ÎCCJ, Decizia nr. 36/2020

Prin Rezoluția din 27 iunie 2018, emisă în Lucrarea nr. 524/IJ/111/DIP/2018, Inspecția Judiciară a dispus, printre altele: (i) admiterea sesizării formulate de petenta A., a sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare din 23.01.2018, a sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a sesizării ministrului justiției; (ii) exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorul B., sub aspectul comiterii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004; (iii) sesizarea secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea judecării acțiunii disciplinare.

Acțiunea disciplinară a fost înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2018.

În Dosarul nr. x/2018, A. a formulat cerere de intervenție, în temeiul art. 61 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., solicitând admiterea acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară.

Prin încheierea din 25 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de A., reținând, în esență, că dispozițiile art. 61 - 64 din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu procedura disciplinară, pentru considerentele arătate în continuare.

Chiar și în prezența normei de trimitere de art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat toate prevederile C. proc. civ.. Un argument esențial în acest sens este faptul că Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004, ci reprezintă o instanță extrajudiciară, care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională.

Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecății, fiind vorba despre o acțiune disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului procuror, dispozițiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la cererea de intervenție nu sunt compatibile cu caracterul special al procedurii disciplinare, întrucât răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, iar raportul juridic are o pregnantă componentă de drept public, astfel că nu poate fi asimilat unui raport juridic de drept privat substanțial tipic.

Petenta A. a declarat apel împotriva încheierii menționate la pct. III, în temeiul art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte a calificat, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., calea de atac exercitată ca fiind recurs, având în vedere dispozițiile art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, și dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În consecință, în continuare, toate referirile la calea de atac și la titularul acesteia vor fi făcute corespunzător calificării juridice date de instanță.

Referindu-se la dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și art. 61 din C. proc. civ., recurenta, în justificarea calității de intervenient, respectiv a interesului legitim în susținerea cererii de intervenție, arată că este persoana care a formulat sesizarea împotriva procurorului B. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, întrucât faptele acestuia i-au creat prejudicii materiale și morale, pentru a căror reparare intenționează să se adreseze instanței civile, căreia să-i poată fi opozabilă soluția ce va fi pronunțată în cauza disciplinară.

Susține recurenta că demersul său de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii nu a dus la stoparea abuzurilor și activităților traumatizante și prejudiciabile îndreptate împotriva sa, acestea continuând și la momentul formulării prezentei căi de atac. În acest sens, recurenta expune aspecte referitoare la acțiunile procurorului împotriva căruia a fost exercitată acțiunea disciplinară.

Argumentează recurenta că prevederile C. proc. civ. nu limitează posibilitatea formulării cererii de intervenție la anumite materii, doar jurisprudența stabilind că o asemenea cerere nu poate fi formulată în acțiunile cu caracter strict personal ori în litigiile de muncă, însă acțiunea disciplinară nu se încadrează în excepțiile arătate.

Raportat la aceste aspecte teoretice și de jurisprudența, precum și pentru a putea formula a acțiune în pretenții în fața instanței civile în vederea reparării prejudiciului moral și material cauzat de procurorul B., recurenta apreciază că se impune admiterea cererii de intervenție și reiterează aspectele din cererea de intervenție.

Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate și în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Problema de drept supusă dezlegării în cadrul prezentului recurs vizează compatibilitatea dispozițiilor ar. 61-64 din C. proc. civ. cu dispozițiile din Legea nr. 317/2004 ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare.

Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

Așa cum în mod corect s-a reținut în încheierea atacată, jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost consolidată în sensul că, în aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispozițiile speciale ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004. Sub acest aspect, în jurisprudență s-a arătat că "un argument esențial este reprezentat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional" (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Decizia nr. 266/2017, pct. 66; Decizia nr. 271/2017, pct. 45; Decizia nr. 293/2017, pct. 19).

Din perspectiva incompatibilității instituției procesuale a intervenției voluntare cu procedura administrativ-jurisdicțională de soluționare a acțiunii disciplinare, prezintă o relevanță decisivă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, raport căruia nu îi poate fi atașat, în sensul cererii de intervenție reglementate de C. proc. civ., interesul specific urmărit de un subiect de drept privat. Astfel fiind, chiar dacă reprezintă, în sensul art. 61 alin. (3) C. proc. civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul uneia dintre părțile litigiului - cum este în speță demersul procesual al recurentei - cererea de intervenție nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie și acțiunea în răspundere disciplinară. Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal, între răspunderea disciplinară și răspunderea penală, un argument suplimentar, în sensul inadmisibilității cererii de intervenție accesorie în procedura disciplinară este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici C. proc. pen. nu reglementează instituția juridică a intervenției principale sau accesorii.

În concluzie, Înalta Curte reține că, prin încheierea atacată, instanța disciplinară întemeiat a concluzionat că este inadmisibilă cererea de intervenție formulată de A.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 61 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 25 septembrie 2019, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018.