezulta din cuprinsul clauzei înscrise în art. 2.1. și ar fi trebuit efectuată tot la data încheierii contractului, respectiv la data de 31 mai 2013. Față de împrejurarea că în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, se susține că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1567 alin. (3) și 1720 alin. (1) din C. civ. Prin urmare, termenul de plată a prețului cesiunii era la 31 mai 2013, termen pe care intimata-pârâta B. nu l-a respectat și, pe cale de consecință, nu și-a respectat obligația principală asumată prin contractul de cesiune de creanțe menționat. Cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte B., susține recurentul că o astfel de cerere este inadmisibilă în principal, iar în subsidiar neîntemeiată. Instanța de apel s-a limitat la a motiva soluția de respingere a criticii aduse pe acest considerent apreciind că intervenienta justifică un interes propriu întrucât a fost parte la contractele de împrumut și are legătură cu obiectul acțiunii. Precizează recurentul că persoana care formulează cererea de intervenție voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenția este principală sau accesorie. Invocând lipsa interesului intimatei-interveniente, recurentul a dorit să sublinieze în ce măsură hotărârea ce s-ar pronunța împotriva mamei sale i-ar prejudicia acesteia interesele și drepturile, în condițiile în care, din punct de vedere legal, cele două au interese contrare de fapt în raport de datele concrete ale cauzei deduse judecății. Se susține că soluția dată de instanța de apel cu referire la această critică este formală, pentru că nu s-a contestat că intimata-intervenientă ar fi fost parte în contractele de împrumut, contracte ce în realitate nu au de fapt legătură cu cauza. Dacă instanța de apel se raporta strict la interesul propriu al intimatei-interveniente, ar fi observat ca aceasta a formulat o cerere de intervenție pentru salvgardarea intereselor mamei sale, în detrimentul propriilor sale interese pentru că, în situația respingerii demersului judiciar al recurentului, finalitatea a fost aceea că mama sa a dobândit creanța cesionată prin contract, fără să fi fost reținută și obligația corelativă de plată a prețului acesteia. În situația în care se admitea cererea de chemare în judecată, ar fi operat repunerea părților în situația anterioară de la momentul încheierii actului, respectiv de la momentul anului 2013, dată la care erau soți, bunurile fiind comune, cu mențiunea nu a existat niciun partaj până în prezent a bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei. Față de motivele de casare invocate, se solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București în vederea admiterii apelului formulat . În drept, sunt invocate dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 488 alin. (1), pct. 6 și pct. 8, C. proc. civ. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut, solicitând respingerea acestei căi de atac și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, raportat la dispozițiile art. 205, art. 490 și 471 1 C. proc. civ.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu de la 22 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1543A din data de 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016 și a stabilit termen de judecată la data de 12 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de exigențele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar trebuie subliniat că, potrivit art. 488 alin. (1) raportat la art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii instanței ierarhic inferioare care au aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare ce sunt reglementate în mod exhaustiv la pct. 1 - 8 din cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În respectul acestor rigori procedurale care se impun în judecarea recursului, Înalta Curte nu va analiza în cele ce urmează susținerile expuse de recurent cu privire la evaluarea probelor și la situația de fapt, pentru că asemenea susțineri sunt formulate cu neobservarea limitelor dreptului de a deduce instanței de recurs, spre analiză, doar chestiuni care interesează legalitatea hotărârii pe care a atacat-o. Prin primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare reglementat prin pct. 6 a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se susține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, dar și că aceeași hotărâre conține motive contradictorii. Din analiza considerentelor deciziei recurate se constată că aceasta conține o analiză reală și efectivă făcută de instanța de prim control judiciar relativ situația dedusă judecății, analiză care reflectă ă evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susținerile făcute prin cererea de apel și prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă, cât și la cadrul legal specific materiei juridice a rezoluțiunii actului juridic de natura celui în privința căruia s-a invocat o atare sancțiune. Astfel, se constată că instanța de apel a avut în vedere atât relațiile de familie care existau între păți la epoca încheierii contractului de cesiune de creanță și situația lor financiară de la acel moment, cât și preexistența unor acte juridice de garanție care au generat pentru intimata pârâtă sarcina de a suporta consecințele unor executări silite asupra a două bunuri imobile proprii spre a acoperi obligații de plată asumate de către reclamantul recurent. Prin raportare la cadrul factual astfel stabilit, dar și la clauzele din cuprinsul contractului de cesiune de creanțe, instanța de apel a constatat că acest act juridic este unul cu titlu oneros, precum și că obligația de plată (a cesiunii) care revenea cesionarei s-a stins ca efect al actelor de urmărire silită care au fost realizate de terți - anterior formulării acțiunii în rezoluțiune pendinte - asupra bunurilor imobile cu care aceasta a garantat (în forma fidejusiunii) pentru obligații de plată (datorii) ale reclamantului cedent. Înalta Curte constată că demersul analitic astfel realizat asupra probatoriului administrat a condus la stabilirea de către instanță a situației de fapt, iar reperul de evaluare a justeței pretenției reclamantului apelant (aceea de a se dispune rezoluțiunea contractului de cesiune de creanțe încheiat de acesta cu partea pârâtă) a fost reprezentat de situația de fapt stabilită în urma propriei evaluări, iar nu simpla preluare a susținerilor părții pârâte intimate. Și normele juridice în raport de care a fost evaluată temeinicia pretenției reclamantului apelant sunt expuse în conținutul deciziei recurate, astfel cum reiese cu evidență din considerentele acestei hotărâri, fiind vorba de: art. 2280 și art. 2293 C. civ. care se referă la fizionomia juridică a contractului de fidejusiune și la obligațiile ce revin garantului fidejusor în temeiul unei astfel de convenții; art. 1566 C. civ., referitoare la trăsăturile legale contractului de cesiune, dar și cele ale art. 2305 din C. civ. care permit garantului fidejusor să pretindă de la debitorului principal (pentru care s-a obligat) ceea ce a plătit pentru cel din urmă și daune-interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit din cauza fidejusiunii; art. 1493 C. civ. referitoare la posibilitatea cedării unei creanțe ca modalitate de plată a unei alte prestații (obligații) a cedentului. Împrejurarea că, în speță, instanța de apel a reținut o situație de fapt diferită de cea evocată de reclamantul recurent este consecința faptului că analiza probatoriului administrat a condus la configurarea respectivei situații, iar împrejurarea că situația astfel stabilită este parțial concordantă cu cea expusă în apărare de către pârâtă nu poate conduce la concluzia că instanța a preluat pur și simplu susținerile pârâtei, ci reliefează faptul că apărările pârâtei au fost susținute de probele pe care instanța le-a găsit ca fiind pertinente și concludente. Dezacordul recurentului față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința probelor și față de situația de fapt reținută pe baza acestei evaluări nu are semnificația nemotivării hotărârii, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală. În speță, reclamantul recurent a solicitat rezoluțiunea judiciară a contractului de cesiune de creanță pe care l-a încheiat cu pârâta intimată B., motivul invocat fiind reprezentat de pretinsa neplată a prețului cesiunii. Instanța de apel, dând eficiență caracterului devolutiv al căii de atac ce o avea de soluționat - corespunzător prevederilor art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - avea de analizat, în acest cadru procesual, dacă pârâtei îi revenea obligația de a plăti prețul al cesiunii, și dacă partea și-a îndeplinit această obligație. Or, considerentele deciziei recurate reflectă cu evidență o analiză efectivă și completă a acestor aspecte, analiză realizată în corelație cu situația de fapt concretă ce a fost stabilită pe baza probatoriului complex administrat de părțile aflate în proces. Concluzia instanței de apel a fost în sensul: "având în vedere că datoria debitorului (apelantului) a fost achitată de fideiusor, părțile de comun acord au stabilit ca datoria debitorului apelant să fie stinsă prin încheierea cesiunii de creanță. (...) Astfel, cesiunea de creanță a reprezentat o modalitate de stingere a obligației debitorului de a restitui către fideiusor sumele care au fost executate silit. (...) Curtea reține că obligația apelantului, în calitate de debitor, față de fideiusor, născută ca urmare a executării garanțiilor imobiliare, a fost stinsă prin plată, prin încheierea cesiunii de creanță, în conformitate cu art. 1615 C. civ. În acest sens, sunt incidente dispozițiile art. 1493 din C. civ. care prevăd că cesiunea de creanță reprezintă o plată în locul executării datoriei (...). În aceste condiții, nu se poate reține o neexecutarea obligației de plată a prețului de către cesionar - intimata pârâtă și nici nu se poate dispune rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță". Reproșul adus instanței de apel, în sensul că a făcut referire la "acte/fapte extrinseci contractului a cărui rezoluțiune se cere" este formulat cu neobservarea exigențelor care decurg din principiul contradictorialității și al disponibilității, dar și din art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., acestea impunând judecătorului obligația de a soluționa litigiul în raport de toate cererile și apărările pe care le susțin părțile din proces, de a respecta regulile de drept care sunt aplicabile litigiului, și de a stărui - prin toate mijloacele legale - pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului. În raport de rigorile astfel impuse, instanța de apel - ca instanță competentă să judece în fond - era ținută să analizeze pretenția reclamantului apelant nu numai prin raportare la susținerile formulate de acesta prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, ci și prin raportare la apărările opuse de partea pârâtă, verificând justețea lor prin prisma probelor și a textelor de lege care interesează sancțiunea rezoluțiunii contractului, și respectiv modalitățile de stingere a obligațiilor izvorâte dintr-un act juridic de această natură. Astfel fiind, referirile făcute la elemente extrinseci contractului de cesiune de creanță reflectă o conformare a instanței de apel față de normele procedurale și principiile de drept menționate, nefiind de natură a reprezenta un viciu de legalitate a hotărârii pronunțate. Relativ la cererea de intervenție accesorie, instanța de apel a constatat caracterul nefondat al criticii prin care se susținerea lipsa interesului (intervenientei) în formularea respectivei cereri, reținând că intervenienta justifică un interes propriu pentru că a fost parte în contractele de împrumut și are legătură cu obiectul acțiunii. Considerentul astfel expus reflectă o veritabilă analiză a criticii menționate, fiind necesar ca acesta să nu fie privit în mod izolat - cum tinde a proceda recurentul susținând că instanța de apel nu a realizat o critică efectivă a acestei critici -, ci să fie observat în contextul întregii analize ce s-a realizat prin decizia recurată. Astfel, s-a constatat existența relațiilor de familie stabilite între reclamant și pârâtă prin efectul căsătoriei încheiate de cel dintâi cu intervenienta, și împrejurarea că aceste relații personale au fost determinante pentru formarea voinței pârâtei (soacră a recurentului-reclamant și mamă a intervenientei) de a încheia contractele prin care a garantat împrumuturi contractate de reclamant și de intervenientă. De asemenea, s-a constatat că actul (convenția) de cesiune de creanță a fost perfectat ca o modalitate de stingere a obligațiilor debitorului garantat (recurentul-reclamant) generate de executarea silită a bunurilor cu care au fost garantate menționatele împrumuturi. Astfel, prin raportare la contextul real și complet al analizei realizate de instanța de apel, considerentul menționat nu poate fi apreciat ca o nemotivare, sau ca reprezentând o motivare formală a criticii relative la interesul intervenientei. Având în vedere considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul susține atât că hotărârea instanței de apel ar fi nemotivată în fapt și în drept, respectiv că nu satisface exigențele de motivare impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și că motivarea ar fi pur formală pentru că nu ar conține motive de fapt și de drept care să permită părților și instanței de recurs să identifice considerentele adoptării soluției de respingere a apelului. Criticile referitoare la caracterul contradictoriu al motivelor reținute de instanța de apel vor fi analizate în contextul evaluării celui de-al doilea motiv de recurs, ele fiind susținute în mod similar în structura celor două motive de casare invocate de recurent. Cel de-al doilea motiv de recurs a fost structurat de recurent prin prisma cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În ce privește criticile subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: Sub un prim aspect, enunță recurentul teza potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să analizeze condițiile de admisibilitate a cererii de rezoluțiune a contractului de cesiune prin raportare la clauzele contractului și la dispozițiile legale incidente, iar nu prin raportare la susținerile intimatei pârâte. Așa cum s-a reținut în cadrul analizei privitoare la primul motiv de recurs, instanța de apel a analizat sancțiunea rezoluțiunii contractului de cesiune de creanță corespunzător cadrului procesual care s-a stabilit prin actele procedurale îndeplinite de părți în condițiile legii. Astfel, au fost avute în vedere pretenția și argumentele formulate de reclamantul recurent, dar și apărările pe care le-a opus pârâta, demersul analitic realizat de instanță în aceste coordonate fiind impus prin dispozițiile art. 22 alin. (1), (2) și (6) coroborat cu art. 6 din C. proc. civ., norme care obligă instanța să se pronunțe cu privire la cererile și la apărările formulate în cadrul procedurii judiciare, dar și să soluționeze pricina corespunzător cadrului legal relevant. Faptul că recurentul reclamant și-a argumentat cererea exclusiv pe clauzele care se regăsesc în conținutul contractului de cesiune nu putea împiedica analiza apărărilor pe care le-a susținut partea adversă - apărări care reliefau o situație de fapt deosebită de cea expusă de reclamant - și nici nu puteau limita analiza pe care instanța trebuia să o realizeze spre a stabili justețea susținerilor fiecăreia dintre părțile din proces, pentru că o atare analiză era impusă prin normele procedurale menționate anterior. Pe de altă parte, este de remarcat că motivul invocat pentru rezoluțiunea convenției de cesiune era reprezentat de pretinsa neîndeplinire, de către pârâtă, a obligației de a plăti prețul cesiunii, plată despre care reclamantul a precizat că nu s-a realizat nici la momentul încheierii contractului și nici ulterior. Cum plata reprezintă un act de executare a contractului, iar apărările pârâtei erau în sensul că este nefondată pretenția reclamantului pentru că obligația sa de plată a fost executată ulterior încheierii cesiunii - prin urmărirea silită realizată în temeiul contractelor de garantare a unor împrumuturi de care a beneficiat cedentul - limitarea analizei la clauzele contractului și la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată (astfel cum pretinde recurentul) nu ar fi permis asigurarea eficienței cerințelor legale privind aflarea adevărului și necesitatea soluționării litigiului în conformitate cu normele de drept aplicabile situației litigioase configurate prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare. Cum recursul nu permite o verificare relativă la situația de fapt care s-a stabilit în etapele procedurale anterioare, Înalta Curte nu poate analiza argumentele expuse de recurent cu privire la aspecte de fapt cum sunt: lipsa de relevanță, în cauză, a probelor reprezentate de acte de adjudecare a imobilelor intimatei pârâte care au fost urmărite silit, adjudecare intervenită ulterior încheierii contractului de cesiune; data la care trebuia îndeplinită obligația de plată a prețului cesiunii, corespunzător convenției părților contractante. Recurentul evocă prevederile art. 1567 alin. (3) și cele ale art. 1790 alin. (1) C. civ., însă nu invocă o aplicare eronată a acestor reglementări la situația de fapt care a fost reținută prin decizia recurată, ci pune aceste reglementări în relație cu o situație de fapt diferită, și anume cu cea pe care el însuși a descris-o prin cererea de chemare în judecată. Câtă vreme situația de fapt pe care o evocă recurentul nu a fost confirmată (stabilită) de instanță în urma analizei probelor administrate, aceasta nu poate constitui fundament al aplicării normelor juridice la care recurentul se referă în aceste coordonate. Constatarea în sensul că pârâta intimată a avut calitate de fideiusor pentru obligații ale reclamantului, iar încheierea actului de cesiune de creanță a reprezentat modalitatea de stingere a obligației reclamantului-debitor față de pârâta-fideiusor este expresia analizării probatoriului complex ce a fost administrat la judecata în primă instanță și în apel, și a evaluării prin prisma acestei analize a temeiniciei cererilor și apărărilor susținute de părți în proces. Menționata constatare privind forma de realizare a plății cesiunii a nu este contradictorie celei referitoare la caracterul oneros al contractului de cesiune de creanță, pentru că tocmai acest caracter oneros a constituit premisa stabilirii valorii lui juridice de instrument de stingere a obligației cedentului-debitor care a fost generată de plata (de către fideiusor) împrumuturilor de care a beneficiat reclamantul-cedent. Altfel spus, aptitudinea recunoscută contractului de cesiune de creanță de a genera o obligație de plată în sarcina cesionarei, aptitudine decurgând din caracterul oneros, a fost tocmai cea care a permis a se constata producerea efectului extinctiv în privința datoriei cedentului (față de cesionară) derivată din executarea silită. În consecință, se constată caracterul nefundat al criticii prin care recurentul susține contradictorialitatea motivării deciziei atacate, sub acest aspect. Prin decizia recurată s-a reținut că părțile din proces au convenit ca încheierea contractului de cesiune de creanță să reprezinte modalitatea de stingere a datoriei reclamantului-cedent față de pârâta-cesionară, datorie ce a luat naștere ca urmare a urmăririi silite asupra celor două imobile ale pârâtei-cesionare. Întinderea acestei datorii a fost analizată prin prisma prevederilor art. 2035 din C. civ. - normă care conferă fideiusorului dreptul de a cere debitorului pentru care a plătit nu numai capitalul, ci și daunele interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit din cauza fideiusiunii. Prin raportare la situația de fapt stabilită astfel și la coordonatele legale menționate ale evaluării obligațiilor care reveneau părților (din raporturile juridice născute din executarea convențiilor de fideiusiune, pe de o parte, și din încheierea contractului de cesiune de creanță, pe de altă parte), nu se poate reține că diferența valorică dintre prețul cesiunii și prețul pentru care au fost adjudecate imobilele ar reflecta un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Soluția adoptată evidențiază eficiența acordată de instanță voinței părților contractante, astfel cum a fost dedusă din analiza probelor și dintr-o interpretare a convenției ce corespunde exigențelor art. 1266 din C. civ. care prevede: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului". Sub un al doilea aspect, recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate, în contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la soluția privind cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei de intervenienta C.. Deși afirmă astfel nelegalitatea hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că recurentul nu a expus vreo critică de natură a evidenția aplicarea greșită sau încălcarea unei norme de drept material, spre a permite o analiză circumscrisă motivului de casare invocat. Se cuvine a fi menționat că obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunțată de instanța de apel, astfel că în această cale de atac poate fi evaluată exclusiv legalitatea judecății realizate în etapa apelului. Concluziile formulate de recurent în etapele procesuale anterioare - la care se face trimitere în dezvoltarea motivului de recurs - nu pot constitui suportului unei verificări de legalitate întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că respectivele concluzii nu constituie rezultatul unei judecăți realizate de instanța a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar. Opinia doctrinară expusă de recurent nu poate constitui nici ea reperul unei analize posibile în această etapă procesuală, pentru că nu constituie normă de drept material în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Se observă că, și în contextul acestui motiv de recurs, se susține lipsa de relevanță în speță a unor probe, și anume a contractelor de împrumut pe care instanța de apel le-a avut în vedere spre a reține existența interesului intervenientei de a fi parte în proces, și că intervenienta nu ar avea un folos personal prin susținerea demersului judiciar. Astfel cum s-a reținut în precedent, respectivele acte juridice constituie probe pe care instanța de apel le-a reținut ca fiind relevante și le-a acordat eficiență la stabilirea situației de fapt, iar în recurs nu poate fi efectuată o reapreciere în privința utilității probelor sau a puterii lor doveditoare. Evaluarea acestor probe a fost realizată de instanțele de fond în exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. care stabilește, ca principiu, libertatea judecătorului în a aprecia probele și a stabili, pe baza lor, existența sau inexistența faptelor deduse judecății. În fine, Înalta Curte reține că interesul reprezintă o condiție de exercițiu al unei cereri prin care se învestește instanța civilă, reglementările relevante pentru litigiul pendinte regăsindu-se în art. 33 și art. 61 din C. proc. civ. Formulând această ultimă critică, recurentul se raportează în mod evident la o chestiune circumscrisă aspectelor procedurale ale litigiului, iar nu la o chestiune care intră în sfera de reglementare a dreptului material, doar această ultimă categorie juridică fiind de natură a permite realizarea unui control de legalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.