ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2934/2019

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin Cererea înregistrată, inițial, la data de 16 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Regia Autonomă de Transport București RA (actualmente Societatea de Transport București SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală de Inspecție Economico-financiară, suspendarea măsurilor nr. 1 și 3 din Dispoziția obligatorie nr. x din 13 martie 2018 emisă de pârât, privind obligațiile suplimentare stabilite de inspecția financiară. Prin sentința civilă nr. 3861 din 8 iunie 2018, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Hotărârea instanței de fond Pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 6 iulie 2018. Prin sentința civilă nr. 3634 din 17 septembrie 2018, instanța a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta Societatea de Transport București - STB SA a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. A susținut recurenta-reclamantă, în ceea ce privește Măsura nr. 1 din dispoziția contestată, că nu are nicio bază legală afirmația primei instanțe în sensul că, la nivel de aparență, nu ar fi folosit fondurile pentru activitatea de transport. Astfel, situația este complet contrară, în sensul că, existența unor clauze negociate ale contractului colectiv de muncă STB SA, prin care se impune angajatorului să efectueze anumite cheltuieli, implică, cel puțin la nivel de aparență, exigibilitatea acestor cheltuieli. Organul de control nu a motivat în niciun fel de ce aceste cheltuieli nu ar fi eligibile. Astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale aplicabile, neținând cont de cazul bine justificat ce i-a fost supus atenției și nu a ținut cont nici de paguba iminentă ce s-ar produce în patrimoniul STB SA dacă ar fi obligată să pună în aplicare dispoziția contestată. În ceea ce privește Măsura nr. 3, a apreciat că nu este de neglijat apărarea sa referitoare la intervenția termenului de prescripție pentru obligațiile de plată impuse în sarcina sa. Astfel, instanța de fond putea observa faptul că, de la data scadentă a sumelor impuse, a trecut o perioadă extrem de lungă. De asemenea, prima instanță face o serie de afirmații străine de pricina dedusă judecății și de obiectul dosarului. A solicitat instanței să aibă în vedere faptul că dispoziția contestată i-a impus sarcini mai mari decât veniturile încasate, instanța nefiind chemată să atragă atenția STB SA că va plăti sume reduse față de cele impuse. A fost obligată la plata unei sume de aproximativ 13 milioane RON, sumă considerabilă indiferent de sistemul de referință la care se raportează. Astfel, argumentele instanței referitoare la inexistența pagubei iminente sunt străine de obiectul pricinii și lipsite de orice fundament legal.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă.

Decizia instanței de recurs 4.1. Analizând, cu prioritate, excepția tardivității recursului, ridicată din oficiu, Înalta Curte, în raport cu înscrisul depus de recurenta-reclamantă în ședința de judecată de la acest termen, constată că cererea de recurs a fost comunicată și prin fax instanței de fond, la data de 26 noiembrie 2018. Astfel, față de data comunicării hotărârii recurate, 21 noiembrie 2018, constată că recursul a fost depus cu respectarea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de art. 14 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care s-a împlinit la data de 27 noiembrie 2018, excepția tardivității urmând a fi respinsă. 4.2. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că susținerile recurentei, privind interpretarea eronată a dispozițiilor legale de către prima instanță, se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Însă, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, apreciază că recursul este nefondat. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. Condițiile prevăzute de lege, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, au fost reținute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. 4.3. Se reține, în acest sens, în acord cu instanța de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării. Verificând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că cererea de suspendare nu îndeplinește condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca nefiind îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, din analiza sumară a deciziei contestate, nu s-a conturat o situație de fapt de natură a genera suspiciuni rezonabile cu privire la emiterea respectivului act. Cum recurenta-reclamantă, atât prin cererea de suspendare, cât și prin cererea de recurs, a argumentat existența cazului bine justificat prin prisma unor aspecte ce țin de fondul actului contestat (eligibilitatea unor cheltuieli care ar fi fost efectuate conform unor clauze din contractul colectiv de muncă, intervenția termenului de prescripție în privința altor cheltuieli) și ale căror consecințe în privința legalității Dispoziției nr. x din 13 martie 2018 emise de inspecția fiscală pot fi clarificate doar cu ocazia cercetării fondului respectivului act, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu poate reține îndeplinirea, în cauză, a condiției cazului bine justificat. De altfel, chiar recurenta-reclamantă apreciază, prin cererea de recurs, că problema eligibilității cheltuielilor revine instanței învestite cu soluționarea cererii de anulare a măsurii dispuse. În cadrul unei cereri de suspendare instanța nu poate antama fondul dreptului dedus judecății. Astfel, motivele de nelegalitate invocate de recurentă vizează fondul cauzei și nu creează pentru actul administrativ-fiscal a cărui executare se cere a fi suspendată o îndoială serioasă în privința legalității. Recurenta-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a dispoziției de măsuri, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității acesteia. 4.4. Constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiției prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. Chiar dacă executarea actului contestat ar fi de natură a conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcționării societății, acest lucru are la bază acte administrative ce se bucură de prezumția de legalitate, astfel că măsura respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. 4.

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de casare ale hotărârii recurate înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.