ÎCCJ, Secția penală

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 98 din 15 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus respingerea cererii formulate de inculpatul A. de a se dispune încetarea procesului penal pentru existența cauzei de nepedepsire prev. de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. art. 5 din C. pen. art. 74 alin. (1) lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

A fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, cu referire la art. 862 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe termen de încercare de 3 ani și 6 luni.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere, în conformitate cu art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969: - să se prezinte, la datele fixate, la consilierul desemnat cu supravegherea sa din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale de 1 an și 6 luni închisoare, a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii.

Potrivit art. 864 din C. pen. rap. la art. 83, art. 84 din C. pen. din 1969 s-a atras atenția inculpatului asupra revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul comiterii unei noi infracțiuni intenționate pe durata termenului de încercare, a neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor stabilite și a neîndeplinirii obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare până la expirarea termenului de încercare.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar, dacă va fi ales, va fi decăzut din drepturi.

S-a constatat că S.C. B. S.R.L. a fost radiată din Registrul Comerțului conform Sentinței civile nr. 653 din data de 07 mai 2014 pronunțată de către Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2013.

În soluționarea laturii civile a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 58.879,97 RON, cu obligațiile fiscale accesorii, până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă D.G.F.P. Galați prin A.J.F.P. Buzău.

A fost menținută măsura sechestrului asiguratoriu dispusă prin ordonanța procurorului din data de 30.10.2014 asupra unui imobil aparținând inculpatului și soției sale C., compus din casă de locuit în suprafață de 100 m.p. și teren aferent în suprafață de 500 m.p., situat în orașul Râmnicu Sărat, jud. Buzău, în valoare de aproximativ 200.000 RON.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 1418 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 98 din data de 15 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Buzău și l-a obligat pe apelantul inculpat la plata sumei de 1.200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce privește situația de fapt, în esență, s-a reținut că, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. Râmnicu Sărat, în perioada 2010 - 2011 inculpatul A., cu intenție directă, a înregistrat în evidența contabilă a societății facturi fiscale care apăreau ca fiind emise de S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., care nu aveau la bază operațiuni reale, sustrăgându-se astfel de la plata unor obligații fiscale către bugetul de stat în cuantum de 175.617,97 RON (impozit pe profit 71.255,61 RON și T.VA. 104.362,36 RON).

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat prezentul recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, inculpatul a susținut că probele la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs în casație dovedesc atât lipsa vinovăției sale cât și lipsa unui prejudiciu penal, apreciind că instanțele de fond și de apel au ignorant toate probele de la dosarul cauzei și anume: Notele de intrare-recepție, balanțele contabile lunare cu evidențierea furnizorilor, chitanțele fiscale, registrul de casă și raportul de expertiza contabilă dispusă de procurorul de caz, care a statuat că inculpatul a achitat, în totalitate, prejudiciul fiscal.

Totodată, inculpatul a menționat că nevinovăția sa reiese din următoarele probe:

- Raportul de inspecție fiscală nr. x/01.02.2012 având ca obiect stabilirea obligațiilor fiscale respectiv TVA și impozit pe profit;

- Încheierea R.I.F. nr. 72/0-1.02.2012 emisa de către DGFP BUZĂU;

- Decizia de impunere nr. 105/01.02.2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală, aferente perioadei 30.03.2010 - 30.09.2011 pentru impozitul pe profit (23.386 RON) și 30.03.2010 - 30.09.2011 pentru TVA (55.161 RON), emisă în baza art. 1063 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, cât și a prevederilor art. 109 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Inculpatul a menționat și temeiurile de drept în baza cărora a fost stabilită, suplimentar, în sarcina sa, de către organele fiscale, obligația de plată a unui impozit pe profit, în suma de 23.386 RON, precum și TVA în valoare de 55.161 RON.

Totodată, a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, ci este, în realitate, un litigiu fiscal în care obligațiile fiscale au fost stabilite de către organele fiscale pe temeiuri legale din Codul fiscal respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) în cazul impozitului pe profit (pagina 1 a deciziei de impunere) și art. 145 alin. (2) lit. a), art. 156 alin. (1), art. 156 alin. (2) art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , în cazul TVA (pagina 2 a deciziei de impunere)."

Prin concluziile scrise, ANAF - AJFP Buzău a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casație declarat de inculpatul A., apreciind că în mod corect acesta a fost obligat la plata sumei de 58.879,97 RON, reprezentând suma rămasă neîncasată din suma de 175617,97 RON de la plata căreia inculpatul s-a sustras prin săvârșirea faptei de evaziune fiscală.

Prin încheierea din data de 8 mai 2018 înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1418 din 20 decembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Examinând, pe fond, recursul în casație declarat de inculpatul A., înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpaților li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-au putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Se constată că inculpatul A. și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat în apel pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. art. 5 din C. pen.

Totodată, observă că fapta concretă reținută în sarcina inculpatului constă în aceea că, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. Râmnicu Sărat, în perioada 2010 - 2011, cu intenție directă, a înregistrat în evidența contabilă a societății facturi fiscale care apăreau ca fiind emise de S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., care nu aveau la bază operațiuni reale, sustrăgându-se astfel de la plata unor obligații fiscale către bugetul de stat în cuantum de 175.617,97 RON (impozit pe profit 71.255,61 RON și T.V.A 104.362,36 RON).

În motivarea recursului în casație, inculpatul A. a susținut că fapta concretă reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, față de împrejurarea că lipsește subiectul pasiv al infracțiunii, vinovăția acestuia și prejudiciul, fapta fiind, în realitate, un litigiu fiscal.

Conform art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, "Constituie infracțiuni de evaziune fiscală (...) următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: (...) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive."

Subiectul pasiv al infracțiunii de evaziune fiscală este reprezentat chiar de acele instituții care au ca obiect de activitatea de colectare a sumelor de bani cu titlu de contribuție datorată bugetului consolidat al statului, instituția publică beneficiară a veniturilor fiscale eludate, calitate pe care, în speță, o deține D.G.F.P. Galați.

Recurentul-inculpat susține că D.G.F.P. Galați nu are calitatea de subiect pasiv al infracțiunii întrucât nu a suferit vreun prejudiciu în urma faptei reținute în sarcina sa, însă urmarea imediată a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constă în diminuarea obligațiilor fiscale către stat, nu în crearea unui prejudiciu.

În plus, având în vedere că infracțiunea de evaziune fiscală se consumă odată cu consemnarea în actele contabile sau în alte documente legale de cheltuieli care au la baza operațiuni nereale ori a altor operațiuni fictive, faptul că ulterior organele fiscale au emis decizii de impunere cu privire la sumele de bani de la plata cărora s-a sustras recurentul-inculpat nu înlătură caracterul penal al faptei săvârșite.

Este de menționat, contrar susținerilor recurentului-inculpat, că stabilirea în plus a unor obligații fiscale nu este rezultatul consemnării în contabilitate a unor operațiuni reale nedeductibile fiscal ca fiind deductibile, ci, așa cum a reținut instanța de apel, operațiunile comerciale înregistrate de S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A., în perioada 2010 - 2011 nu aveau la bază operațiuni reale, înregistrarea respectivelor operațiuni comerciale a fost fictivă și a avut ca scop sustragerea de la plata obligațiunilor fiscale către bugetul de stat, având în vedere că firmele care au emis documentele de plată nu aveau angajați și nici mijloacele/echipamentele pentru efectuarea unor prestări de servicii corespunzătoare obiectului de activitate al firmei administrate de inculpat.

Totodată, înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că o analiză a probelor care au condus la concluzia că aceste operațiuni comerciale au fost fictive sau că recurentul-inculpat nu a acționat cu vinovăție, așa cum solicită acesta, nu este admisibilă în calea de atac a recursului în casație, limitată doar la probleme de drept, întrucât ar avea drept consecință modificarea situației de fapt reținute în apel.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de apel a reținut că recurentul-inculpat A. a acționat cu intenție directă calificată, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, formă de vinovăție ce corespunde textului incriminator.

Prin urmare, faptele recurentului-inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, apărările sale fiind circumstanțiate la o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanța de apel.

Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și 6 din C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1418 din 20 decembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2018.

Procesat de GGC - NN