ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 183 din 7 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2015, a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. (prin recalificarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată respectiv evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.) la pedeapsa de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe o perioadă de 3 ani și 6 luni reprezentând termen de încercare.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83, art. 84 C. pen. (1969) a căror nerespectare determină revocarea măsurii suspendării și executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 998 din Vechiul C. civ. (în vigoare la data săvârșirii faptei), a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrare Județeană a Finanțelor Publice Suceava și, pe cale de consecință, inculpatul A. a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Suceava, la plata către aceasta a sumei de 60.290 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, sumă la care se vor calcula majorări de întârziere conform Codului de procedură fiscală de la data scadenței până la data plății efective a debitului principal.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menținută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin Ordonanța nr. 587/P/2014 din data de 17 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava asupra imobilelor aparținând persoanei responsabile civilmente SC B. SRL Suceava, menționate în ordonanță.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a sentinței, să se comunice Oficiului Național al Registrului Comerțului o copie de pe dispozitivul acesteia.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 4.900 RON reprezentând cheltuieli judiciare, din care suma de 1.000 de RON din cursul urmăririi penale și suma de 3.900 din cursul judecății.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 12 din data de 9 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 183 din 7 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 275 alin. (3) raportat la art. 274 C. proc. pen., s-a dispus avansarea sumei de 4.260 RON, reprezentând onorariul expertului contabil judiciar C. pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară contabilă din 25 noiembrie 2019, din fondurile Ministerului Justiției în contul Biroului local de expertize tehnice judiciare și contabile din cadrul Tribunalului Suceava pentru experta menționată.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs în casație inculpatul A. a susținut prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, deși au fost administrate probe din care rezultă că nu a săvârșit infracțiunea reținută în sarcina sa, societatea administrată de inculpat îndeplinindu-și obligațiile contractuale prin finalizarea lucrărilor, sumele de bani fiind încasate, dar nefacturate din cauza divergențelor apărute între părți.

Prin Încheierea pronunțată la data de 23 iulie 2020 în dosarul nr. x/2015, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul căii extraordinare de atac, inculpatul A., prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, a reiterat criticile formulate în cererea de recurs în casație.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul inculpat A. și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că la săvârșirea faptei nu a existat intenția directă, respectiv scopul de a se omite înregistrarea, neregularitățile găsite fiind consecința divergențelor intervenite între părți.

Înalta Curte reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Astfel, în speță, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. constând în aceea că inculpatul în calitate de administrator al SC B. SRL Suceava, în perioada august - decembrie 2010, în mod repetat și în baza aceleași rezoluții infracționale, cu intenție a omis înregistrarea în contabilitatea societății și declararea unor venituri în sumă de 44.500 euro, încasate de la D. în temeiul unui contract de natură comercială, modalitate prin care s-a sustras de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 60.290 RON, cu titlu de impozit pe profit și TVA.

Or, criticile formulate de inculpatul A., deși au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistența unei acțiuni de ascundere sau neevidențiere a unor sume de bani încasate în temeiul unui contract de natură comercială, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casație, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres și limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susținerile formulate pe calea recursului în casație, inculpatul critică, în esență, baza factuală care a condus la reținerea vinovăției sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

În aceste condiții, Înalta Curte, raportându-se la situația de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanța de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 9 ianuarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.

GGC - CL