ÎCCJ, Decizia nr. 76/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Rezoluția nr. 19-3591 din 30 septembrie 2019, înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară exercitată a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, Inspecția Judiciară a exercitat acțiunea disciplinară împotriva pârâtului A., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicat, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004").

Prin Încheierea din 11 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a suspendat, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei privind acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară față de A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, până la soluționarea în mod definitiv a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de investigare a infracțiunilor din justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța disciplinară a reținut considerentele arătate în continuare.

În debutul considerentelor, instanța disciplinară a citat dispozițiile art. 46 alin. (3) și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, și dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ.

Abaterea pentru care a fost exercitată acțiunea disciplinară este cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Prin textul de lege menționat, legiuitorul a instituit o condiție premisă pentru constatarea existenței acestei abateri disciplinare și anume aceea ca fapta să nu întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni. La teza finală a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul menționează că sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală, teză care vine în contradicție flagrantă cu teza a doua, unde, așa cum s-a arătat, este instituită o condiție premisă pentru constatarea acestei abateri disciplinare. De altfel, aceeași condiție premisă este instituită și la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. n) din aceeași lege, abateri la care însă legiuitorul nu a mai menționat că răspunderea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Din interpretarea analogică și sistematică a textelor de lege care reglementează răspunderea disciplinară, instanța disciplinară a reținut că, în cazul abaterilor disciplinare prev. de art. 99 lit. j), n) și t) din Legea nr. 303/2004, răspunderea penală exclude răspunderea disciplinară, iar, pentru ca o faptă să poată constitui abatere disciplinară, nu trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În legătură cu prezenta cauză, s-a reținut că, pe rolul secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se află dosarul nr. x/2019 în care: (i) la 28 iulie 2019, în temeiul art. 305 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, deși organele de poliție, încă din noaptea de 25/26 iulie 2019, ora 03:00, au vrut să pătrundă în imobil, procurorul de caz nu a aprobat intervenția decât după ora 06:00; (ii) prin Ordonanța din 5 august, s-a dispus extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu privire la alte persoane și fapte; (iii) prin Ordonanța din 5 septembrie 2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de mai mulți suspecți, printre care și față de suspectul A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că: a) nu a dispus pătrunderea organelor de poliție în noaptea de 25/26 iulie 2019, în domiciliul lui B., situat în Municipiul Caracal, Județul Olt (în forma neîndeplinirii unui act) încălcând astfel dispozițiile art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004, art. 27 alin. (1) și (2) lit. b) din Constituție, art. 299 alin. (1) și art. 300 alin. (1)-(3) din C. proc. pen. b) a respins, în același timp, propunerea organelor de poliție de a pătrunde în domiciliul lui B., dispunând efectuarea percheziției domiciliare, începând cu ora 06:00 a zilei de 26 iulie 2019, deși obținuse mandat de percheziție la orele 03:04 (în forma îndeplinirii unui act în mod defectuos), modalitate în care a adus atingere drepturilor persoanelor vătămate, încălcând astfel dispozițiile art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004, art. 27 alin. (4) din Constituție, art. 159 alin. (3) din C. proc. pen., art. 299 alin. (1), art. 293 și art. 300 alin. (1)-(3) din C. proc. pen.

Inspecția Judiciară a exercitat acțiunea disciplinară pentru aceeași situație de fapt, reținând, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, că pârâtul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, în cadrul activității de supraveghere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2019, a nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept procesual care reglementează atribuțiile procurorului de supraveghere a activității organelor de cercetare penală și de aducere la îndeplinire a obiectului urmăririi penale, respectiv cele prevăzute de art. 285 și art. 300 din C. proc. pen.

Pe cale de consecință, având în vedere condiția premisă impusă de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, situația de fapt reținută în cuprinsul acțiunii disciplinare și împrejurările concrete în care se prezumă a fi săvârșită infracțiunea reținută în Ordonanța procurorului nr. 2204/P/2019 din 5 septembrie 2019, pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de pârât, instanța disciplinară a constatat că, pe de o parte, între acestea există o legătură directă, de conexitate, ce poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a fi dată în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, pentru a se stabili existenta acestei abateri disciplinare este necesară soluționarea dosarului penal, pentru a se constata dacă sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.

Mai mult, instanța disciplinară a ținut cont și de principiul non bis in idem, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că a existat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 din Convenție (Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, nr. 2; Kapetanios și alții împotriva Greciei; Johannesson și alții împotriva Islandei).

Totodată, secția pentru procurori în materie disciplinară a apreciat că, întrucât nu poate fi estimată durata soluționării dosarului penal sau eventual a unei date la care se poate pune în discuție o eventuală punere în mișcare a acțiunii penale, care să genereze aplicabilitatea dispozițiilor art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în prezentul dosar disciplinar nu se pot administra niciun fel de probe, situație în care se impune suspendarea prezentei cauze în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea, în mod definitiv, a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2019 al secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 din prezenta decizie, a declarat recurs Inspecția Judiciară, pentru criticile expuse rezumativ în continuare.

Având în vedere dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță judecătorească în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004, așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007, nr. 632/2016.

Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecății, fiind vorba despre o acțiune disciplinară, dispozițiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecății nu sunt compatibile cu caracterul special, urgent al procedurii disciplinare reglementat prin norme speciale, și anume prin Legea nr. 317/2004.

Procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 și art. 28-36 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Deși art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede completarea procedurii disciplinare cu dispozițiile C. proc. civ., aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că situațiile care nu sunt reglementate prin dispozițiile speciale aplicabile în această materie, se judecă prin aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. Numai o altfel de interpretare exclude posibilitatea ca, într-o cauză, să fie aplicabile concomitent două dispoziții legale cu privire la aceeași materie.

Încheierea atacată este rezultatul unei interpretări contrare, ceea ce a condus la suspendarea acțiunii disciplinare pentru un motiv care nu este aplicabil procedurii disciplinare.

Suspendarea acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat este expres și limitativ prevăzută de legea specială într-un singur caz, și anume cel prevăzut în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În speța de față nu este incident acest caz de suspendare a acțiunii disciplinare, întrucât: (i) faptele care atrag răspunderi de naturi diferite, de natură penală și disciplinară, în această speță, nu sunt similare; (ii) în cauza penală menționată, nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de pârât.

Dispozițiile art. 412 C. proc. civ., care reglementează suspendarea de drept în procesul civil, nu prevăd ipoteza în care, concomitent, se desfășoară un proces penal cu privire la fapte comise în aceleași circumstanțe.

Art. 413 C. proc. civ. reglementează trei cazuri de suspendare facultativă, la alin. (1) pct. 2 arătându-se că "instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel".

Din interpretarea acestor dispoziții, prin raportare la sintagma "dacă legea nu prevede altfel" din art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că, pentru situația în care există o cauză penală în care sunt cercetate aceleași fapte care constituie obiectul acțiunii disciplinare, iar legiuitorul a prevăzut o dispoziție specială, se aplică dispoziția specială din acea materie.

În susținerea acestei interpretări, se menționează și faptul că legiuitorul a stabilit termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară, respectiv prin dispozițiile art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) și (7) din Legea nr. 317/2004. Aceste dispoziții legale vin în sprijinul susținerii că, în cazul acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui judecător sau procuror, legiuitorul a prevăzut că procedura se desfășoară cu celeritate și nu poate fi prelungită în mod nejustificat sau arbitrar, ci numai din motive întemeiate, respectiv numai atunci când s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă.

În speța de față, nu este incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza întâi C. proc. civ., întrucât legea dispune altfel, respectiv suspendarea unei cauze disciplinare exclusiv în ipoteza în care aceleași fapte fac obiectul unei acțiuni penale.

Analizând recursul declarat de Inspecția Judiciară, în raport cu lucrările cauzei și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, problema de drept în raport de care, cu prioritate, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate vizează compatibilitatea din perspectiva dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 317/2004, care reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare exercitate împotriva judecătorilor și procurorilor.

Recurenta susține cu just temei faptul că, atunci când exercită prin secțiile sale rolul de instanță disciplinară în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță de judecată în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004. Sub acest aspect, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, s-a reținut că, atunci când îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanță extrajudiciară, iar nu o instanță judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Deciziile Curții Constituționale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători nr. 266/2017, pct. 66; nr. 271/2017, pct. 45; nr. 293/2017, pct. 19; nr. 5/2018, pct. 49 și nr. 148/2018, pct. 19).

Astfel fiind, dispozițiile C. proc. civ. nu sunt aplicabile în mod automat și în integralitatea lor în procedura administrativ-jurisdicțională care se desfășoară în fața secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, ci, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, vin în completarea dispozițiilor ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare cuprinse în Legea nr. 317/2004, numai "în măsura în care nu sunt incompatibile" cu această procedură.

Or, în circumstanțele cauzei de față, astfel cum au fost expuse în încheierea atacată, în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate și din perspectiva răspunderii penale sunt incidente dispozițiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă".

În consecință, contrar raționamentului care a stat la baza pronunțării încheierii atacate, se reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza dedusă judecății.

Un argument în acest sens îl reprezintă chiar prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că, "dacă legea nu prevede altfel", instanța poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Or, așa cum s-a arătat anterior, legea specială prevede altfel, prin dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, citate anterior.

În condițiile în care s-a reținut faptul că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, aplicabile în cadrul procedurii disciplinare, este superfluă examinarea, în acest moment, a criticilor referitoare la lipsa de identitate între faptele ce formează obiectul analizei sub aspectul răspunderii disciplinare și cele supuse analizei din perspectiva răspunderii disciplinare.

La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența anterioară a completurilor de 5 judecători reprezentată de Decizia nr. 25 din 4 februarie 2019 și Decizia nr. 95 din 15 aprilie 2019, prin care s-a reținut că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu procedura disciplinară în cadrul căreia sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecția Judiciară, va casa încheierea atacată și va trimite cauza secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acțiunii disciplinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată și trimite cauza secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acțiunii disciplinare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2020.

Opinia separată în sensul respingerii ca nefondat a recursului declarat de Inspecția Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018.

Recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018 trebuia respins ca nefondat pentru următoarele considerente.

Prin încheierea menționată anterior s-a dispus suspendarea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară față de procurorul Popescu Cristian Octavian, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, secția de investigare a infracțiunilor din justiție.

În esență, în cadrul recursului se susține nelegalitatea acestei încheieri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru motivul că în speță nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, și anume art. 46 alin. (3) din legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, și că această interpretare ar fi incompatibilă cu normele speciale ce reglementează modalitatea privind desfășurarea procedurii disciplinare, în special caracterul urgent al acesteia.

Sunt nefondate aceste susțineri.

Această dispoziție legală este aplicabilă în mod corespunzător și în procedura disciplinară ce se desfășoară în faza administrativ-jurisdicțională în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, conform normei de trimitere de la art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

Totodată, art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

În cauză, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care consacră un caz de suspendare facultativă a judecății.

Este neîntemeiată susținerea recurentei Inspecția Judiciară că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o normă derogatorie, care ar înlătura de la aplicare norma generală prevăzută în art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Soluția legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se referă doar la situația în care "s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă", fiind consacrat un caz de suspendare de drept a judecății disciplinare - dispoziția este imperativă ("se suspendă"), astfel că instanța disciplinară nu are un drept de apreciere, suspendarea fiind obligatorie.

C. proc. civ. nu prevede norme diferite în situația anterior menționată.

În schimb, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la o altă situație, și anume "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea", fiind reglementat de această dată un caz de suspendare facultativă a judecății, lăsată la aprecierea instanței disciplinare, care va analiza dacă suspendarea judecății, cu consecința temporizării soluționării acțiunii disciplinare, nu este de natură să afecteze interesul justiției.

În plus, în sprijinul acestei concluzii, sunt și prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menționarea reglementării de la care se derogă.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 să deroge de la cele ale art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., se impunea să facă o mențiune expresă în acest sens, cu respectarea tehnicii legislative.

Ca urmare, față de împrejurarea că în art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este utilizată sintagma "dacă legea nu prevede altfel", se constată că, în cuprinsul legii speciale - Legea nr. 317/2004 - nu se regăsesc dispoziții exprese care să interzică suspendarea facultativă a judecății, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală, ci numai dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 referitoare la suspendarea de drept.

Ca atare, prin încheierea atacată nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu reprezintă o normă specială derogatorie de la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ci reglementează o altă situație juridică, și anume suspendarea obligatorie.

Sub acest aspect, recurenta Inspecția Judiciară a invocat termenele scurte fixate de legiuitor pentru finalizarea cercetării disciplinare.

Conform dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 și în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor cuprinde trei etape: (i) etapa administrativă, desfășurată de Inspecția Judiciară, care cuprinde două faze: faza verificărilor prealabile (art. 45 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secțiunea 1 a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecție) și faza cercetării disciplinare (art. 46 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secțiunea a 2-a a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecție); (ii) etapa administrativ-jurisdicțională, care constă în soluționarea de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară (art. 49 din Legea nr. 317/2004); (iii) etapa judiciară, care constă în soluționarea de către Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor (art. 51 din Legea nr. 317/2004).

Termenele invocate în motivarea recursului sunt reglementate de art. 45 și 46 din Legea nr. 317/2004 și sunt aplicabile doar pentru faza administrativă, iar nu și în procedura disciplinară administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Ca urmare, argumentele privind celeritatea soluționării acțiunii disciplinare nu pot fi reținute din perspectiva incompatibilității în general a suspendării facultative a judecății, însă pot fi avute în vedere de instanța disciplinară la aprecierea oportunității măsurii suspendării.

Pe de altă parte, interpretarea restrictivă a cazurilor în care secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de instanțe disciplinare, pot dispune suspendarea judecății acțiunii disciplinare, în sensul susținut de recurenta Inspecția Judiciară, poate duce la situații concrete de neacceptat, cum este încălcarea principiului non bis in idem la care se face referire în încheierea atacată, în condițiile în care existența abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. j), n) și t) din Legea nr. 303/2004 este condiționată de neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni în cazul săvârșirii acelorași fapte.

De asemenea, paralelismul în administrarea probatoriului atât în procedura disciplinară, cât și în faza de urmărire penală, poate conduce la concluzii contradictorii ale diferitelor organe judiciare cu privire la aceleași fapte.

În consecință, recursul trebuia respins ca nefondat, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii făcând în mod corect aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

GGC - CL