ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 7 din data de 13 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Buzău, s-au hotărât următoarele:

1) În baza de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. cetățenie română, căsătorit, studii superioare, inginer, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada 2006 - 2011.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a), b) și c) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen. (1969) cu referire la art. 82 C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate pe durată de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpat.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile stabilite prin hotărâre, cu rea-credință, sau săvârșirii unei noi infracțiuni, în termenul de încercare, situații în care instanța va revoca suspendarea și va dispune executarea pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a) b și c C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

2) În baza de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. cetățenie română, căsătorită, studii superioare, referent la SC C. SRL, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada 2006 - 2011.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a), b) și c) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen. (1969) cu referire la art. 82 C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate pe durată de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpată.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra consecințelor neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile stabilite prin hotărâre, cu rea-credință, sau săvârșirii unei noi infracțiuni, în termenul de încercare, situații în care instanța va revoca suspendarea și va dispune executarea pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a) b) și c) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 998, 1003 C. civ. (1864), au fost obligați inculpații, în solidar, să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău suma de 103.465 RON (91.161 RON TVA + 12.304 RON impozit pe profit) la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii, ce se vor calcula în conformitate cu legislația fiscală până la data achitării efective a debitului, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, au fost decăzuți inculpații din dreptul de a fi administratori de societăți comerciale.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului sentinței se va comunica, la data rămânerii definitive, Oficiului Național al Registrului Comerțului.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata sumei de câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinței instanței de fond au formulat apel inculpații B. și A.

Prin Decizia penală nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2016, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B. și A. împotriva Sentinței penale nr. 71 din 13 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Buzău.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri inculpații B. și A. au formulat recurs în casație.

În motivarea cererii de recurs în casație formulată în scris, precum și oral, cu ocazia dezbaterilor, recurenții - inculpați au susținut prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esență, că au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că o parte a actelor materiale reținute în sarcina acestora prin actul de sesizare, respectiv cele menționate în Anexa 1 B a raportului de expertiză din data de 5 iunie 2018, nu au fost săvârșite de ambii inculpați în calitate de asociați ai SC D. SRL, ci numai de către recurentul - inculpat A. în calitate de persoană fizică neautorizată, context, în care acestea nu sunt prevăzute de legea penală, lipsind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Sub acest aspect, s-a arătat că persoana fizică neautorizată nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta nefiind obligată, în opinia apărării, să întocmească și să dețină documente și nici să evidențieze operațiunile comerciale pe care de face sau veniturile pe care le realizează.

De asemenea, făcând trimitere la probatoriul administrat, s-a menționat că, actele de comerț desfășurate de recurentul - inculpat A. sunt de natură a încălca dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, condiție în care, în cauză, se poate vorbi de săvârșirea cel mult a unei contravenții, și nu a unei infracțiuni.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a deciziei penale atacate și, în rejudecare, să se dispună achitarea recurenților - inculpați sub aspectul săvârșirii faptelor menționate în anexa 1 B a raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin încheierea pronunțată la data de 11 iunie 2020, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, și a dispus trimiterea cauzei Completului C6 în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenți.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație declarat de inculpații B. și A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Astfel, în speță, se constată că inculpații B. și A. au fost condamnați de către instanța de apel pentru aceea că, în calitate de reprezentanți ai SC D. SRL, în perioada 2006 - 2011 nu au înregistrat în contabilitate o parte din veniturile obținute din executarea a 13 construcții de lemn, având drept consecință sustragerea de la plata unor obligații fiscale de către stat în valoare totală de 103.465 RON (19.161 RON TVA și 12.304 RON impozit pe profit), fapte ce întrunesc, în drept, elementele constitutive ale câte unei infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurenții -inculpați B. și A. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că au fost condamnați pentru fapte care nu se încadrează în tiparul normei de incriminare, întrucât activitatea infracțională desfășurată se rezumă numai la actele materiale comise în legătură cu derularea contractelor cu partenerii comerciali enumerați la Anexa 1 A din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, cele menționate în Anexa 1 B a aceluiași raport fiind săvârșite numai de către recurentul - inculpat A., în calitate de persoană fizică neautorizată.

Or, se observă că prin susținerile formulate, recurenții-inculpați tind, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.

De altfel, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte observă că, între starea de fapt reținută de către instanța de apel pe baza probatoriului administrat în cauză și descrierea faptei în norma de incriminare există corespondență, activitatea infracțională a celor doi inculpați vizând toate cele 13 contracte derulate cu partenerii comerciali enumerați atât în Anexa 1 A, cât și în Anexa 1B din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, așa încât nu pot fi primite afirmațiile recurenților sub acest aspect.

Așadar, nefiind prezentate chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurenții inculpați au indicat doar în mod formal acest caz de casare, prin prisma căruia nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar cu consecința stabilirii unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, astfel cum au solicitat, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, celei de apel.

Față de aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocate de recurenți, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 160 RON, rămânând în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.

Procesat de GGC - LM