ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2189/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 05.04.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă sub nr. x/2017, reclamanții A. S.R.L. și B. au chemat în judecată pârâtul C. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: excluderea pârâtului C. din societatea reclamantă A. S.R.L., și pe cale de consecință, continuarea societății cu asociat unic în persoana reclamantului B., care urmează a deține un număr de 298 părți sociale egale, nominative și indivizibile, fiecare cu o valoare nominală de 1500 RON, numerotate de la 1 până la 298, în valoare totală de 447.000 RON, reprezentând 100% din capitalul societății.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) și art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Reclamanții-pârâți A. S.R.L. și B. au formulat cerere completatoare la cererea de chemare în judecată sub aspectul indicării altor fapte comise de pârâtul-reclamant C. constând în fraudarea societății și utilizarea semnăturii sociale și a capitalului social în folosul lui și al altora și al detalierii faptelor evidențiate în cererea de chemare.

Reclamanta A. S.R.L. și pârâtul C. au formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu reclamantul B. și D. solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

- constatarea nulității Contractului de comodat nr. x/26.04.2011, completat prin Actul adițional nr. x/03.05.2011 încheiat între A. S.R.L. și D.,

- anularea Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 și a Actelor adiționale la acesta, și a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiționale la acesta, încheiate între A. S.R.L. și D.,

- obligarea pârâtei D. la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 și a Actelor adiționale la acesta, și a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiționale la acesta,

- excluderea pârâtului-reclamant B. din societatea A. S.R.L.;

- cu privire Ia structura participării la capitalul social al A. S.R.L., în sensul continuării activității A. S.R.L. cu asociat unic în persoana C.;

- obligarea pârâților B. și D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

în drept, s-au invocat dispozițiile art. 209 din C. proc. civ., art. 222 alin. (1) lit. d) și art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea precizatoare la cererea reconvenționată, depusă la dosar la data de 03.07.2017, s-a arătat că se solicită anularea contractului de sponsorizare nr. x din 13.07.2011, contract de sponsorizare care a fost modificat prin următoarele acte adiționale: nr. 1 din data de 29.08.201 l;nr. 2 din data de 18.10.2011; nr. 3 din data de 9.11.2011; nr. 4 din data de 26.01.2012; nr. 5 din data de 12.11.2012; nr. 6 din data de 17.12.2012; nr. 7 din data de 2.09.2013; actul adițional nr. x din data de 5.02.2014 la actele adiționale nr. x/17.12.2012 și nr. y/2.09.2013, purtând nr. de înregistrare 227/5.02.2014; actul adițional nr. x din data de 5.06.2014, purtând nr. de înregistrare 373/05.06.2014; actul adițional nr. x din data de 24.11.2014, purtând nr. de înregistrare 566/25.11.2014; actul adițional nr. x din data de 15.11.2012.

In plus, s-a arătat că se solicită și anularea actului adițional nr. x din data de 5.02.2014 și a actului adițional nr. x din data de 5.06.2014.

S-a mai arătat că în temeiul contractului de sponsorizare nr. x din 13.07.2011, astfel cum a fost modificat succesiv prin actele adiționale enumerate mai sus, s-au efectuat sponsorizări în cuantum de 764.083,32 RON.

De asemenea, titularii cererii reconvenționale au solicitat și nulitatea contractului de sponsorizare nr. x din 9.02.2015, contract a fost modificat prin următoarele acte adiționale: nr. 1 din data de 05.11.2015; nr. 2 din data de 10.12.2015; nr. 3 din data de 30.12.2015; nr. 4 din data de 7.06.2016; nr. 5 din data de 21.06.2016; nr. 6 din data de 24.08.2016; nr. 7 din data de 26.08.2016; nr. 8 din data de 23.11.2016; nr. 9 din data de 28.12.2016; nr. 10 din data de 23.03.2017.

Prin încheierea din 10.11.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale astfel cum a fost precizată formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. și pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. și pârâta E. (fostă D.) cu privire la capetele 1,2, și 3 din cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. cu privire la capetele 4,5 și 6 din cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, a constatat că urmare a admiterii excepțiilor de inadmisibilitate părți în prezentul litigiu sunt reclamanții-pârâți A. S.R.L. și B. și pârâtul-reclamant C., cererea reconvențională astfel cum a fost precizată fiind admisibilă cu privire la capetele 4,5 și 6 formulate de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. S.R.L. și B.. A stabilit că soluția de respingere a cererii reconvenționale ca inadmisibilă, conform celor mai sus dispuse, să fie pronunțată odată cu fondul.

Totodată, a constatat că au rămas fără obiect excepția lipsei calității procesuale active a lui C. pe cererea reconvențională astfel cum a fost precizată în formularea capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta E. (fostă D.), excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes referitoare la capătul unu din cererea reconvențională astfel cum a fost precizată și excepția prescripției dreptului material invocată de pârâtă. A respins că neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în raport de faptele de la punctele 1,2,3,4 și 5 din cererea introductivă de instanță și în raport de faptele de la punctele 2 și 3 și 5-8 din cererea modificatoare la cererea introductivă de instanță. S-a acordat termen la data de 04.12.2017, cu citarea părților. Prin încheierea din data de 15.02.2018, tribunalul a respins excepțiile lipsei capacității procesuale de exercițiu a A. S.R.L. și lipsei calității de reprezentant al administratorului B. ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 28.02.2018, instanța de fond a respins cererea de recuzare formulată de pârâtul-reclamant C. împotriva doamnei judecător F..

Prin încheierea din 26.04.2018 a a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant a SCA G. și excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului B., ca nefondate, a constatat că pârâtul-reclamant C. nu poate reprezenta în cauză reclamanta-pârâtă A. S.R.L. A acordat termen de judecată în continuare la data de 10.05.2018.

Prin sentința civilă nr. 3886/28.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și reclamantul-pârât B. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant C., astfel cum a fost completată.

A dispus excluderea pârâtului-reclamant C. din societatea A. S.R.L. și pe cale de consecință, continuarea societății A. S.R.L. cu asociatul unic în persoana reclamantului-pârât B., care urmează a deține un număr de 298 părți sociale egale, nominative și indivizibile, fiecare cu valoare nominală de 1500 RON, numerotate de la 1 până la 298, în valoare totală de 447.000 RON, reprezentând 100% din capitalul reclamantei A. S.R.L.

A respins, că inadmisibilă, cererea reconvențională astfel cum a fost precizată formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. și pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. și pârâta E. cu privire la capetele 1, 2, și 3 din cererea reconvențională astfel cum a fost precizată.

A respins că inadmisibilă, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. cu privire la capetele 4, 5 și 6 din cererea reconvențională astfel cum a fost precizată.

A respins, că neîntemeiată, cererea reconvențională astfel cum a fost precizată cu privire la capetele 4,5 și 6 formulată de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. S.R.L. și B..

A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 311.427,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâtul-reclamant C. și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestor soluții au declarat apel pârâții A. S.R.L. prin C. și C..

Prin decizia civilă nr. 910 din 16 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul declarat de către apelanta A. S.R.L., prin C., împotriva sentinței civile nr. 3886/28.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și intimatul-reclamant-pârât B. și intimata-pârâtă E., ca nefondat.

S-a respins apelul declarat de către apelantul C., împotriva încheierilor din data de 06.11.2017,15.02.2018, 28.02.2018 și 26.04.2018, ca nefondat.

S-a admis apelul declarat de către apelantul C. declarat împotriva încheierii din data de 10.11.2017 și împotriva sentinței civile nr. 3886/28.12.2018.

S-a admis, în parte, încheierea din data de 10.11.2017, în sensul că s-a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1,2 și 3 din cererea reconvențională ca nefondată.

S-au menținut următoarele dispoziții din încheierea din data de 10.11.2017: admiterea excepției inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de A. S.R.L. prin C. și respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

S-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza în rejudecare către aceeași instanță.

Recursul declarat de recurenții A., Serus S.R.L. prin reprezentant legal B. și B.:

La 30 octombrie 2020, recurenții au declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, sub aspectele admiterii apelului declarat de către apelantul C. împotriva încheierii din data de 10.11.2017 și împotriva sentinței civile nr. 3886/28.12.2018 și anularii, în parte, a încheierii din data de 10.11.2017, în sensul respingerii excepției inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 din cererea reconvențională că nefondată, anulării sentinței apelate și trimiterii cauzei în rejudecare către aceeași instanță, precum si sub aspectul motivării deciziei recurate în privința motivului de apel referitor la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția de decădere a reclamanților-pârâți din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindîcării domiciliilor martorilor.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 din cererea reconvențională ca nefondată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, că a dispus punerea în discuția părților a numirii unui curator pentru reclamanta A. S.R.L. și prin faptul că a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției decăderii din proba cu martori din cauza neindîcării domiciliului martorilor.

Arată că instanța de apel a reținut că primele 3 capete de cerere reconvențională (referitoare la constatarea nulității contractului de comodat, anularea contractelor de sponsorizare și obligarea pârâtei H. la plata unor sume de bani) au legătură suficientă cu cererea de chemare în judecată prin prisma obiectului cererii reconvenționale, acestea fiind menite să dovedească frauda celuilalt asociat sau faptul că acela s-ar fi folosit de capitalul societății în folosul său sau al altora.

In opinia recurenților, faptul că încheierea unor contracte este prezentată ca o fraudă nu este un motiv pentru a chema în judecată un terț și a cere anularea/constatarea nulității acelor contracte, precum și de a formula pretenții de la un terț în acest proces de excludere. Dovedirea fraudei nu este condiționată de formularea celor 3 capete de cerere, neexistând nicio dispoziție legală în acest sens.

Consideră că pârâtul C. a formulat aceste trei capete de cerere în scopul exclusiv de a complica inutil speța și de a abate atenția instanței de la fraudele pe care le-a săvârșit, analiza lor implicând un probatoriu suplimentar, ceea ce va duce inevitabil la prelungirea procesului, fiind deci o încercare de tergiversare a judecării cauzei.

Asfel, susțin că analiza fraudei invocate în cererea reconvențională nu implica anularea/constatarea nulității contractelor de comodat și sponsorizare, nici repunerea în situația anterioară încheierii acestora.

Recurenții apreciază că în mod corect prima instanța a reținut inadmisibilitatea capetelor de cerere reconvențională în contradictoriu cu H., în raport de dispozițiile art. 209 alin. (1) si (2) C. proc. civ., deoarece nu au legătură cu cererea reclamanților ("care are ca obiect excludere") și nu privesc pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, iar pretențiile privesc doar alte persoane decât reclamantul (se solicită bani numai de la un terț de proces-H.), iar nu "și alte persoane decât reclamantul", așa cum cer prevederile alin. (2) al art. 209 C. proc. civ.

Astfel, deși obiectul dosarului este excludere asociat, la primele 3 capete de cerere ale cererii reconvenționale se solicită constatarea nulității, respectiv anularea unor contracte încheiate între societatea A. S.R.L. și un terț față de societate (H.), precum și obligarea acelui terț la plata unei sume de bani.

Recurenții susțin că în acțiunea de excludere sunt puse în discuție relațiile de drept societar dintre asociați și dintre societate și asociații săi decurgând din semnarea Actului constitutiv al societății. Or, primele 3 capete de cerere ale cererii reconvenționale privesc relațiile dintre societatea A. S.R.L. și un terț (H.), bazate pe o serie de contracte încheiate de aceste părți (comodat și sponsorizare), iar nu relațiile dintre asociați.

Raporturile dintre societate și terți (de drept civil) nu pot fi deduse judecății în același dosar cu raporturile interne din cadrul societății întemeiate pe Actul constitutiv al societății.

Chiar dacă actuala reglementare prevede în mod expres că pârâtul își poate îndrepta cererea reconvențională și împotriva altor persoane pe lângă reclamantul din cererea principală, așa cum se arată în decizia recurată, atragerea terțului în proces trebuie să respecte alin. (2) al art. 209 C. proc. civ., respectiv se cere ca pretențiile din cererea reconvențională să privească atât pe reclamant, cât și pe terț, iar nu doar pe terț, ca în speță.

Recurenții mai arată și faptul că instanța de apel a decis ca, în rejudecare, instanța de fond, față de dispozițiile art. 58 C. proc. civ., să pună în discuția părților numirea unui curator pentru A. S.R.L., considerând că e conflict de interese între B. și reclamanta A. S.R.L.

Consideră că nu e conflict de interese, deoarece atât B., cât și A. S.R.L. cer excluderea lui C., drept pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 58 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de apel referitor la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția de decădere a reclamanților-pârâți din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor martorilor, arată că instanța de apel a analizat încheierea din data de 04,12.2017 și a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe pe această excepție, dar că această excepție este nefondată.

Totuși, instanța de apel nu a făcut nicio referire la DVD-ul conținând înregistrarea ședinței de judecată de la acel termen (depus de recurenți prin registratură la data de 13.05.2019), înregistrare din care rezultă că instanța s-a pronunțat asupra excepției sus¬menționate - minutele de 58:13 la 59:39. în concret, în înregistrare se aude că prima instanță a respins excepția de decădere a reclamantilor-pârâți din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor acestora, pe motiv că nu duce la întârzierea soluționării cauzei, având în vedere că și părții adverse i s-au încuviințat martori, iar ambelor părți, interogatoriu, expertize contabile și construcții.

Prin urmare, în baza art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurenții solicită înlăturarea considerentului în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția de decădere a reclamantilor-pârâți din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor martorilor, menținând celelalte considerente care privesc excepția respectivă și soluția dată apelului sub acest aspect.

Recursul declarat de recurenta A. S.R.L.:

La 30 octombrie 2020, recurenta a declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea numai în parte a deciziei recurate, respectiv numai în ceea ce privește soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3886/28.12.2018 și a încheierii din 10.11.2017 și menținerea ca legală a restului deciziei recurate.

In drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., considerând că s-au încălcat sau aplicat greșit prevederile art. 59 și 209 C. proc. civ. și art. 223 din Legea nr. 31/1990.

In primul rând, cererea reconvențională nu a fost formulată doar de către Serus, ci și de către pârâtul C., deoarece art. 209 (1) C. proc. civ., în interpretarea recurentei, nu impune condiția ca pârâtul să fie unicul titular al cererii reconvenționale, ci că printre titularii acesteia să fie și pârâtul din cererea principală. Aceasta înseamnă că pârâtul împreună cu alte persoane poate formula cererea reconvențională.

Susține această concluzie pe baza unei interpretări sistematice, întrucât art. 209 (1) C. proc. civ. nu interzice, pe planul unei cereri reconvenționale, coparticiparea procesuală activă, reglementată de art. 59 C. proc. civ. nu există în art. 59 (1) C. proc. civ. vreo derogare sau interzicere a coparticipării procesuale active în cazul cererii reconvenționale.

Pentru persoana care are și calitatea de pârât pe planul cererii principale urmează a se aplica prevederile art. 209 (1) C. proc. civ., atunci când formulează propriile pretenții împotriva reclamantului din cererea principală, pentru celelalte persoane, membre ale litisconsorțiului din care face parte pârâtul din cererea principală, vor fi aplicabile prevederile art. 59, art. 192, și art. 209 C. proc. civ., atunci când acestea ridică împreună cu pârâtul pretenții împotriva reclamantului din cererea principală.

Instanțele fondului au interpretat art. 209 (1) C. proc. civ. în sensul că doar pârâtul ar putea avea calitatea de titular al cererii reconvenționale. Cu alte cuvinte, inexistența coparticipării procesuale pasive pe planul cererii principale conduce la prohibirea de plano a coparticipării procesuale active pe planul unei cereri reconvenționale.

O astfel de concluzie înseamnă că art. 59 și 209 (1) C. proc. civ. sunt interpretate în mod ireconciliabil, instanțele fondului săvârșind astfel o eroare de drept.

În al doilea rând, arată că în cauza de față, avem în față două textele de lege, pe de o parte, art. 209 (1) C. proc. civ. și, pe de altă parte, art. 223', în special alin. (2), din Legea nr. 31/1990 care stipulează că societatea trebuie citată, când este pusă în discuție excluderea unui asociat. Acest din urmă text de lege nu distinge între situația când excluderea se discută pe cale principală sau pe calea incidentală a reconvenționalei. Aceasta înseamnă că art. 223 (2) se aplică și când se discută excluderea unui asociat pe calea unei cereri reconvenționale.

De asemenea, art. 223 (1) din Legea nr. 31/1990 permite ca societatea să aibă și calitatea de reclamant în cadrul unei acțiuni în excludere, indiferent dacă acțiunea în excludere este dedusă judecății pe cale principală sau pe cale reconvențională.

Astfel, la redactarea și formularea cererii reconvenționale prin care s-a cerut excluderea intimatului B. s-a avut în vedere interpretarea conciliabilă a celor două texte de lege. Astfel, chiar pe prima pagină a acestei cereri se precizează că este formulată în temeiul art. 209 C. proc. civ., art. 222 (1) lit. d) și art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta susține că, întrucât se punea în discuție excluderea lui B., norma de la ordine publică de la art. 223 din Legea nr. 31/1990 impunea ca societatea să fie citată la judecata acestei cereri. Serus era parte reclamantă doar la judecata cererii principală formulate de către B., astfel că judecata cererii reconvențională nu se putea realiza fără calitatea de participant a Serus.

Consideră că, în aceste condiții, calitatea lui Serus de titulară a cererii reconvențională nu numai că nu era interzisă de art. 209 (1) C. proc. civ., ba dimpotrivă era impusă de art. 223 din Legea nr. 31/1990.

In al treilea rând, recurenta nu este de acord cu considerentul Curții de apel de la pagina 14 în sensul că "dacă acțiunea a fost declanșată la inițiativă unui asociat, celălalt rămânând în pasivitatea, societatea figurând ca reclamantă, este mai mult decât evident că aceasta nu va mai putea să fie și titulara unei eventuale cereri reconvenționale având ca obiect excluderea celuilalt asociat."

Susține că este eronat acest considerent, deoarece C. nu a rămas în pasivitate, dimpotrivă a acționat, dar a fost oprit de către Tribunalul București în a acționa în numele societății, după cum rezultă din dezlegarea greșită a primei instanței din încheierea din 26 aprilie 2018 și a acționat imediat ce a fost inițiat procesul. Acesta nu ar fi putut formula o cerere adițională la cererea principală introdusă de Serus prin B..

Consideră că singura soluție era aplicarea instituției coparticipării procesuale active pe planul cererii reconvenționale pe care C. o putea formula în calitate de pârât.

Recurenta apreciază că această soluție logică și rațională nu încalcă niciun text de lege, ci satisface cerințele interpretării sistematice și coerente a prevederilor legale, respectiv art. art. 59 și 209 (1) C. proc. civ. și art. 223 din Legea nr. 31/1990.

În al patrulea rând, când vorba despre o condiție de admisibilitate, arată că trebuie să se țină cont de principiul interpretării în favoarea persoanei care se prevalează de dreptul de acces la o instanță, principiu reținut de Curtea de Apel Cluj și de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în decizia nr. 424 din 22 martie 2019, ambele opinii menționate la paragrafele 15 și respectiv 18 din decizia nr. 38/2019 a instanței supreme de respingere a unei sesizări în temeiul art. 519 C. proc. civ.,

În al cincilea rând, consideră că norma de la art. 209 (1) C. proc. civ. nu conține în structura sa și sancțiunea inadmisibilitățîi pentru prezența unei alte părți pe lângă pârât, în calitate de titulari ai cererii reconvenționale.

Instanțele fondului au creat pe cale jurisprudențială o sancțiune juridică neprevăzută de legiuitor, astfel că acestea au acționat cu exces de putere. Această critică se subsumează și motivului de casare stipulat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul C.:

La 30 octombrie 2020, recurentul a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea numai în parte a deciziei recurate, respectiv numai în ceea ce privește soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat de C. împotriva încheierii Tribunalului București din 15.02.2018 și menținerea ca legală a restului deciziei recurate.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând că recursul este îndreptat împotriva soluției Curții de Apel București de respingere a apelului său-pagina 16 din decizie - împotriva încheierii Tribunalului București din 15.02.2018 (dosar nr. x/2017) prin care s-au respins excepțiile lipsei capacității procesuale de exercițiu a Serus și lipsa calității de reprezentat legal a lui B..

Subliniază că este de acord cu soluția Curții de Apel București cu privire la existența unui conflict de interese evident în ceea ce privește reprezentarea Serus și cu privire la necesitatea numirii unui curator potrivit art. 58 C. proc. civ.

Consideră că s-au încălcat sau aplicat greșit prevederile art. 218 C. civ., prevederile art. 70, art. 194 (1) lit. d) și art. 223 din Legea nr. 31/1990 și art. 40 și 57 C. proc. civ.

Interesul recurentului în susținerea acestui motiv de casare rezidă în faptul că în caz de admitere atunci cererea de chemare în judecată formulată de B., în calitate de administrator al Serus, ar fi lovită de sancțiunea anulării necondiționată de existența vreunei vătămări. Serus nu ar mai sta în proces în calitate de reclamantă, ci doar pentru respectarea dispozițiilor art. 223 (2) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la regulile ce guvernează conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice, recurenta arată că Serus este o persoană juridică și îi sunt aplicabile prevederile Cărții l-Despre persoane, Titlul IV - Persoana juridică, care guvernează toate persoanele, chiar și societățile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990; își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, potrivit prevederilor art. 209 C. civ. participarea lui Serus la circuitul civil sau, cu alte cuvinte, realizarea conținutului capacității de exercițiu a Serus, se efectuează potrivit dispozițiilor art. 218 C. civ., iar una dintre limitele conținutului capacității de exercițiu a persoanei juridice este impusă de pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice și principiului răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei juridice pentru modul în care realizează capacitatea de exercițiu a acestora, fiind necesară respectarea delimitărilor de atribuții, între diferitele organe de conducere ale aceleiași persoane juridice; nesocotirea delimitărilor de atribuții între organele de conducere ale persoanei juridice sau încheierea actului juridic de către o persoană din colectivul acelei persoane juridice, dar neavând calitatea de organ al persoanei juridice, reprezintă nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice; în vederea determinării consecințelor juridice ale nerespectării regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se impune delimitarea între actul juridic civil și actul de procedură, în cauza de față, interesează consecințele pe plan procedural și aici sunt aplicabile prevederile art. 40 și 57 C. proc. civ., de unde rezultă că actele îndeplinite cu nesocotirea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice sunt anulabile.

Cu privire la aplicarea acestor reguli la actele -formularea cererii de chemare în judecată și susținerea ei - îndeplinite de către B., în calitatea de administrator al Serus, recurentul susține că formularea acțiunii în excludere și susținerea acesteia în fața instanțelor, acte îndeplinite de acesta, în calitate de administrator, nu sunt actele persoanei juridice înseși.

În primul rând, în speță, este vorba despre o acțiune în excludere care, potrivit art. 223 (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi formulată de către societate sau de către oricare asociat, excluderea unui asociat impunând modificarea actului constitutiv, iar adunarea generală este singura care are această atribuție, conform art. 194 (1) lit. d) din Legea societăților nr. 31/1990. Prin urmare, consideră că excluderea unui asociat de către societate se decide de către adunarea generală, iar nu de către administrator.

In al doilea rând, din moment ce inițiativa excluderii unui asociat nu este în puterea administratorului unei societăți, ci a adunării generale asociaților, înseamnă că acțiunea în excludere promovată de B., în numele și pe seama Serus, nu este actul persoanei juridice înseși, întrucât nu este un act "în limitele puterilor ce i-aufost conferite", în sensul art. 218 alin. (1) C. civ.

În al treilea rând, prevederile art. 70 (1) din Legea nr. 31/1990, ce se află în Capitolul I - Dispoziții comune - al Titlului III - Funcționarea societăților, și care stipulează că administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv nu numai că nu pot oferi o concluzie contrară în speța de față, ci dimpotrivă întăresc cele menționate anterior. Or, din moment ce această acțiune ține de un drept nepatrimonial al asociaților, respectiv de calitatea acestora de asociați, nu se poate concepe că acțiunea administratorului prin care dorește să-1 excludă pe asociat, ar fi o operațiune pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate. Chestiunile nepatrimoniale dintre asociații persoanei juridice nu intră în sfera puterilor administratorului.

În al patrulea rând, arată că prevederile art. 55 din Legea nr. 31/1990 susțin poziția sa și întăresc cele prevăzute la art. 218 (1) C. civ.. Potrivit art, 55 alin. (1) în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Astfel, terții nu sunt apărați atunci când actele unui organ al persoanei juridice depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Referitor la consecințele procesuale în prezenta speță ale nerespectării dispozițiilor privind capacitatea procesuală de exercițiu, recurentul susține că administratorul B. a săvârșit un act -formularea acțiunii în excluderea și susținerea ei - cu depășirea limitelor puterilor prevăzute de lege pentru administratorului unei societăți cu răspundere limitată. In concret, a arătat că inițiativa formulării unei acțiuni în excludere reprezintă o modificare a actului constitutiv care este o atribuție legală a adunării generale.

Acțiunea în excludere formulată și susținută de B., prevalându-se de calitatea sa de administrator al Serus, nu este actul persoanei juridice înseși, nefîind un act în limita puterilor ce îi sunt conferite administratorului.

În consecință, recurentul consideră că, pe plan procesual înseamnă ca actele de procedură constând în formularea cererii introductive de instanță și susținerea acestei cereri au fost formulate cu nesocotirea regulilor capacității procesuale de exercițiu, iar sancțiunea nerespectării dispozițiilor cu privire la capacitatea procesuală de exercițiu este anularea actelor săvârșite, după cum rezultă din dispozițiile art. 40 și 57 C. proc. civ.. Totodată, nulitatea ce intervine pentru nesocotirea dispozițiilor cu privire la capacitatea procesuală de exercițiu este necondiționată de existența unei vătămări, după cum rezultă din dispozițiile art. 176 pct. 1 și 2 C. proc. civ.

În concluzie, recurentul susține că, Curtea de Apel București trebuia să admită apelul și să anuleze cererea de chemare în judecată formulată de B., în calitate de administrator al Serus, iar subsecvent anulării cererii, Serus ar fi stat apoi în cauză doar pentru respectarea dispozițiilor art. 223 (2) din Legea nr. 31/1990 și prin intermediul unui curator special.

Recursul declarat de recurenta H.:

La 2 noiembrie 2020, recurenta H. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac cu consecința admiterii apelului declarat de către apelantul C. împotriva încheierii din data de 10.11.2017 și împotriva sentinței civile nr. 3886/28.12.2018 și anulării, în parte, a încheierii din data de 10.11.2017, în sensul respingerii excepției inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 din cererea reconvențională ca nefondată, anulării sentinței apelate și trimiterii cauzei în rejudecare către aceeași instanță.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a invocat aceleași argumente ca și recurenții A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și B..

A susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 din cererea reconventională ca nefondată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În esență, consideră că în mod corect, prima instanța a reținut inadmisibilitatea capetelor de cerere reconventională în contradictoriu cu H. (fosta D.), în raport de dispozițiile art. 209 alin. (1) si (2) C. proc. civ., deoarece nu au legătură cu cererea reclamanților (care are ca obiect excludere) și nu privesc pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, iar pretențiile privesc doar alte persoane decât reclamantul (se solicită bani numai de la un terț de proces: H.), iar nu "și alte persoane decât reclamantul", așa cum cer prevederile alin. (2) al art. 209 C. proc. civ.

Contrar opiniei instanței de apel, consideră că, deși încheierea unor contracte este prezentata ca o fraudă, acesta nu este un motiv pentru a chema în judecată un terț și a cere anularea/constatarea nulității acelor contracte, precum și de a formula pretenții de la un terț în acest proces de excludere. Dovedirea fraudei nu este condiționată de formularea celor 3 capete de cerere, neexistând nicio dispoziție legală în acest sens.

In orice caz, recurenta susține că analiza fraudei invocate în cererea reconventională nu implică anularea/constatarea nulității contractelor de comodat și sponsorizare, nici repunerea în situația anterioară încheierii acestora.

Recurenții A. S.R.L. prin reprezentant legal B. si B. au formulat întâmpinare față de recursul declarat de C., prin care a solicitat respingerea în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta H. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, urmând să fie obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată. A solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

Recurentul C. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta H., prin care a invocat exceptia nulității recursului apreciind că este insuficient motivat și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat faptul că recurenta nu a criticat soluția, devenită definitivă, a instanței de apel din încheierea din 18.06.2020 de respingere a excepției lipsei de interes a apelului declarat de C. cu privire la excepția inadmisibilității capetelor de cerere reconventională nr. 1, 2 și 3.

De asemenea, recurentul C. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenții A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și B., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta A. S.R.L. reprezentată legal prin C. a depus răspuns la întâmpinările formulate de A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și B. și de H., prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și admiterea recursului său.

Recurentul C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și B., prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și admiterea recursului său.

Recurenții A. S.R.L. prin reprezentant legal B. si B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de C., solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenții-reclamanți B. și A. S.R.L. prin reprezentant B., precum și recurenta-pârâtă H. au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca inadmisibile.

Recurenții-pârâți A. S.R.L. prin reprezentant legal C. și C. au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate că recursurile sunt admisibile.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea recursurilor, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, reține următoarele considerente:

În speță, prin cererea de chemare în judecata astfel cum a fost completată, formulată de reclamanții A. S.R.L. prin reprezentant legal B. și B., s-a solicitat, excluderea pârâtului C. din societatea reclamantă A. S.R.L. pentru fraudă în dauna societății, fiind indicate și alte fapte comise de pârâtul-reclamant C. constând în fraudarea societății și utilizarea semnăturii sociale și a capitalului social în folosul lui și al altora.

Totodată, pe calea cererii reconvenționale A. S.R.L. prin reprezentant C. și C. au solicitat, excluderea pârâtului-reclamant B. din societatea reclamantă A. S.R.L., precum și constatarea nulității Contractului de comodat nr. x/26.04.2011, anularea Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 și a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiționale la acesta, încheiate între A. S.R.L. și D., precum și obligarea pârâtei D. la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul Contractelor de sponsorizare menționate.

Potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii):

"Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra cererii de excludere este supusă numai apelului."

Conform dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive … 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluționează în primă instanță o cerere având ca obiect excludere asociat este supusă numai apelului, fiind exclusă de la exercitare calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.

De asemenea, se reține că, unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

În speță, hotărârea atacată sub aspectul capătului principal de cerere -excludere asociat - este definitivă și nu este supusă recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii).

Înalta Curte reține că situația din litigiul pendinte nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., invocată de recurenții-pârâți A. S.R.L. prin reprezentant C. și C., având în vedere că scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării acestei normei juridice a fost alegerea soluției cele mai favorabile părții, dându-se prioritate căii de atac ordinare și devolutive a apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, pentru ca apoi hotărârea instanței de apel să fie supusă unui control suplimentar de legalitate pe calea recursului.

Or, în cauză, atât cererea principală, cât și cererea reconvențională sunt supuse apelului. Prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ. reglementează o situație de excepție, ce nu poate fi aplicată prin analogie, cu atât mai mult în cazul recursului, care este o cale de atac extraordinară, a cărui exercitare este reglementată restrictiv.

Potrivit dispozițiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ. "în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului", iar "hotărârea dată în apel este supusă recursului".

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că numai în situația în care prin aceeași sentință s-au soluționat mai multe cereri principale sau incidentale dintre care unele sunt supuse unor căi de atac diferite (respectiv unele sunt supuse apelului, iar altele recursului) hotărârea în întregul ei este supusă apelului, nu și în situația în care pentru cererile soluționate legea prevede aceeași cale de atac.

Așadar, dispoziția specială nu este aplicabilă în situația în care toate cererile principale sau incidentale soluționate prin aceeași hotărâre sunt supuse aceleiași căi de atac, respectiv apelul, cum este situația în speța dedusă judecății.

Prin urmare, cum calea de atac a apelului este comună, hotărârea nu este susceptibilă de recurs în privința dispozițiilor care rezolvă cererea principală și cererea reconvențională.

În aceste condiții, revenind la calea de atac aferentă cererii principale, Înalta Curte reamintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii):

"Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra cererii de excludere este supusă numai apelului.".

Așadar, hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță într-un proces care vizează excluderea unui asociat este supusă doar căii de atac a apelului, decizia din apel nefiind susceptibilă de a face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Cum cererea principală din litigiul pendinte are ca obiect excludere asociat, Înalta Curte reține că recurenții nu au deschisă și calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în controlul devolutiv al sentinței tribunalului, aceeași soluție urmând a fi dată și în privința cererii reconvenționale.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ., denumit marginal " Legalitatea căii de atac":

"(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. (2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

În aceste condiții, ca o consecință a principiului legalității căilor de atac, menționarea, din eroare, în dispozitivul deciziei civile nr. 910 din 16 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a căii de atac a recursului, nu deschide părților o cale pe care legea nu le-o acordă. Posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și posibilitatea de declarare a acesteia, sunt date de lege, iar nu de judecător.

Așadar, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. S.R.L. prin reprezentant B., de recurentul-pârât A. S.R.L. prin reprezentant C., de recurentul-pârât C., precum și de recurenta-pârâtă H. împotriva deciziei civile nr. 910 din 16 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.