ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 842/2020

Ședința publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 13.08.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., F., G. și I., solicitând constatarea neîndeplinirii condițiilor prevăzute în secțiunea "răspunderea părților", din "convenția privind cooptarea unui investitor asociat pentru valorificarea și dezvoltarea potențialului de piață al S.C. B. S.R.L.", pentru angajarea răspunderii reclamantului, constatarea nelegalei rezilieri, respectiv faptul că nu a avut loc încetarea "convenției privind cooptarea unui investitor asociat pentru valorificarea și dezvoltarea potențialului de piață de S.C. B. S.R.L.", a actelor concomitente și subsecvente acesteia, prin prisma neîndeplinirii condițiilor stabilite convențional pentru încetarea contractului.

La 30.01.2015, reclamantul A. a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere de modificare a cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2014, prin intermediul căreia a solicitat să se ia act de faptul că înțelege să își suplimenteze solicitările ce fac obiectul cererii de chemare în judecată cu un nou petit, respectiv constatarea faptului că deține calitatea de asociat majoritar (cu un procent de 65% din capitalul social) al societății B. S.R.L., conform hotărârii adunării generale a asociaților nr. 1 din 20.06.2011.

Prin sentința civilă nr. 863 din 23 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins capătul unu de cerere ca inadmisibil; s-a respins capătul trei de cerere formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., prin administrator judiciar C., D., E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., F., G. și I., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 2154 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 863 din 23.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

La 11 ianuarie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2154 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia din apel prezintă motive contradictorii din perspectiva analizei întreprinse asupra clauzelor contractuale și este nemotivată din perspectiva situației de fapt prezentate, respectiv faptul că recurentul a achitat suma de 125.000 Euro la data de 22.07.2011, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ceea ce echivalează cu îndeplinirea obligației asumate conform adresei x din 22 iulie 2011.

Recurentul-reclamant apreciază că nu ar fi trebuit să subvenționeze plata chiriei pentru punctul de lucru al societății și plata salariilor pentru angajații acesteia, pentru că societățile puteau asigura singure aceste costuri. Procedând în acest fel, hotărârea criticată oferă o motivare contradictorie: deși instanța de apel reține o situație supusă unei condiții pentru executarea unei obligații, astfel cum părțile cu putere de lege au reglementat-o, totuși procedează la sancționarea recurentului-reclamant pentru neîndeplinirea acestei obligații, fără nicio dovadă a îndeplinirii condiției stipulate în convenția încheiată între părți.

De asemenea, recurentul-reclamant consideră că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul concluziei enunțate la fila x paragrafele 2 și 3, unde se reține că planul de dezvoltare și convenția de management nu ar produce efecte față de prima convenție.

În opinia recurentului se indică pur formal art. 1270 alin. (1) C. civ., în condițiile în care actele subsecvente au fost încheiate cu aceleași părți ale convenției inițiale, respectiv administratorul societății debitoare în procedura insolvenței (H.) și societatea B..

Nefiind explicitat raționamentul care a condus la această concluzie, recurentul reclamant susține că este privat de posibilitatea recuperării unei sume efectiv achitate în beneficiul societății B..

Pe de altă parte, arată că instanța de apel nu prezintă nicio motivare sub aspectul plății de 125.000 Euro achitată de către recurent la data de 22.07.2011, pronunțând o soluție judecătorească ce nu se află în concordanță cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că s-a reținut în mod greșit că planul de dezvoltare și convenția de management, în calitate de acte subsecvente, nu au aptitudinea de a modifica acordul inițial, respectiv convenția pentru cooptarea unui investitor asociat, instanța de apel interpretând în mod eronat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ.

Consideră că nu poate fi validată motivarea instanței de apel, având în vedere că înscrisurile prezentate au fost semnate de către G. în calitatea sa de administrator, în numele și pe seama societății, voința părților fiind aceea de completa convenția de cooptare a unui investitor asociat, astfel cum în mod expres părțile au prevăzut. Astfel, semnarea înscrisurilor menționate a fost realizată în conformitate cu dispozițiile art. 70

1

coroborate cu dispozițiile art. 75 din Legea nr. 31/1990 ce reglementează în mod expres faptul că administratorul reprezintă societatea în raporturile juridice cu terții. Mai mult, semnătura administratorului societății confirmă în mod clar poziția societății, fiind dublată de ștampila societății B. S.R.L., eliminându-se orice dubiu potrivit căruia actele ar fi fost semnate în numele propriu de G..

Recurentul precizează și faptul că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, conform dovezilor de la anexa 8 a cererii de chemare în judecată, de unde rezultă că reclamantul a achitat suma de 125.000 Euro conform extrasului de cont emis de unitatea bancară la 28.07.2011 și ordinului de plată prin care a fost efectuat transferul contravalorii acestei tranșe în contul indicat de creditorul CRM.

În concluzie, recurentul-reclamant susține că a achitat întreaga sumă la care era obligat, respectând și termenul de plată asumat.

Executarea obligației de achitare a salariilor și a chiriei de către recurent era condiționată de imposibilitatea autofinanțării integrale a acestor cheltuieli de către cele două societăți, însă în planul de dezvoltare încheiat cu intimații este menționată expres creșterea volumului vânzărilor societății cu 9,7% de unde rezultă că societatea avea fondurile necesare pentru achitarea cheltuielilor aferente lunii august.

Prin urmare, nu mai era îndeplinită condiția obligației asumate, respectiv recurentul-reclamant apreciază că nu mai era obligat la achitarea sumelor de bani reprezentând salarii și chirii.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

La 7 februarie 2019, intimații-pârâți B. S.R.L. - societate în faliment prin lichidator judiciar C.I.I. J. și G. au depus o cerere de suspendare a judecății recursului, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că împotriva societății B. S.R.L. s-a deschis la 16.10.2018 procedura falimentului în formă simplificată, procedură ce face obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului București, sens în care a depus un extras de pe portalul instanțelor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut faptul că în capitolul denumit "investiția", părțile cauzei au stipulat faptul că recurentul investitor-asociat va asigura pentru stingerea creanței către CRM suma de 250.000 Euro, în condițiile detaliate în cadrul convenției, precum și suma de 204.000 euro, necesară plății chiriei pentru punctul de lucru al societății nr. 2, ca și pentru plata salariilor pentru angajații societății nr. 1, aceste cheltuieli pentru intervalul de 1 an de zile de la data semnării convenției părților și doar dacă societățile nu își pot asigura singure aceste costuri.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afara cazurilor prevăzute de lege, iar potrivit art. 250 C. proc. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Înalta Curte reține că recurentul, deși a afirmat prin cererea introductivă și prin cererea de apel că societatea avea fondurile necesare aferente achitării cheltuielilor pentru luna august, acesta fiind motivul pentru care recurentul-reclamant nu a mai achitat chiria și salariile aferente lunii august, nu a indicat probele neanalizate de către instanța de apel care susțin aceste afirmații, deși avea această obligație potrivit art. 249 C. proc. civ., astfel încât nu a reușit să răstoarne prezumția de culpă în executarea obligațiilor asumate. Pe cale de consecință, contrar celor învederate de recurent, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că nu s-a dovedit în vreun fel (nici măcar pretins contrariul) achitarea salariilor cuvenite angajaților B., astfel cum a fost convenit la pct. i) din capitolul denumit "investiția", nici cele aferente lichidării pentru luna iulie 2011, nici cele aferente avansului pentru luna august 2011, astfel că a existat o neexecutare a contractului părților, iar debitorul obligației de a da, în speță de a plăti sumele de bani menționate și a obligației de a face, constând în atragerea unor noi clienți sau în promovarea societății B. pe anumite segmente de nișă, nu au fost îndeplinite conform termenilor contractuali agreați.

În ce privește critica privind lipsa de administrare a unor probe de către instanță, cu privire la îndeplinirea condiției pentru efectuarea plăților, instanța supremă reține că sarcina probei era în seama reclamantului iar instanța de apel a judecat în limitele învestirii, principiul disponibilității și al imparțialității împiedicând-o să se substituie voinței părților.

În cauză, nu se verifică ipoteza existenței unei contradictorialități între considerentele deciziei atacate, decurgând din împrejurarea că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că obligația de a pune la dispoziția societății o sumă de bani pentru plata chiriei unui punct de lucru și pentru plata salariaților societății nr. 1 este condiționată de imposibilitatea societăților de a asigura ele însele aceste costuri, iar, pe de altă parte, că nu există nicio dovadă a îndeplinirii condiției stipulate.

Prin această critică recurentul tinde la schimbarea situației de fapt, ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Prin urmare, o atare critică nu se înscrie în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind nefondată din această perspectivă.

În plus, este de notat că instanța de apel a reținut că recurentul este culpabil si pentru neîndeplinirea altor obligații de a face asumate prin contract, iar în privința acestei statuări recurentul nu prezintă critici care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește critica privind nemotivarea hotărârii, cu referire la modificarea convenției privind cooptarea unui asociat prin actele juridice subsecvente, instanța supremă observă că instanța de apel a oferit o motivare completă, prezentând în mod logic argumentele de fapt și de drept care au fundamentat concluzia reținută. Art. 1243 C. civ. instituie o regulă generală și relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința încheierii și modificării contractului. Regula este generală, întrucât este edictată pentru orice contract, și este relativă, întrucât permite derogări exprese, stabilite exclusiv pe cale legală. Sub aspect substanțial, regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii (art. 1270 C. civ.), însemnând că modificarea contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților. Or, instanța de apel a constatat că cele două acte subsecvente nu au fost semnate de toate părțile ce au agreat semnarea convenției pentru cooptarea unui investitor asociat, astfel că a reținut în mod corect că acest din urmă act juridic nu a fost modificat în vreo modalitate acceptată juridic - în sensul art. 1270 alin. (2) C. civ., de la momentul semnării sale, cu consecința că toate drepturile și obligațiile asumate de părți au rămas cele din convenția amintită.

Instanța supremă reține că și critica privind nemotivarea plății sumei de 125.000 euro este nefondată, întrucât efectuarea acestei plăți nu a fost contestată, iar pe de altă parte, instanța a reținut că "sub acest aspect, al omisiunii de plată a întregii sume asumate de 250.000 Euro pentru stingerea datoriei către creditorul CRM, instanța reține că actele subsecvente convenției pentru cooptarea unui investitor asociat, respectiv convenția de management și planul de dezvoltare nu au aptitudinea de a modifica prima convenție, întrucât au fost semnate doar de unele dintre părțile semnatare ale primei convenții".

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat și pentru că, în realitate, recurentul-reclamant urmărește să pună în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii, respectiv readministrarea probatoriului în vederea restabilirii situației de fapt, însă recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele ce țin de analizarea fondului pretenției fiind incompatibile cu această cale de atac.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a reluat o parte din criticile subsumate de acesta și motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cele privind capacitatea actelor subsecvente, convenția de management și planul de dezvoltare, de a modifica acordul inițial, întrucât, învederează recurentul, au avut aceiași semnatari. Pentru considerentele expuse deja, Înalta Curte apreciază aceste critici nefondate.

În ce privește restul argumentelor recurentului, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligațiilor contractuale și analizarea înscrisurilor depuse în probațiune la dosar, Înalta Curte reține că acest motiv de casare a fost invocat doar formal, recurentul-reclamant urmărind, în concret, reanalizarea susținerilor sale, care și-au primit deja rezolvarea în ciclurile procesuale devolutive, în vederea restabilirii situației de fapt. Or recursul este o cale extraordinară de atac incompatibilă cu cercetarea aspectelor de netemeinicie.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2154 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2020.