ÎCCJ, Decizia nr. 125/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Rezoluția nr. 2.230/B/08.07.2019, înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară exercitată a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, a admis sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare și parțial a sesizării procurorului-șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție și exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorii A. și B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicat, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004").

Prin încheierea din 11 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, secția pentru procurori în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a suspendat, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei privind acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară față de A. și B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, până la soluționarea în mod definitiv a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de investigare a infracțiunilor din justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța disciplinară a reținut considerentele arătate în continuare.

În debutul considerentelor, instanța disciplinară a citat dispozițiile art. 46 alin. (3) și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, și dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ.

Acțiunea disciplinară a fost exercitată pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Inspecția Judiciară reținând că afirmațiile procurorului A. "Dacă începi urmărirea față de astea două judecătoare, îi trimite C. în judecată pe ăia trei, o să mai intre frica ...", respectiv ale procurorului B. (...) "Se mai liniștesc, dai Sută la sută", urmată de "Măi, și dacă nu se liniștesc, măcar dacă tot o fac să le dăm motive să aibă boală, nu așa că ei consideră ...", afirmații ce ar fi fost făcute în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu ocazia ședinței de analiză a soluțiilor din 19 ianuarie 2019, în prezența altor procurori și într-un loc accesibil și altor persoane.

Exercitarea acțiunii disciplinare derivă din publicarea unei înregistrări audio, la 4 ianuarie 2019, cuprinzând un presupus dialog purtat între procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea.

În cadrul cercetării disciplinare efectuate au fost formulate apărări de către procurorii cercetați și în sensul că "înregistrarea dată publicității ar fi colaționată, că discuția nu ar fi integrală", solicitând a se stabilii autenticitatea înregistrării, modul în care aceasta a fost obținută și realizată. Inspecția Judiciară a respins proba menționată reținând că pe considerentul că Inspecția nu este organ judiciar, iar în faza de cercetare disciplinară nu sunt aplicabile dispozițiile art. 172 raportat la art. 100 din C. proc. pen.

Instanța disciplinară a constatat că pârâții procurori au calitate de suspecți în Dosarul nr. l/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, iar, din conținutul Ordonanței nr. 1/P/2019 din 27 noiembrie 2019 a secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, rezultă că mijlocul material de probă, constând în înregistrarea discuției dintre procurorii Direcției Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea din 19 ianuarie 2018, susține activitatea infracțională a procurorilor din cadrul acestei structuri, inclusiv a lui A. și B., cu privire la acțiunile de abuz în serviciu, șantaj și instigare la șantaj la care plănuiau a fi supuși magistrații judecători din cadrul instanțelor bihorene, în susținerea acestor fapte reținându-se aceleași pasaje din presupusa conversație purtată de cei doi procurori, astfel că această conduită face obiectul ambelor proceduri. Totodată, secția pentru procurori în materie disciplinară a mai reținut că înregistrarea audio publicată în luna ianuarie 2019, a cărei autenticitate a fost contestată de pârâții procurori pe parcursul cercetării disciplinare, conținând un presupus dialog între aceștia, reprezintă factorul declanșator al celor două proceduri, disciplinară și penală, probatoriile necesar a fi administrate în cele două proceduri putând influența reciproc finalitatea judiciară. Pe de altă parte, s-a reținut că între faptele ce fac obiectul ambelor proceduri, disciplinară și penală, există o legătură directă, de conexitate, ce poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a fi dată în Dosarul nr. x/2019. Mai mult, instanța disciplinară a avut în vedere și principiul "non bis in idem" și a apreciat că, întrucât nu poate fi estimată durata soluționării dosarului penal sau eventual a unei date la care se poate pune în discuție o eventuală punere în mișcare a acțiunii penale, care să genereze aplicabilitatea dispozițiilor art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în dosarul disciplinar nu se pot administra nici un fel de probe, situație în care se impune suspendarea judecății cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. până la soluționarea, în mod definitiv, a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2019 al secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 din prezenta decizie, a declarat recurs Inspecția Judiciară, pentru criticile expuse rezumativ în continuare.

Având în vedere dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță judecătorească în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004, așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007, nr. 632/2016.

Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecății, fiind vorba despre o acțiune disciplinară, dispozițiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecății nu sunt compatibile cu caracterul special, urgent al procedurii disciplinare reglementat prin norme speciale, și anume prin Legea nr. 317/2004.

Procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 și art. 28 - 36 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Deși art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede completarea procedurii disciplinare cu dispozițiile C. proc. civ., aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că situațiile care nu sunt reglementate prin dispozițiile speciale aplicabile în această materie, se judecă prin aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. Numai o altfel de interpretare exclude posibilitatea ca, într-o cauză, să fie aplicabile concomitent două dispoziții legale cu privire la aceeași materie.

Încheierea atacată este rezultatul unei interpretări contrare, ceea ce a condus la suspendarea acțiunii disciplinare pentru un motiv care nu este aplicabil procedurii disciplinare.

Suspendarea acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat este expres și limitativ prevăzută de legea specială într-un singur caz, și anume cel prevăzut în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În speța de față nu este incident acest caz de suspendare a acțiunii disciplinare, întrucât: (i) faptele care atrag răspunderi de naturi diferite, de natură penală și disciplinară, în această speță, nu sunt similare; (ii) în cauza penală menționată, nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de pârât.

Dispozițiile art. 412 C. proc. civ., care reglementează suspendarea de drept în procesul civil, nu prevăd ipoteza în care, concomitent, se desfășoară un proces penal cu privire la fapte comise în aceleași circumstanțe.

Art. 413 C. proc. civ. reglementează trei cazuri de suspendare facultativă, la alin. (1) pct. 2 arătându-se că "instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel".

Din interpretarea acestor dispoziții, prin raportare la sintagma "dacă legea nu prevede altfel" din art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că, pentru situația în care există o cauză penală în care sunt cercetate aceleași fapte care constituie obiectul acțiunii disciplinare, iar legiuitorul a prevăzut o dispoziție specială, se aplică dispoziția specială din acea materie.

În susținerea acestei interpretări, se menționează și faptul că legiuitorul a stabilit termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară, respectiv prin dispozițiile art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) și (7) din Legea nr. 317/2004. Aceste dispoziții legale vin în sprijinul susținerii că, în cazul acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui judecător sau procuror, legiuitorul a prevăzut că procedura se desfășoară cu celeritate și nu poate fi prelungită în mod nejustificat sau arbitrar, ci numai din motive întemeiate, respectiv numai atunci când s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă.

În speța de față, nu este incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza întâi C. proc. civ., întrucât legea dispune altfel, respectiv suspendarea unei cauze disciplinare exclusiv în ipoteza în care aceleași fapte fac obiectul unei acțiuni penale.

Analizând recursul declarat de Inspecția Judiciară, în raport cu lucrările cauzei și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele arătate în continuare.

La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența anterioară a completurilor de 5 judecători reprezentată de Decizia nr. 25 din 4 februarie 2019, Decizia nr. 95 din 15 aprilie 2019 și Decizia nr. 76 din 15 iunie 2020, prin care s-a reținut că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu procedura disciplinară în cadrul căreia sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În esență, problema de drept în raport de care, cu prioritate, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate vizează compatibilitatea din perspectiva dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 317/2004, care reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare exercitate împotriva judecătorilor și procurorilor.

Recurenta susține cu just temei faptul că, atunci când exercită prin secțiile sale rolul de instanță disciplinară în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță de judecată în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004. Sub acest aspect, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, s-a reținut că, atunci când îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanță extrajudiciară, iar nu o instanță judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Deciziile Curții Constituționale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 266/2017 pct. 66; nr. 271/2017 pct. 45; nr. 293/2017 pct. 19; nr. 5/2018 pct. 49 și nr. 148/2018 pct. 19).

Astfel fiind, dispozițiile C. proc. civ. nu sunt aplicabile în mod automat și în integralitatea lor în procedura administrativ-jurisdicțională care se desfășoară în fața secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, ci, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, vin în completarea dispozițiilor ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare cuprinse în Legea nr. 317/2004, numai "în măsura în care nu sunt incompatibile" cu această procedură.

Or, în circumstanțele cauzei de față, astfel cum au fost expuse în încheierea atacată, în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate și din perspectiva răspunderii penale sunt incidente dispozițiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă".

În consecință, contrar raționamentului care a stat la baza pronunțării încheierii atacate, se reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza dedusă judecății.

Un argument în acest sens îl reprezintă chiar prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că, "dacă legea nu prevede altfel", instanța poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Or, așa cum s-a arătat anterior, legea specială prevede altfel, prin dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, citate anterior.

În condițiile în care s-a reținut faptul că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, aplicabile în cadrul procedurii disciplinare, este superfluă examinarea, în acest moment, a criticilor referitoare la lipsa de identitate între faptele ce formează obiectul analizei sub aspectul răspunderii disciplinare și cele supuse analizei din perspectiva răspunderii disciplinare.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecția Judiciară, va casa încheierea atacată și va trimite cauza secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acțiunii disciplinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva încheierii din 11 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată și trimite cauza secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acțiunii disciplinare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 septembrie 2020.

Opinia concurentă a doamnelor judecător D. și E.

Considerăm că recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva încheierii din 11 decembrie 2019, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2018 trebuia admis, dar pentru alte motive decât cele reținute în majoritate în decizie.

Prin încheierea menționată anterior s-a dispus suspendarea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară față de procurorii A. și B., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție.

A. În esență, în cadrul recursului se susține, în primul rând, nelegalitatea acestei încheieri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru motivul că în speță nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, și anume art. 46 alin. (3) din legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, și că interpretarea cuprinsă în încheiere ar fi incompatibilă cu normele speciale ce reglementează modalitatea privind desfășurarea procedurii disciplinare, în special caracterul urgent al acesteia.

Sunt nefondate aceste susțineri.

Această dispoziție legală este aplicabilă în mod corespunzător și în procedura disciplinară ce se desfășoară în faza administrativ-jurisdicțională în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, conform normei de trimitere de la art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

Totodată, art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

În cauză, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care consacră un caz de suspendare facultativă a judecății.

Este neîntemeiată susținerea recurentei Inspecția Judiciară că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o normă derogatorie, care ar înlătura de la aplicare norma generală prevăzută în art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Soluția legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se referă doar la situația în care "s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă", fiind consacrat un caz de suspendare de drept a judecății disciplinare - dispoziția este imperativă ("se suspendă"), astfel că instanța disciplinară nu are un drept de apreciere, suspendarea fiind obligatorie.

C. proc. civ. nu prevede norme diferite în situația anterior menționată.

În schimb, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la o altă situație, și anume "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea", fiind reglementat de această dată un caz de suspendare facultativă a judecății, lăsată la aprecierea instanței disciplinare, care va analiza dacă suspendarea judecății, cu consecința temporizării soluționării acțiunii disciplinare, este sau nu de natură să afecteze interesul justiției.

În plus, în sprijinul acestei concluzii, sunt și prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menționarea reglementării de la care se derogă.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 să deroge de la cele ale art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., se impunea să facă o mențiune expresă în acest sens, cu respectarea tehnicii legislative.

Ca urmare, față de împrejurarea că în art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este utilizată sintagma "dacă legea nu prevede altfel", se constată că, în cuprinsul legii speciale - Legea nr. 317/2004 - nu se regăsesc dispoziții exprese care să interzică suspendarea facultativă a judecății, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală, ci numai dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 referitoare la suspendarea de drept.

Astfel, prin încheierea atacată nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu reprezintă o normă specială derogatorie de la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ci reglementează o altă situație juridică, și anume suspendarea obligatorie.

Sub acest aspect, recurenta Inspecția Judiciară a invocat termenele scurte fixate de legiuitor pentru finalizarea cercetării disciplinare.

Conform dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 și în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012, procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor cuprinde trei etape: (i) etapa administrativă, desfășurată de Inspecția Judiciară, care cuprinde două faze: faza verificărilor prealabile (art. 45 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secțiunea 1 a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecție) și faza cercetării disciplinare (art. 46 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secțiunea a 2-a a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecție); (ii) etapa administrativ-jurisdicțională, care constă în soluționarea de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară (art. 49 din Legea nr. 317/2004); (iii) etapa judiciară, care constă în soluționarea de către Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor (art. 51 din Legea nr. 317/2004).

Termenele invocate în motivarea recursului sunt reglementate de art. 45 și 46 din Legea nr. 317/2004 și sunt aplicabile doar pentru faza administrativă, iar nu și în procedura disciplinară administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Ca urmare, argumentele privind celeritatea soluționării acțiunii disciplinare nu pot fi reținute din perspectiva incompatibilității în general a suspendării facultative a judecății, însă pot fi avute în vedere de instanța disciplinară la aprecierea oportunității măsurii suspendării.

B. În cadrul recursului se susține, în al doilea rând, că în prezenta speță faptele reținute în cele două proceduri, disciplinară, respectiv penală, nu sunt identice și nici măcar similare, în situația dosarului penal latura obiectivă a infracțiunilor constând în acțiuni calificate prin scop, iar în cazul acțiunii disciplinare elementul material constând în discuțiile dintre procurori ce au ajuns la cunoștința publicului, urmarea acestui fapt fiind atingerea adusă onoarei profesionale și prestigiului justiției.

Aceste susțineri de fapt ale recurentei urmează a fi analizate din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. care se referă la posibilitatea suspendării cauzei "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Așa cum s-a reținut în încheierea atacată, abaterea pentru care a fost exercitată acțiunea disciplinară împotriva pârâților A. și B. este cea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, reținându-se de către Inspecția Judiciară că afirmațiile făcute de aceștia în exercitarea atribuțiilor de serviciu ("dacă începi urmărirea penală față de astea două judecătoare, îi trimite C. în judecată pe ăia trei, o să mai intre frica ...", respectiv "se mai liniștesc, da, sută la sută" și "dacă nu se liniștesc, măcar tot o fac să le dăm motive să aibă boală, nu așa că ei consideră ...") cu ocazia ședinței de analiză a soluțiilor din data de 19 ianuarie 2018, în prezența altor procurori și într-un loc accesibil publicului, reprezintă manifestări ce aduc atingere onoarei și probității profesionale ori prestigiului justiției.

În cadrul cercetării disciplinare au fost formulate apărări referitor la înregistrarea dată publicității, solicitând a se stabili autenticitatea înregistrării.

De asemenea, s-a reținut că pârâții procurori A. și B. au calitatea de suspecți în Dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Astfel, prin Ordonanța nr. 1/P/2019 din data de 27 noiembrie 2019 a secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, printre altele s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de A. sub aspectul comiterii a cinci infracțiuni de instigare la șantaj și a infracțiunii de abuz în serviciu, și față de B. sub aspectul comiterii a două infracțiuni de șantaj și a două infracțiuni de abuz în serviciu.

Din conținutul ordonanței rezultă că mijlocul material de probă (înregistrarea din 19 ianuarie 2018) a fost folosit pentru a demonstra activitatea infracțională a procurorilor, prin reținerea acelorași pasaje.

Ca atare, ceea ce au în comun cercetarea disciplinară și urmărirea penală, raportat la procurorii în speță, este mijlocul material de probă, constând în înregistrarea din 19 ianuarie 2018, cu referire directă la aceleași pasaje din înregistrare.

Din perspectiva aplicării art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se pune problema dacă infracțiunile pentru care s-a început urmărirea penală ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în cadrul cercetării disciplinare.

Or, având în vedere că abaterea pentru care a fost exercitată acțiunea disciplinară împotriva pârâților A. și B. este cea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 reținându-se de către Inspecția Judiciară că afirmațiile făcute de aceștia în exercitarea atribuțiilor de serviciu cu ocazia ședinței de analiză a soluțiilor din data de 19 ianuarie 2018, în prezența altor procurori și într-un loc accesibil publicului, reprezintă manifestări ce aduc atingere onoarei și probității profesionale ori prestigiului justiției, infracțiunile de șantaj și abuz în serviciu pentru care s-a început urmărirea penală nu ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în cadrul cercetării disciplinare, întrucât pretinsa faptă ilicită, raportat la valoarea socială ocrotită, nu este aceeași.

În aceste condiții nu se pune problema nici a incidenței principiului "non bis in idem", reținut în încheierea atacată.

Faptul că în cadrul ambelor proceduri este administrat același mijloc material de probă, constând în înregistrarea discuției dintre procurorii Direcției Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea din 19 ianuarie 2018, chiar dacă autenticitatea ei este contestată și se pretinde administrarea unor probe suplimentare, nu este suficient pentru a se dispune suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

În consecință, am apreciat că recursul trebuia admis, dar nu pentru că nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, și anume art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ci pentru că, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei, nu sunt întrunite condițiile suspendării facultative reglementate de această normă de drept din C. proc. civ.

GGC - ED