ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 445/2019
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 445/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra contestațiilor de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 595 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi formulate de petenții condamnați A. și B..
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați petenții condamnați la plata sumei de 200 RON fiecare, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 22.01.2019 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a Penală, sub nr. x/2019, cauza având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulată de petentul A., condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, prin Sentința penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
Cu privire la admisibilitatea cererii, petentul condamnat a făcut trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională, precum și că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.
A mai arătat petentul că, în ciuda faptului că hotărârea de condamnare a rămas definitivă ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, prin care s-a dezincriminat infracțiunea pentru care a fost condamnat, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât caracterul dezincriminator al deciziei menționate anterior a fost clarificat prin Decizia Curții Constituționale nr. 651/2018, care a unificat în mod implicit o practică judiciară neunitară sub acest aspect. Astfel, în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, însă nu a calificat-o drept decizie cu caracter dezincriminator, aceeași optică fiind împărtășită de instanța supremă și cu ocazia soluționării recursului în casație declarat împotriva deciziei de condamnare.
Petentul condamnat A. a apreciat că, în aceste condiții, singurul mijloc procesual de valorificare a efectului dezincriminator al Deciziei nr. 405/2016 este cel reglementat de art. 595 C. proc. pen., în caz contrar ajungându-se la situația absurdă în care i s-ar refuza principial beneficiul dispozițiilor art. 4 C. pen., invocându-se orientarea instanțelor spre o interpretare care s-a dovedit ulterior eronată, ceea ce ar însemna că puterea publică și-ar invoca propria culpă în defavoarea unei persoane particulare. Mai mult, s-ar ajunge la situația inacceptabilă de a i se refuza beneficiul dezincriminării, în timp ce unei persoane care a comis o faptă de același tip cu cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, dar care se află încă în cursul judecății în primă instanță sau în apel, acest beneficiu să-i fie acordat din simplul motiv că Decizia Curții Constituționale nr. 651/2018, prin care s-a consfințit explicit caracterul dezincriminator al Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, a apărut în timpul cât procesul său este încă pe rol.
Pe cale de consecință, o soluție de respingere a cererii, ca inadmisibilă, ar conduce la încălcarea unui principiu fundamental, ale cărui efecte sunt radicale, obligatorii și nelimitate în timp, creându-se astfel un precedent judiciar periculos prin aceea că s-ar lăsa la liberul arbitru al instanțelor decizia de a stabili, în mod subiectiv și discreționar, căror persoane le vor fi aplicate efectele legii de dezincriminare și cărora nu. Mai mult, constatarea unei inadmisibilități a cererii ce formează obiectul cauzei ar contrazice implicit și jurisprudența CEDO.
Cu privire la fondul cererii, petentul condamnat a învederat că, în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, infracțiunea de abuz în serviciu poate fi reținută doar în situația în care atribuția de serviciu încălcată este prevăzută într-o lege sau ordonanță a guvernului, iar nu una prevăzută în legislația secundară. Or, în prezenta cauză, atribuțiile de serviciu cu privire la care s-a reținut că ar fi încălcate nu erau stabilite prin lege, ci prin Carta Universitară, astfel încât fapta pentru care petentul a fost condamnat a fost dezincriminată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 C. pen. și art. 595 C. proc. pen.
Tot la data de 22.01.2019 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală, sub nr. x/2019, cauza având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulată de petentul B., condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, prin Sentința penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 26 rap. la art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen. din 1969. Prin aceeași hotărâre, petentul a fost condamnat și la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, dispunându-se contopirea celor 2 pedepse, iar la pedeapsa cea mai grea s-a adăugat un spor de 2 ani, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.
În susținerea cererii, petentul B. a invocat, în esență, aceleași argumente cu cele cuprinse în cererea formulată de petentul A., susținând că infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu pentru care a fost condamnat a fost dezincriminată, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 C. pen. și art. 595 C. proc. pen.
Instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2019 a dispus scoaterea acestuia de pe rol și înaintarea sa în vederea discutării reunirii cu dosarul nr. x/2019.
Prin încheierea din data de 18.02.2019, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a dispus reunirea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019, fiind incident cazul de reunire prevăzut de art. 43 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.
S-a dispus atașarea dosarului de fond nr. x/2012
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a respins, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulate de petenții condamnați A. și B., pentru următoarele considerente:
Prin Sentința penală nr. 115 din 23.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția I Penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A., în temeiul art. 297 alin. (1) cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. (art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.), la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată.
În temeiul art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 68 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 de ore, de la data de 24 martie 2009 la data de 25 martie 2009.
De asemenea, a dispus condamnarea inculpatului B., în temeiul art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu ref. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., la 7 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată.
În condițiile prevăzute de dispozițiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6, 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din noul C. pen., a dispus condamnarea inculpatului B. la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
În condițiile prevăzute de dispozițiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa de 7 ani închisoare, pe care a sporit-o cu 2 ani, în final inculpatul urmând să execute 9 ani închisoare.
În condițiile prevăzute de dispozițiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe timp de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 de ore, de la data de 24 martie 2009 la data de 25 martie 2009.
Prin Decizia penală nr. 266/A din 2.08.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații B., C., D., E., F., G., H. și I. împotriva Sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I Penală. A desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând:
- cu referire la inculpatul A.:
A constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă.
A menținut pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanța de fond pentru infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014.
A menținut pedeapsa complementară dispusă de instanța de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., dispunând și interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.
A menținut pedeapsa accesorie dispusă de instanța de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., dispunând și interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.
- cu referire la inculpatul B.:
A constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală anterioară.
A descontopit pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în pedepsele componente: 2 pedepse de câte 7 ani închisoare, aplicate de instanța de fond pentru infracțiunea prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 248 C. pen. anterior - art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a art. 5 C. pen. și pentru infracțiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. și în sporul de 2 ani închisoare.
Prin aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, a înlăturat sporul de 2 ani închisoare.
A menținut pedepsele de câte 7 ani închisoare aplicate de instanța de fond conform încadrărilor juridice menționate și, pe lângă fiecare pedeapsă, a aplicat pedeapsa complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În baza art. 33 - 35 C. pen. anterior, a dispus contopirea pedepselor și executarea pedepsei celei mai grele, respectiv 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.
În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
A reținut instanța de fond că, potrivit art. 595 alin. (1) C. proc. pen., "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen..".
De asemenea, potrivit art. 4 C. pen., "legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".
S-a constatat că cererile deduse judecății se întemeiază pe două decizii ale Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8.07.2016 și Decizia nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018.
Prin Decizia nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8.07.2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".
Prin Decizia nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională. De asemenea, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.
Astfel, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 651 din 25.10.2018, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României, art. 595 alin. (1) C. proc. pen. a căpătat următoarea configurație:
"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa sau o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea normei de incriminare, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen..".
În primul rând, s-a constatat că în cauza de față nu este incidentă ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., întrucât decizia Curții Constituționale despre care se susține că ar fi constatat neconstituționalitatea nomei de incriminare în baza căreia petenții au fost condamnați, respectiv Decizia nr. 405 din 15.06.2016, a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunțate față de aceștia, iar nu ulterior (decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 2.08.2017, iar decizia nr. 405 din 15.06.2016 produce efecte juridice din data de 8.07.2016, data publicării în Monitorul Oficial). Prin urmare, instanța care a soluționat apelul a avut în vedere Decizia nr. 405 din 15.06.2016 a Curții Constituționale la momentul pronunțării hotărârii definitive, analizând în ce măsură faptele săvârșite de către inculpați realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, în noua sa configurație.
Totodată, a fost avut în vedere faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016 nu a constatat neconstituționalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu în ansamblul său, ci doar a unui element constitutiv al acesteia, astfel cum însăși instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 651 din 25.10.2018 (paragraful nr. 44). În cuprinsul acestei decizii, instanța de contencios constituțional a realizat o distincție între deciziile prin intermediul cărora se constată neconstituționalitatea întregului text de incriminare, oferind ca exemplu Decizia nr. 363 din 7.05.2015, prin care a fost declarată neconstituțională infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 și deciziile prin care se constată neconstituționalitatea doar a unui/unor element/e constitutiv/e din conținutul normei de incriminare, menționându-se cu titlu de exemplu chiar Decizia nr. 405 din 15.06.2016 privind infracțiunea de abuz în serviciu.
Practic, s-a constatat că, urmare a Deciziei nr. 405 din 15.06.2016, infracțiunea de abuz în serviciu are următoarea definiție legală:
"Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică."
De altfel, a fost avut în vedere și faptul că în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că "instanța de apel apreciază că această decizie a Curții Constituționale nu este de natură a influența în concret răspunderea penală a inculpaților pentru că, potrivit încadrării faptelor pentru care aceștia (exceptându-i pe cei doi deja arătați) au fost trimiși în judecată (fie autori, fie participație secundată sub forma complicității), faptele au fost încadrate juridic în infracțiuni potrivit legii penale anterioare, faptele constituind infracțiuni și potrivit legii penale actuale, inculpații fiind trimiși în judecată pentru încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de legislația primară".
Astfel, s-a apreciat că este eronată teza invocată de petenții A. și B., în sensul că instanța de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, a calificat în mod greșit efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, din considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel rezultând în mod clar că decizia Curții Constituționale a produs o reconfigurare a elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, fapta constituind infracțiune doar dacă funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (adică a legislației primare - legi emise de Parlament și ordonanțe ale Guvernului) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Or, la aceeași concluzie a ajuns și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 651 din 25.10.2018 (elocvent fiind paragraful nr. 44, citat chiar în cuprinsul cererilor introductive formulate de petenți).
Prin urmare, chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că dispozițiile art. 595 C. proc. pen. sunt aplicabile inclusiv în cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea normei de incriminare intervenite anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel cum au susținut petenții, s-a apreciat că cererile formulate de aceștia sunt vădit neîntemeiate, câtă vreme instanța care a dispus condamnarea lor definitivă a dat aceeași interpretare efectelor Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 ca și Curtea Constituțională, astfel cum s-a arătat mai sus. Așadar, aserțiunile petenților, referitoare la o pretinsă orientare a instanțelor spre o interpretare care s-a dovedit ulterior eronată, nu au putut fi primite.
În altă ordine de idei, s-a reținut că a face o nouă analiză asupra întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu pentru care s-a dispus condamnarea petenților, în condițiile în care aceasta a fost realizată atât de către instanța care a soluționat cauza în fond, cât și de instanța de apel, ar echivala cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare. Dispozițiile art. 595 C. proc. pen. nu au fost edictate pentru a rejudeca fondul unei cauze ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat raportul juridic penal de conflict, ci pentru a oferi părții interesate mijlocul procedural de a solicita înlăturarea consecințelor condamnării în situația în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, intervine o lege care dezincriminează fapta pentru care s-a dispus condamnarea sau care prevede o pedeapsă mai ușoară, ori o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea normei de incriminare (în lumina Deciziei nr. 651 din 25.10.2018).
Or, în cauza de față, decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, pe lângă faptul că a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, nu a constatat neconstituționalitatea în ansamblu a infracțiunii de abuz în serviciu, ci doar a unui element constitutiv. Astfel cum s-a arătat în precedent, Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanță învestită cu soluționarea apelului, a analizat în ce măsură faptele imputate petenților A. și B. realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, raportându-se la noua configurație a acestei infracțiuni, ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016.
În consecință, în baza art. 595 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi formulate de petenții condamnați A. și B..
Împotriva Sentinței penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, au formulat contestație contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. și S.C. L. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul secției penale a instanței supreme la data de 18 aprilie 2019, sub numărul x/2019.
În esență, pe calea contestațiilor promovate, s-a susținut că decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 poate fi considerată echivalentă cu o lege de dezincriminare parțială în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu și, chiar dacă aceasta a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, ar trebui să beneficieze de dispozițiile art. 595 C. proc. pen. și persoanele față de care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, dar față de care nu a fost aplicată o decizie a Curții Constituționale de dezincriminare.
Astfel, s-a apreciat că, deși instanța de fond a reținut că prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 nu s-a constatat neconstituționalitatea în ansamblu a prevederilor privind abuzul în serviciu, ci doar a unui element constitutiv al infracțiunii, efectul deciziei este dezincriminator atunci când funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu încalcă o dispoziție dintr-o lege primară sau dintr-o ordonanță de urgență.
De asemenea, s-a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 651/2018, susținându-se că este important a se stabili dacă, urmare a intervenirii acesteia, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 595 C. proc. pen.
Prin urmare, s-a solicitat admiterea contestațiilor formulate împotriva Sentinței penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, desființarea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererilor promovate, urmând ca, în baza dispozițiilor art. 595 alin. (1) și (2) C. proc. pen., să se dispună înlăturarea pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei dispoziții de dezincriminare, în ceea ce îi privește pe contestatorii condamnați A. și B., pentru acesta din urmă doar sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu (fiind condamnat în cauză și pentru săvârșirea unei alte infracțiuni).
Examinând contestațiile formulate în cauză, prin prisma criticilor invocate și prin raportare la dispozițiile procesual penale incidente în materie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:
Contestatorii condamnați A. și B. și-au întemeiat cererile promovate în cauză pe dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., solicitând înlăturarea pedepselor cu închisoarea aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave (de către cel dintâi), respectiv a celei de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată (de către cel de al doilea), ca urmare a intervenirii unei dispoziții de dezincriminare, făcând trimitere în acest sens la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016. Totodată, a fost invocată în susținerea contestațiilor Decizia Curții Constituționale nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională și, de asemenea, că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.
Potrivit dispozițiilor art. 595 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.
Alineatul 2 al articolului anterior menționat prevede că aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție.
Din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înlăturarea sau modificarea pedepsei (atunci când prin legea nouă se prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară) operează numai atunci când intervine o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a dispus condamnarea.
Dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. se impune a fi corelate cu prevederile art. 4 C. pen., potrivit cu care "legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".
Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (Sentința penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală), nu a intervenit o lege penală de dezincriminare, în sensul cerut de dispozițiile la care s-a făcut referire anterior.
Cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517 din 8.07.2016 - prin care s-a statuat că dispozițiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii" - Înalta Curte reține două aspecte: primul constă în aceea că fapta de abuz în serviciu nu a fost dezincriminată printr-o altă decizie a Curții Constituționale, iar cel de-al doilea aspect vizează împrejurarea că decizia în discuție a intrat în vigoare anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a contestatorilor A. și B., fiind analizată de instanța de apel în limitele stabilite de instanța de contencios constituțional.
De altfel, Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, despre care contestatorii au susținut că ar putea fi considerată echivalentă cu o lege de dezincriminare parțială în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, este una de interpretare a normei de incriminare circumscrise dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., iar nu de dezincriminare a faptei, în sensul cerut de prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională adoptă acte jurisdicționale care fac parte din ordinea normativă, nu acte normative de reglementare primară. Cele două tipuri de acte nu sunt echivalente cu privire la momentul și consecințele juridice ale aplicării lor. De aceea, regula comună a aplicării lor pentru viitor cunoaște o excepție care este de strictă interpretare și care vizează - conform voinței exprese a legiuitorului constituant - strict legea penală mai favorabilă, nu și decizia Curții Constituționale.
Totodată, art. 147 alin. (4) din Constituția României statuează că deciziile Curții Constituționale a României produc efecte doar pentru viitor. Aceasta înseamnă că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, o decizie a Curții Constituționale se va aplica în două categorii de cauze: în primul rând, în cauza în care a fost invocată - astfel statuează chiar Curtea Constituțională în paragraful 30 al Deciziei nr. 866/2015, potrivit căruia constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia; în al doilea rând, ea se va aplica în cauzele aflate pe rol, așa cum se statuează la punctul 4 din Decizia Curții Constituționale nr. 319/2012, potrivit căruia instanțele judecătorești vor aplica deciziile Curții Constituționale numai în cauzele pendinte, la momentul publicării acestora, cauze în care dispozițiile vizate de Curte sunt aplicabile.
Rezultă, așadar, că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României nu poate produce efecte și în cauzele soluționate definitiv la data publicării, în care nu s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a stabilit că deciziile sale nu se aplică atunci când cauza este definitiv soluționată întrucât, din momentul demarării procesului și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului. Incidența deciziei instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții.
Dacă decizia Curții Constituționale ar produce efecte retroactive, s-ar încălca într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat, ceea ce ar afecta principiul securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului.
Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. și S.C. L. S.R.L. împotriva Sentinței penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. și S.C. L. S.R.L. împotriva Sentinței penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019.
Obligă contestatorii la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2019.