ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 428/2020

Asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, între altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., invocată de apelantul inculpat A., prin apărător ales.

Examinând cauza din perspectiva cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., instanța Curții de Apel București a constatat următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, o cerere de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă doar dacă nu este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din același act normativ, în sensul ca aceasta să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și să privească o dispoziție dintr-o lege în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății și care să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din perspectiva acestor cerințe de admisibilitate reglementate de lege, Curtea de Apel a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost deja supuse controlului de constituționalitate al instanței de contencios constituțional, care prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018) a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

În fapt, din argumentarea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată în fața instanței de apel, s-a reținut că ceea ce se contestă prin prisma dispozițiilor legii fundamentale este evaluarea pe care practica judiciară o realizează în privința efectelor Deciziei nr. 297/2018, în sensul că această decizie ar avea un caracter interpretativ, prin considerentele ei stabilindu-se care sunt valențele constituționale ale interpretării ce trebuie dată dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., referitor la natura actelor care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, or, în aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, o atare chestiune juridică nu poate fi supusă controlului jurisdicțional al instanței de contencios constituțional.

Împotriva acestei dispoziții din încheierea din data de 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, inculpatul A. a declarat recurs, susținând, potrivit criticilor formulate, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., invocată de apelantul inculpat A., nefiind îndeplinită cerința ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, instanța supremă reținând în completare următoarele aspecte:

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., se constatată că aceasta întrunește doar condițiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu și pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care, prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a stabilit că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale (paragraful 22). Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Se constată că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (paragraful 24).

Instanța de contencios constituțional a reținut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (paragraful 28).

Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

În concluzie, Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Pe de altă parte, se observă că, prin cererea formulată în fața Curții de Apel București, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., apreciind că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituția României întrucât nu răspund condițiilor de claritate și previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale. Or, așa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte criticate de apărare au fost avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituțională a soluției legislative care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen.

În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, în Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept întrucât Curtea Constituțională a furnizat, prin considerentele deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

În acest context, trebuie subliniat că, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Ca urmare, în condițiile în care Curtea Constituțională a analizat deja constituționalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că cererea de sesizare formulată de recurentul inculpat A. nu întrunește condiția reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât, în mod corect, a fost respinsă de prima instanță.

Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este legală și temeinică, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Va obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Încheierii din data de 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iulie 2020.

Procesat de GGC - LM