ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 33 din 03 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 861 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 6 ani, conform art. 862 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), s-a impus inculpatului ca, pe perioada termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău; sa anunțe, în prealabil, schimbarea de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor încălcării dispozițiilor legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe perioada suspendării executării sub supraveghere a pedepsei principale.

A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Buzău la plata sumei de 382.761,30 RON, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă A.N.A.F. - A.J.F.P. Buzău, și la accesoriile fiscale aferente calculate de la data scadenței debitului până la acoperirea integrală.

S-a dispus desființarea totală a facturilor fiscale nereale și a chitanțelor emise în baza acestora, menționate în tabelul inserat.

A fost menținut sechestrul asigurator instituit prin ordonanța procurorului din data de 08 martie 2016 asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, respectiv 1/2 din teren și casă de locuit situate în Buzău, str. x, autoturism C., nr. de înmatriculare x.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a stabilit că inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar, dacă a fost ales, este decăzut din aceste drepturi.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, o copie a acesteia să fie comunicată Oficiului Național al Registrului Comerțului pentru a se face mențiunile corespunzătoare în registrul comerțului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a înregistrat în evidența contabilă a societății 334 facturi fiscale în valoare totală de 1.870.464 RON, emise de un număr de 52 firme, care nu au la bază operațiuni reale, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON reprezentând TVA dedusă ilegal, și a omis înregistrarea în evidența contabilă a unor venituri obținute din comercializarea mărfurilor achiziționate pe baza unor documente nereale, cu consecința sustragerii de la plata către bugetul general consolidat al statului a unor obligații fiscale în sumă totală de 95.713,71 RON, din care 38.285,48 RON impozit pe profit și 57.428,23 RON TVA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

Totodată, judecătorul fondului a considerat neîntemeiată solicitarea inculpatului de înlăturare a raportului de constatare întocmit de specialistul antifraudă, pe de o parte, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 72/2019 se referă la rapoartele elaborate de inspectorii fiscali, nu și la cele întocmite de specialiștii antifraudă din cadrul parchetelor, iar, de altă parte, pentru că respectivul raport nu a fost avut în vedere la stabilirea situației de fapt.

Reținând vinovăția inculpatului, prima instanță a avut în vedere, la stabilirea sancțiunii penale și a modalității de executare, criteriile generale de individualizare a pedepsei, în special faptul că inculpatul nu are antecedente penale, că a cauzat bugetului de stat un prejudiciu ridicat, că activitatea infracțională s-a derulat pe o perioadă îndelungată, precum și că de la comiterea infracțiunii s-a scurs un interval relativ mare de timp.

În ceea ce privește latura civilă, Tribunalul Buzău, în baza probatoriului administrat, a considerat că pretențiile părții civile Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău (în sumă totală de 425.786,81 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit), sunt întemeiate doar în parte și l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Buzău, la plata sumei de 382.761,30 RON către aceasta, la care se adaugă accesoriile fiscale aferente, calculate de la data scadenței debitului până la acoperirea lui integrală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A., criticând-o, în principal, sub aspectul greșitei sale condamnări pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, iar, în subsidiar, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, atât din perspectiva cuantumului, cât și a modalității de executare.

Prin Decizia penală nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 33 din 03 martie 2020 a Tribunalului Buzău, iar, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și calificarea juridică a acesteia, în baza unei analize amănunțite și complete a mijloacelor de probă de la dosar și a dispozițiilor legale incidente, hotărârea pronunțată cuprinzând o expunere clară a argumentelor și o motivare concisă și coerentă. Astfel, s-a arătat că judecătorul fondului a examinat sub toate aspectele activitatea infracțională dedusă judecății, făcând referiri concrete la elementele de fapt și probele din care rezultă cele reținute, și a stabilit, în mod judicios, că, deși nerecunoscute de inculpat, faptele au fost comise cu intenție directă, conform art. 16 pct. 3 lit. a) C. pen., și că întrunesc toate cerințele de conținut ale infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată.

În acest sens, Curtea a reținut că, în mod corect, tribunalul a stabilit că activitatea infracțională dedusă judecății s-a realizat în două modalități, și anume prin înregistrarea, în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în contabilitatea S.C. B. S.R.L., a unui număr de 334 facturi fiscale fictive, în valoare totală de 1.870.464 RON, pretins emise de agenți economici ce nu aveau în obiectul de activitatea comercializarea de bunuri de natura celor înscrise în facturi, care erau inactivi sau neplătitori de TVA ori care nu au derulat activități de afaceri cu societatea administrată de către inculpat, cu consecința deducerii necuvenite a TVA, prejudiciind, astfel, bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON (334 acte materiale), și, respectiv, prin valorificarea de către aceeași firmă, în perioada în care avea activitatea suspendată, a unor bunuri care au existat în materialitatea lor și care nu au fost înregistrate în evidențele contabile, cu consecința neplății obligațiilor către bugetul de stat.

În continuare, Curtea a expus, pe larg, cronologic, pe intervale de timp, toate achizițiile înregistrate în contabilitatea societății S.C. B. S.R.L. în perioada iunie 2007 - iulie 2011, cu trimitere la valoarea acestora, la firmele de la care se pretindea, în mod nereal, că provin facturile, la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat și la probele din care rezultă aspectele de fapt reținute, concluzionând că acestea au fost fictive.

De asemenea, a făcut o prezentare amplă a activității infracționale realizate prin valorificarea unor bunuri dobândite în mod real, conform declarațiilor partenerilor de afaceri - Declarația 394, neînregistrate în evidențele contabile, și a bunurilor care au la bază facturi fictive în valoare de 1.519.155,61 RON, cu consecința fraudării bugetului de stat prin neplata impozitului pe profit și a TVA.

Ca atare, a concluzionat că probatoriul administrat în cauză confirmă acuzațiile aduse inculpatului prin actul de sesizare și comiterea faptelor de către acesta cu forma de vinovăție prevăzută de lege, sens în care a făcut trimitere la datele transmise de către Oficiul Național al Registrului Comerțului referitoare la funcționarea, administrarea și obiectul de activitate al societăților comerciale pretins emitente a facturilor evidențiate în contabilitatea societății administrate de către inculpat, la raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, la expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, la expertiza de specialitate electrotehnică și expertiza financiar contabilă efectuate în cursul judecății, la declarațiile martorilor D., E., F., G., H., I., precum și la declarațiile inculpatului date pe parcursul procesului penal.

Curtea a avut în vedere că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu a respectat prevederile Ordinului nr. 2861/2009 cu privire la efectuarea, cel puțin anuală, a inventarierii mărfurilor, înlăturând, astfel, apărarea acestuia cu privire la vânzarea ca deșeuri a bunurilor societății.

După ce, în prealabil, a făcut trimitere la Decizia nr. 25/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeași societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei, constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală prevăzută de acel text de lege, Curtea a apreciat că încadrarea juridică a faptelor, astfel cum a fost realizată de către instanța de fond, este corectă.

Totodată, raportându-se la cele statuate prin Decizia nr. 21/2017 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanța de apel a arătat că, în condițiile în care lista de inventariere întocmită la data de 31 decembrie 2012 de către S.C. B. S.R.L. a fost refăcută și poartă ștampila altei societăți comerciale administrate de apelant și soția sa, în care valoarea de inventariere a bunurilor este majorată cu consecința apropierii de soldul scriptic 371 din balanța de verificare întocmită la data de 29 februarie 2012, în mod corect judecătorul fondului a reținut existența infracțiunii menționate, cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat a dovedit neveridicitatea operațiunilor cuprinse în facturile fiscale fictive.

Ca urmare, Curtea a apreciat neîntemeiate criticile formulate de apelantul inculpat A. vizând greșita sa condamnare pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.

De asemenea, instanța de control judiciar a constatat că tribunalul a stabilit corect legea penală mai favorabilă în cauză, raportat la condițiile în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei, conform art. 861 C. pen. (1969).

Neîntemeiate au fost considerate și criticile vizând greșita individualizare a pedepsei sub aspectul cuantumului și al modalității de executare, Curtea observând că prima instanță a aplicat, în mod judicios, prevederile art. 72 C. pen. (1969), sens în care a avut în vedere împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite, gradul de pericol social al faptei imputate apelantului inculpat, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, conduita acestuia după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială. Prin urmare, s-a apreciat că pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, conform art. 862 alin. (1) C. pen. (1969), este corect individualizată prin raportare la gravitatea faptei și la valoarea prejudiciului stabilit în cauză, astfel că nu se impune reducerea acesteia ori modificarea modalității de executare, așa cum a solicitat apărarea.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat J. (care a atașat împuternicirea avocațială seria x din 10 septembrie 2020), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că faptele săvârșite în concret, respectiv operațiunile comerciale de aprovizionare cu marfă efectuate de S.C. B. S.R.L., aferente facturilor ce fac obiectul cauzei, nu se circumscriu noțiunii de operațiune fictivă, astfel că nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost condamnat.

Astfel, a arătat că, pentru existența acestei infracțiuni, este necesar să se dovedească, sub aspectul laturii obiective, că au fost evidențiate contabil cheltuieli nereale ori alte operațiuni fictive, iar, sub aspectul laturii subiective, că fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție a intenției directe, calificată prin scopul sustragerii de la plata obligațiilor către bugetul de stat, niciuna dintre aceste cerințe nefiind întrunite în speță.

În ceea ce privește prima cerință, a învederat că realitatea operațiunilor economice desfășurate de S.C. B. S.R.L., înscrise în cele 334 facturi fiscale provenite de la 52 de furnizori, este dovedită prin aceea că respectivele operațiuni au fost consemnate în documente, la momentul efectuării, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, facturile constituind documente justificative în sensul O.M.E.F. nr. 3512/2008, de vreme ce cuprind toate informațiile prevăzute de art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 și au fost înregistrate corect în evidența contabilă a societății (în note contabile, jurnal cumpărări, registrul jurnal, balanța de verificare și bilanțul contabil) și raportate în declarațiile fiscale. De altfel, chiar prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că bunurile achiziționate în baza respectivelor facturi au existat fizic. Ca urmare, făcând trimitere la jurisprudența instanței supreme (Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013) și a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-255/02, C-223/03 și C-419/02), precum și la faptul că, în speță, s-a concluzionat că operațiunile și mărfurile înscrise în documentele înregistrate în contabilitate au existat (stocul de marfă din balanța de verificare din luna februarie 2012), iar bunurile achiziționate în baza facturilor au fost folosite în derularea obiectului principal de activitate al societății, a apreciat că nu se poate susține că operațiunile respective nu au avut corespondent în realitate.

Sub aspectul laturii subiective, a arătat că, în cauză, nu a rezultat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi desfășurat activități ilicite sau că ar fi cunoscut că persoanele care au eliberat documentele contabile nu sunt reprezentanții legali ai societăților menționate în facturile de achiziție. Astfel, a subliniat că activitatea S.C. B. S.R.L. se axa, în perioada în discuție, pe comerțul cu amănuntul al articolelor și aparatelor electrocasnice, ce erau achiziționate de la furnizori din cadrul unor centre comerciale mari, precum K., etc., fără a dezvolta relații complexe cu aceștia, așa încât nu putea avea reprezentarea faptului că cele menționate pe facturi cu privire la respectivele societăți nu reflectă realitatea. De altfel, toate facturile ce fac obiectul cauzei au fost întocmite în perioada 06 iunie 2007 - 22 iulie 2011, anterior introducerii Registrului Contribuabililor Inactivi, prin O.G. nr. 29/2011, așa încât, la data întocmirii respectivelor facturi, nici nu avea posibilitatea de a verifica, pe internet, situația furnizorilor. Făcând trimitere la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-80/11 și C-142/11, a învederat că revine autorităților fiscale competența să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli și fraude privind TVA, iar nu persoanei care a achiziționat bunurile.

Ca urmare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel Ploiești și a Sentinței penale nr. 33 din 03 martie 2020 a Tribunalului Buzău, iar, în rejudecare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu consecința respingerii acțiunii civile promovate în cauză.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În sensul considerațiilor teoretice de mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

Deopotrivă, întrucât prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. instanța stabilește doar dacă fapta pentru care s-a dispus condamnarea este/nu este prevăzută de legea penală, indiferent de calificarea ei corectă în drept, cazul de recurs menționat nu poate fi folosit pentru a se obține schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă realitatea operațiunilor economice desfășurate de S.C. B. S.R.L., al cărui administrator era, acestea fiind înscrise în cele 334 facturi fiscale provenite de la 52 de furnizori, facturi ce constituie documente justificative în sensul O.M.E.F. nr. 3512/2008, iar mărfurile achiziționate au existat, fiind folosite în derularea obiectului de activitate al societății. Ca atare, a apreciat că activitățile imputate nu pot fi subsumate noțiunii de operațiune fictivă sau care nu are corespondent în realitate, la care face referire art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. A mai arătat că același probatoriu administrat în cauză nu a dovedit că ar fi desfășurat activități ilicite sau că ar fi cunoscut că persoanele care au eliberat documentele contabile nu sunt reprezentanții legali ai societăților menționate în facturile de achiziție, neputându-se susține că a săvârșit faptele cu forma de vinovăție cerută de lege. Prin urmare, a considerat că, în speță, nu sunt întrunite cerințele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu a săvârșit, cu intenție directă, faptele imputate și că probele administrate infirmă aspectele reținute de organele judiciare cu privire la caracterul nereal al operațiunilor înregistrate în contabilitatea societății. Or, prin asemenea susțineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

De altfel, toate aspectele indicate în susținerea cererii de recurs în casație au fost invocate de inculpat și în calea de atac a apelului, instanța de control judiciar analizându-le argumentat și reținând, în final, că ceea ce i se impută acestuia este faptul că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a înregistrat în evidența contabilă a societății 334 facturi fiscale în valoare totală de 1.870.464 RON, emise de un număr de 52 firme, care nu au la bază operațiuni reale, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON reprezentând TVA dedusă ilegal, și a omis înregistrarea în evidența contabilă a unor venituri obținute din comercializarea mărfurilor achiziționate pe baza unor documente nereale, cu consecința sustragerii de la plata către bugetul general consolidat al statului a unor obligații fiscale în sumă totală de 95.713,71 RON, din care 38.285,48 RON impozit pe profit și 57.428,23 RON TVA, situație factuală care realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

Astfel, pentru a reține prima modalitate de comitere a infracțiunii (circumscrisă tezei de la lit. c) a alin. (1) din textul de lege menționat), Curtea de Apel Ploiești a analizat, la paginile 27 - 42 din decizie, toate operațiunile evidențiate în contabilitate ce formează obiectul cercetării, sens în care a expus cronologic, pe intervale de timp, toate achizițiile înregistrate în contabilitatea societății S.C. B. S.R.L. în perioada iunie 2007 - iulie 2011, cu trimitere la valoarea acestora, la firmele de la care se pretindea, în mod nereal, că provin facturile, la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat și la probele din care rezultă aspectele de fapt reținute, concluzionând că cele 334 facturi fiscale au fost fictive.

Or, așa cum a reținut și instanța de apel, prin Decizia nr. 21 din 06 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 1024/27.12.2017), s-a statuat că "fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale".

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 25 din 03 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 936/28.11.2017), s-a stabilit că "acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeași societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei, constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale."

În acest context, având în vedere și solicitarea apărării de achitare doar în ceea ce privește ipoteza de la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se apreciază că, în realitate, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, aspect care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu poate fi cenzurat prin intermediul motivului de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât este atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat greșita apreciere a probatoriului, săvârșirea faptei imputate cu forma de vinovăție cerută de lege și greșita calificare juridică a acesteia, chestiuni care, așa cum s-a arătat anterior, nu pot forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speță, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Față de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.

GGC - NN