ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 ianuarie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 672/12.11.2014, emisă de pârât în Dosarul nr. x/2014 și sancționarea persoanelor reclamate în Dosarul nr. x/2014, respectiv a managerului B. și a dirijorului Corului D., doamna C., în conformitate cu prevederile O.G. nr. 137/2000.

Prin Sentința civilă nr. 4420 din 10.06.2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 iulie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 3247 din 8 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a anulat în parte Hotărârea nr. 672/12.11.2014, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, constatând că există discriminare la adresa reclamantei, prin imposibilitatea participării la toate concertele și deplasările organizate și a respins în rest acțiunea, ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 3247 din 8 decembrie 2015, pronunțată de Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., republicat (astfel cum s-a reținut prin concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât critică hotărârea primei instanțe, întrucât nu a analizat cererea pe care a formulat-o cu privire la necesitatea stabilirii cadrului procesual pasiv, raportat la dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., arătând că se impunea chemarea în judecată a persoanei reclamate pentru discriminare, împotriva căreia s-ar răsfrânge efectele hotărârii judecătorești, respectiv Corul D.. Soluționarea pricinii în lipsa conturării cadrului procesual pasiv, a condus la situația constatării existenței discriminării de care se face vinovat Corul D., fără ca acesta să-și formuleze apărările.

În acest sens, recurentul-pârât apreciază că au fost încălcate prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, ale art. 22 și art. 78 din C. proc. civ., opinând că instanța fondului era obligată să pună această cerere în discuția părților și, totodată, putea să dispună, din oficiu, măsuri privind introducerea în cauză a Corului D., pentru a preveni încălcarea normelor imperative de drept care ocrotesc principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că hotărârea contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 137/2000. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României, recurentul-pârât arată că tratamentul diferit ce stă la baza discriminării trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de lege, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosirii sau exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul-pârât susține că în cauză nu există legătura de cauzalitate dintre criteriul discriminatoriu (aspectul fizic) și tratamentul diferit aplicat intimatei-reclamante (excluderea de la o serie de activități artistice), câtă vreme art. 6 alin. (2) din regulamentul de ordine interioară al Corului D. prevede că participarea la evenimente și concerte se stabilește de către manager sau dirijor.

De asemenea, prin recurs sunt criticate susținerile primei instanțe referitoare la comportamentul discriminatoriu sub forma hărțuirii, recurentul-pârât apreciind că un asemenea comportament nu s-a conturat în speță, prin probele administrate.

În raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 137/2000, care definesc noțiunea de discriminare prin hărțuire, recurentul-pârât apreciază că reclamanta a interpretat greșit excluderile de la unele turnee și spectacole. Chiar dacă s-ar admite că, prin adoptarea unui posibil comportament diferențiat față de reclamantă s-ar crea o situație confuză, aceasta nu se identifică cu crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensativ.

Prin urmare, aspectele sesizate nu întrunesc, cumulativ, elementele constitutive ale discriminării/hărțuirii, astfel încât instituția pârâtă nu a putut stabili un raport de cauzalitate între criteriul interzis de lege și presupusul tratament diferențiat.

Prin întâmpinarea înregistrată în cauză la data de 10 mai 2016, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra cererii formulate de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, intimata-reclamantă solicită respingerea, apreciind că principiul contradictorialității și dreptului la apărare au fost respectate în procedura administrativ-jurisdicțională.

Prevederile art. 78 din C. proc. civ. și cele ale art. art. 16 din Legea nr. 554/2004 prevăd doar posibilitatea instanței de judecată de a introduce în cauză alte persoane, aceasta neavând obligația de a pune în discuția părților sau de a proceda la completarea cadrului procesual pasiv.

Susținerile recurentului-pârât conform cărora Corul D. este beneficiarul soluției pronunțate prin hotărârea atacată nu sunt întemeiate, întrucât persoanele reclamate au fost doamnele B. și C.. Întrucât doamna B. nu mai ocupa funcția de manager al Corului D., aceasta este absolvită de răspundere pentru faptele sale.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă apreciază că sentința atacată este legală, în raport de contextul factual (pe care îl redă pe scurt) și de prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, fiind dovedită existența unei discriminări la adresa reclamantei, prin excluderea sa de la evenimente și concerte ale Corului D..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 26 septembrie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen pentru judecata căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat, pentru următoarele considerente:

Principala critică formulată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin prezenta cale de atac se referă la nepronunțarea, de către prima instanță, asupra cererii prin care a solicitat judecătorului fondului să aprecieze asupra necesității complinirii cadrului procesual pasiv, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, art. 22 și art. 78 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin cererea formulată la data de 18.11.2015, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a a solicitat primei instanțe lămurirea cadrului procesual pasiv, din perspectiva art. 78 din C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, sesizând împrejurarea că reclamația administrativă privind faptele de discriminare, precum și Hotărârea nr. 672/12.11.2014, emisă de pârât, ce face obiectul contestări în cauză, privește atât pe C., cât și Corul D., însă cererea de chemare în judecată este formulată doar împotriva emitentului actului administrativ contestat, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În acest context, pârâtul a apreciat că primei instanțe îi revine obligația de a pune acest aspect în discuția părților, respectiv de a solicita reclamantului să își precizeze cadrul procesual.

Înalta Curte apreciază a fi fondată critica de nelegalitate formulată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea obligației instanței de judecată de a examina și soluționa toate cererile formulate de părțile în proces.

Procedura judiciară în materie civilă prevede, cu caracter general, obligația instanței de judecată de a se pronunța "asupra a tot ceea ce s-a cerut", examinând "fiecare pretenție și apărare în parte", hotărând "în legătură cu orice alte cereri" formulate de părți, conform art. 22, raportat la art. 237 din C. proc. civ.

De asemenea, în raport de obiectul cererii formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora: "În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

Acestor dispoziții le corespund, în materia specială a contenciosului administrativ, prevederile similare ale art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept."

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de textele de lege anterior menționate, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentului-pârât sunt corecte, prima instanță omițând a analiza cererea formulată la data de 18.11.2015, privitoare la stabilirea cadrului procesual pasiv, omisiune care, în opinia Înaltei Curți, conduce la casarea hotărârii atacate și la reluarea procedurii de judecată în fața primei instanțe.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere că, prin Hotărârea nr. 672/12.11.2014, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că aspectele sesizate de reclamantă nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În analiza legalității acestei soluții, instanța de contencios administrativ are obligația de a stabili în ce măsură faptele reclamate au caracter discriminatoriu, analiză care nu poate fi făcută în lipsa persoanelor indicate a fi săvârșit aceste fapte, respectiv C. și Corul D.. Deși persoanele reclamate a fi săvârșit fapte de discriminare la adresa intimatei-reclamante nu au participat la emiterea actului contestat, eventuala declarare a nelegalității Hotărârii nr. 672/12.11.2014 este de natură să producă efecte cu privire la drepturile și obligațiile acestora, astfel încât prezența lor în proces este necesară, pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-și prezenta apărările, în raport de pretențiile recurentului-reclamant.

De altfel, specificul raporturilor de drept administrativ impune, în unele cazuri, prezența în proces a unor terți, în patrimoniul sau în persoana cărora urmează să se reflecte soluția instanței de judecată. Soluționarea litigiului doar în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat încalcă atât principiul dreptului la apărare, consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât și principiul contradictorialității, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., terții afectați neavând posibilitatea de a cunoaște pretențiile reclamantului și nici a de a formula apărări cu privire la legalitatea actului administrativ care le profită.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 78 C. proc. civ. și cele ale art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 obligă instanța de judecată doar la punerea în discuția părților a necesității introducerii în cauză a altor persoane, însă nu conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv, în contra dreptului de dispoziție al părților, reglementat de prevederile art. 9 din C. proc. civ.. Prevederile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că, în măsura în care instanța de judecată apreciază că judecata cauzei nu se poate derula fără participarea altor persoane și niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a acestora, cererea va fi respinsă.

În acest context, Înalta Curte constată că nepunerea în discuția părților a cererii formulate de recurentul-pârât, cu privire la necesitatea întregirii cadrului procesual pasiv cu persoanele reclamate a fi săvârșit faptele discriminatorii, precum și pronunțarea unei soluții de admitere a acțiunii și de constatare a existenței discriminării doar în contradictoriu cu emitentul actului administrativ, este o împrejurare de natură a afecta dreptul la apărare al acestor persoane și constituie o cauză de nelegalitate a hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va dispune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va pune în discuția părților cererea formulată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în condițiile art. 78 C. proc. civ.

În raport de soluția de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurentul-pârât, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

În consecință, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea Sentinței civile nr. 3247 din 8 decembrie 2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, împotriva Sentinței civile nr. 3247 din 8 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2018.

GGC - GV