Decizia nr. 2046/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 19 decembrie 2017, sub nr. de Dosar x/2017, reclamantul A., a solicitat, pe cale reconvențională, disjunsă din Dosarul x/2012 al aceleiași instanțe, în contradictoriu cu pârâții SC B., C. și D., să se constate intervenită rezilierea următoarelor contracte: contract de împrumut, Certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009 de av. E.; Contract de împrumut cu gaj, certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009 de av. E.; Contractul de credit acționar nr. 1 din 9 ianuarie 2009; Contract de cesiune acțiuni ale SC F. SA, Certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009 de av. E.; nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între D. și C.; nulitatea absolută a contractului de cesiune de drepturi nr. x, încheiat între C. și B. În motivare, s-a arătat că, la data de 9 ianuarie 2009, reclamantul a încheiat cu D. un pachet de 4 contracte privind vânzarea a 40 de acțiuni reprezentând 40% din acțiunile societății F. SA, prin actele adiționale la acestea convenindu-se rezilierea, în caz de nerespectare a clauzelor contractuale (lucru care s-a și întâmplat din partea lui D., care nu a dus la îndeplinire obligațiile ce-i reveneau). Acesta nu a respectat și nu a dus la îndeplinire nicio înțelegere asupra cărora au convenit în cele 4 contracte care au o strânsă legătură între ele și prevăd modul în care pot fi transmise cele 40 de acțiuni. Prima instanță a luat act la termenul din 23 aprilie 2018 de modificarea cererii reconvenționale, în sensul că reclamantul A. a solicitat să se constate intervenită rezilierea contractului de împrumut cu gaj, certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009.

Sentința Tribunalului București, secția a IV-a civilă Prin Sentința nr. 1270 din 29 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data 9 ianuarie 2009 a fost încheiat contractul de împrumut cu gaj atestat sub nr. x, între D., în calitate de împrumutător și A., în calitate de împrumutat. Pârâtul D. l-a împrumutat pe A. cu suma de 200.000 euro, astfel cum rezultă din contractul de împrumut cu gaj din data de 9 ianuarie 2009, chitanța din data de 12 ianuarie 2009, chitanța din data de 19 ianuarie 2009 și ordinul de plata din data de 19 ianuarie 2009. A. era obligat să returneze suma împrumutată la data de 1 martie 2009. În vederea garantării rambursării sumei împrumutate și a tuturor cheltuielilor ocazionate de contractul de împrumut sau de punerea în executare a acestuia, A. a constituit o garanție reală mobiliară în favoarea reclamantului D. asupra unui pachet de 40 de acțiuni la F. SA, acțiuni având valoarea nominală de 100 RON și valoarea totală de 4.000 RON, reprezentând 40% din capitalul social al F. SA. Dreptul de garanție reală mobiliară a fost înregistrat pentru a fi opozabil și terților la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. În baza contractului de cesiune de creanță înregistrat la A.E.G.R.M. la data 15 octombrie 2009, dreptul de creanță, precum și toate accesoriile acestui drept, izvorâte din contractul de împrumut cu gaj atestat sub nr. x au fost transmise către cesionarul C. Verificând clauzele agreate contractual, tribunalul a constatat că părțile nu au convenit, prin intermediul vreunui pact comisoriu, faptul că în caz de neexecutare a oricărei clauze contractuale, contractul se desființează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței judecătorești, în caz de sesizare instanța putând doar constata intervenită rezilierea actului juridic. Prin urmare, având în vedere lipsa existenței unui pact comisoriu inserat în contractul de împrumut cu gaj certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009, reclamantul are la îndemână doar acțiunea în realizare, respectiv valorificarea dreptului de a solicita desființarea contractului în conformitate cu prevederile legale. Tribunalul a mai reținut că împrumutul cu gaj Certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009 este un contract cu executare uno ictu, având ca obiect prestații care se execută printr-un singur act de executare. În caz de neexecutare a unor contracte cu execuție instantanee se aplică sancțiunea rezoluțiunii. Rezilierea se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu execuție succesivă. În timp ce rezoluțiunea desființează retroactiv contractul, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestațiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Așadar, nu se poate constata rezilierea contractului de împrumut, acesta fiind un contract cu executare instantanee, pentru care s-ar aplica sancțiunea rezoluțiunii (și nu cea a rezilierii).

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., arătând că instanța de fond a soluționat litigiul fără a fi competentă teritorial, competența aparținând judecătorului sindic, care supraveghează procedura falimentului din cadrul Tribunalului Specializat Mureș. Intimatul D. nu a respectat clauzele stipulate în cele 4 contracte, în sensul că nu a depus diligențele necesare pentru a obține acordul judecătorului sindic pentru a putea intra în posesia acțiunilor. Procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 85/2006, art. 42 prevede: "După ce s-a dispus deschiderea procedurii potrivit art. 33, este interzis administratorilor debitorului, persoane juridice, sub sancțiunea nulității, să înstrăineze, fără acordul judecătorului sindic, acțiunile ori părțile lor sociale sau de interes deținute de debitor care face obiectul acestei proceduri". Intimatul D. nu a achitat suma stipulată în contractul de împrumut cu gaj, deși acest contract s-a desfășurat în mai multe etape, fiind strâns legat de cele 4 contracte care avea ca scop vânzarea-cumpărarea unor acțiuni din cadrul unei societăți aflată în procedura falimentului sub controlul judecătorului sindic. Intimatul pârât D. a formulat întâmpinare, invocând excepțiile netimbrării, tardivității depunerii motivelor de apel și nulității motivelor de apel. Prin Decizia nr. 934/A din 21 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței. Referitor la excepția tardivității recursului, față de data comunicării hotărârii primei instanțe (29 august 2018), instanța de apel a constatat că a fost respectat termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ. Referitor la excepția de netimbrare, s-a reținut că apelantul a făcut dovada achitării tranșelor de taxe de timbru fixate în soluționarea cererii de ajutor public judiciar. Referitor la excepția nulității apelului, s-a constatat că memoriul de apel cuprinde motivele de fapt și de drept ce susțin criticile apelantului. Asupra fondului pricinii, instanța de apel a constatat că în mod corect cauza a fost soluționată de către secția civilă a tribunalului, întrucât prin modificarea cererii la data de 23 aprilie 2018, reclamantul a arătat că obiectul acesteia îl reprezintă rezilierea contractului de împrumut cu gaj certificat sub nr. x din 9 ianuarie 2009, litigiul fiind purtat între două persoane fizice, devenind incidente dispozițiile art. 1, 2 și 5 C. proc. civ. în stabilirea competenței. În plus, în contractul încheiat între părți, în art. 6, este făcută o alegere expresă de competență, potrivit căreia instanțele de drept comun sunt competente să soluționeze litigiile generate de executarea contractului. Prima instanță a făcut o corectă interpretare a clauzelor contractuale, cu respectarea dispozițiilor art. 977 - 978 C. civ., fiind stabilit conținutul concret al contractului, sensul și întinderea lui, precum și obligațiile ce s-au născut din contract. Prima instanță a stabilit corect voința reală a părților la momentul contractării. Reținând că nu există un pact comisoriu care să conducă la desființarea de drept a contractului, prima instanță a arătat că apelantul are la îndemână doar acțiunea în realizare, respectiv valorificarea dreptului de a solicita desființarea contractului în conformitate cu prevederile legale. În cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1576 C. civ., care, reglementând împrumutul, determină caracterele juridice specifice ale acestei convenții. Chiar dacă este un contract cu titlu oneros, contractul de împrumut rămâne unilateral, cu execuție imediată. Prima instanță a argumentat diferențele de natură juridică între contractele cu executare imediată - acele contracte în care părțile au obligația să execute prestațiile ce și le datorează una celeilalte, în unul și același moment, care coincide, de regulă, cu momentul încheierii acestora și contractele cu executare succesivă - acele contracte din care se naște obligația ambelor părți sau, cel puțin, a uneia dintre ele de a executa prestațiile ce le datorează într-o perioadă de timp. Rezoluțiunea contractului desemnează desființarea cu efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, la cererea unei părți, ca urmare a neexecutării culpabile a prestației asumate de către cealaltă parte. Diferențele de natură juridică au consecințe și asupra efectelor neexecutării obligațiilor uneia dintre părți, în cazul contractelor cu executare instantanee operând sancțiunea rezoluțiunii. A fost respectat principiul disponibilității, litigiul fiind soluționat în limitele învestirii, respectând obiectul pricinii, așa cum a fost stabilit de reclamant prin cererea modificatoare din 23 aprilie 2018. În mod corect s-a stabilit că, față de natura juridică a contractului de împrumut (contract cu executare imediată) nu este incidentă sancțiunea rezilierii convenției părților.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 C. proc. civ., reclamantul A. formulând următoarele critici: - Cauza având ca obiect gajarea/înstrăinarea de acțiuni ce aparțin unei societăți aflata în procedura insolvenței a fost soluționată în fond de către o instanță necompetentă (Tribunalul București, ca instanță de drept comun), litigiul fiind în competența judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Specializat Mureș, potrivit Legii nr. 85/2006; condiția de valabilitate a contractelor, în special a contractul de împrumut cu gaj, pentru a-și putea produce efecte se putea realiza, potrivit art. 42 din Legea nr. 85/2006 (art. 37 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 publicata în M.Of. nr. 130 din 29 iunie 1995), numai prin obținerea acceptului judecătorul sindic, aspecte ce sunt stipulate în convenția încheiată cu D., convenție ce, după ce ar fi fost încuviințată de judecătorul sindic, avea puterea de contract și putea fi opozabilă părților; deși a reinvocat această chestiune și în fata Curții de Apel București prin motivele de apel, instanța de apel nu a constatat caracterul obligatoriu al competentei. - Hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, în sensul că preia în integralitate analiza instanței de fond, fără a răspunde criticilor și argumentelor deduse judecății în calea de atac a apelului; instanța de fond descrie cerințele părților în cadrul procesual, iar instanța de apel constată că D. a achitat integral prețul convenit în contract; în realitate, așa cum rezultă din probele administrate, prețul contractului de împrumut cu gaj nu a fost achitat, ba mai mult, din înscrisuri rezultă ca o parte din banii indicați de D. au o altă destinație, iar chitanța sub semnătură privată a făcut obiectul unui dosar penal prin care s-a constatat ca înscrisul intitulat "Chitanța" este contrafăcut/fals, în sensul ca la suma de 9.000 Euro a fost adăugat un zero, cu o altă substanță scripturală D. dorind să se înțeleagă ca a achitat 90.000 Euro, chestiune de care s-a folosit în frauda reclamantului. Aceste aspecte au fost constatate potrivit Raportului de Constatare Criminalistică nr. x din 30 aprilie 2014 întocmit de către DGPMB - Serviciul Criminalistic depus în dosarul fondului și indicat ca mijloc de probă prin motivele de apel. Un motiv contradictoriu cu cele constatate de instanța de apel este faptul că suma stipulată în contract nu a fost niciodată achitată integral de către D., aspect ce duce la rezilierea contractului, așa cum prevăd clauzele contractuale și actele adiționale ale acestuia. - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul acestuia, în sensul că a reținut că actul încheiat între reclamant și D. nu are clauze ce ar schimba caracterul acestuia sau care să conducă la anulare, deși în realitate asemenea clauze sunt inserate în contract. De asemenea, instanța de apel nu a analizat cererea de chemare în judecată în contextul celor 4 contracte aflate în strânsă legătură, ce au format astfel o convenție desfășurabilă în mai multe etape, fiind vorba de transferarea unor acțiuni după ducerea la îndeplinire a celor convenite; - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 977 - 978 C. civ., cu argumentul că nu există un pact comisoriu care să ducă la desființarea de drept a contractului, deși în realitate textul legal invocat stabilește modalitatea de interpretare a clauzelor în sensul în care acestea pot avea efect. Din contract și din actele adiționale rezultă că este necesar acceptul judecătorului sindic, iar potrivit art. 42 din Legea nr. 85/2006 nerespectarea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea actului. Mai mult, sumele nu au fost achitate până la data stabilită astfel toate actele se reziliază. În ce privește art. 1576 C. civ., acesta nu este incident în cauză, întrucât nu titlul contractului stabilește forma lui, ci conținutul acestuia. Cu alte cuvinte, contractul a fost încheiat simultan cu alte contracte, formându-se astfel un pachet de contracte cu clauze ce se întrepătrund între ele, iar nerespectarea unei singure clauze prevăzută în pachet duce la anularea în cascadă a celorlalte înțelegeri, ce au fost garantate cu 40 de acțiuni deținute de reclamant într-o societate aflată în procedura falimentului.

Apărările formulate în cauză Intimatul D. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează o pretinsă încălcare a competenței funcționale a primei instanțe de soluționare a cauzei. În acest sens recurentul a susținut că un litigiu având ca obiect gajarea/înstrăinarea de acțiuni ce aparțin unei societăți aflate în procedura insolvenței este de competența judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Specializat Mureș, potrivit Legii nr. 85/2006 întrucât condiția de valabilitate a contractelor se putea realiza, potrivit art. 42 din Legea nr. 85/2006 numai prin obținerea acceptului judecătorul sindic; doar din acel moment convenția ar fi avut puterea de contract și putea fi opozabilă părților; deși a reinvocat această chestiune și în fata Curții de Apel București prin motivele de apel, instanța de apel nu a constatat caracterul obligatoriu al competentei. Excepția necompetenței funcționale are regimul juridic al unei excepții de ordine publică, astfel cum se statuează prin Decizia nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, care poate fi invocată, potrivit dispozițiilor art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât nu rezultă din lucrările fondului faptul că reclamantul ar fi invocat excepția necompetenței funcționale atunci când a menționat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 42 din Legea nr. 85/2006. Textul de lege menționat, care impune acordul judecătorului sindic la cesiunea de părți sociale ale unei societăți aflate în insolvență, este menționat de către reclamant ca o condiție de fond privind valabilitatea cesionării părților sociale, pentru a justifica neexecutarea obligațiilor prevăzute în convențiile încheiate cu pârâtul, nefiind invocat cu titlu de normă de competență. Cu toate acestea, instanța a analizat critica reclamantului pe aspectul competenței, invocată fiind ca motiv de apel, apreciind că este învestită cu un litigiu de drept comun încheiat între două persoane fizice, în baza alegerii de competență exprimată în cuprinsul clauzelor contractuale. Prin urmare, Înalta Curte reține, pe de o parte, că reclamantul nu mai putea invoca o astfel de excepție în măsura în care nu a fost supusă dezbaterii in limine litis la instanța de fond iar, pe de altă parte, că litigiul, astfel cum a fost calificat de instanțe, atrage competența instanțelor de drept comun. O a doua critică formulată în cauză, vizează o pretinsă contrarietate a considerentelor instanței de apel, care ar cuprinde și motive străine de natura pricinii, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurentul susține în acest sens că instanța de apel a preluat analiza primei instanțe, nu a răspuns criticilor în apel și a constatat, contrar situației reale ce a făcut obiectul unor cercetări penale pentru fals, că prețul contractului de împrumut cu gaj a fost achitat. O astfel de critică nu poate fi analizată de către instanța control judiciar în condițiile în care recurentul nu a indicat în mod concret cărui motiv de apel nu a răspuns instanța prin decizia recurată și care sunt acele considerente străine de cauză. În ceea ce privește situația de fapt reținută cu privire la remiterea sumei de bani ce constituie obiectul contractului de împrumut, nu rezultă din considerentele deciziei că instanța de apel ar fi verificat situația executării acestui contract în condițiile în care, învestită fiind cu constatarea rezilierii de drept a convenției, a validat raționamentul primei instanțe în sensul că nu există inserat în contract un pact comisoriu care să ducă la desființarea de drept a acestuia, reclamantul având la dispoziție o acțiune în realizare pentru a sancționa eventuala neexecutare a contractului din culpa cocontractantului, marcând diferențele de regim juridic între rezoluțiunea și rezilierea unui contract. Prin urmare, nu rezultă că decizia instanței de apel și-a întemeiat raționamentul judiciar pe împrejurările menționate de recurent. O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este aceea că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, atunci când a apreciat că acesta nu conține clauze ce i-ar schimba caracterul sau care să conducă la anulare și nu interpretat coroborat cele 4 contracte aflate în strânsă legătură, ce au format o convenție desfășurabilă în mai multe etape, fiind vorba de transferarea unor acțiuni după ducerea la îndeplinire a celor convenite. Cu alte cuvinte recurentul susține că instanța nu a analizat înțelegerea părților în mod global pentru a aprecia asupra neîndeplinirii obligațiilor asumate de către pârât, împrejurare de natură să determine aplicarea sancțiunii civile a desființării convenției. Nu va fi reținută ca pertinentă nici această critică a recurentului față de cele statuate de instanța de apel potrivit cărora, neexistând un pact comisoriu de ultim grad, nu poate constata desființarea de drept a convenției, împrejurare care face inutilă verificarea modului în care partea și-a îndeplinit obligațiile contractuale. Prin urmare este lipsită de relevanță în cauză analiza clauzelor contractuale prin care părțile au convenit asupra unor obligații, condiționat sau nu de executarea altor convenții. Într-o ultimă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 977 - 978 C. civ. atunci când a reținut că nu există un pact comisoriu care să ducă la desființarea de drept a contractului, deși în realitate textul legal invocat stabilește modalitatea de interpretare a clauzelor în sensul în care acestea pot avea efect. Din contract și din actele adiționale rezultă că este necesar acceptul judecătorului sindic, iar potrivit art. 42 din Legea nr. 85/2006 nerespectarea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea actului. Mai mult, sumele nu au fost achitate până la data stabilită, astfel toate actele se reziliază și contractele nu își pot produce efectele. În ceea ce privește art. 1576 C. civ., acesta nu este incident în cauză, întrucât nu titlul contractului stabilește forma lui, ci conținutul acestuia, fiind vorba de un pachet de contracte cu clauze ce se întrepătrund între ele, iar nerespectarea unei singure clauze prevăzute în pachet duce la anularea în cascadă a celorlalte înțelegeri, ce au fost garantate cu 40 de acțiuni deținute de reclamant într-o societate aflată în procedura falimentului. Recurentul susține că, prin constatarea inexistenței unui pact comisoriu de ultim grad, instanța a ales să nu dea efect unor clauze contractuale încălcând atât principiul voinței interne a părților, cât și dispozițiile art. 978 din vechiul C. civ. aplicabil convenției în raport de data încheierii acesteia. Este eronată o astfel de susținere întrucât textul de lege menționat nu permite instanței să suplinească voința contractuală a părților, aplicând convenției valențe noi, neavute în vedere la momentul încheierii ei. Astfel, instanțele de fond au apreciat corect că desființarea de plin drept a unui contract, sub forma unei rezoluțiuni convenționale care ar face inutilă intervenția instanței judecătorești în verificarea modalității de executare a contractului, astfel cum solicită recurentul, presupune existența unei clauze exprese și neechivoce în acest sens. Or, cum corect au apreciat instanțele fondului, nu există inserat în clauzele contractuale, un pact comisoriu de ultim grad, care să permită instanței să constate doar intervenită o astfel de situație. În aceste condiții, judicios s-a apreciat că reclamantul nu are la dispoziție decât o acțiune în realizare, cadru procesual în care îi pot fi analizate susținerile prin care contestă calificarea juridică a contractului ca fiind unul de împrumut și faptul înmânării sumei împrumutate, dar și condițiile extrinseci convenției propriu-zise considerate necesar a fi îndeplinite pentru executarea valabilă a acesteia. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată legalitatea deciziei atacate, pronunțate în limitele învestirii instanței, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Va fi respinsă și cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată întrucât nu a fost depusă la dosarul cauzei dovada efectuării acestora.