ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 128 din 03 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei sau considerarea ca executată, exercitarea acelorași drepturi fiind interzisă și ca pedeapsă accesorie.

S-a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentință a fost comisă în termenul de încercare stabilit prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava.

În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012, a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava, care a fost adăugată la pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrare Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească suma de 2200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., constând în aceea că, în perioada 01 martie 2014 - 31 mai 2014, în calitate de șef de unitate și administrator la brutăria aparținând B., nu a evidențiat în contabilitatea societății venituri în sumă de 19.201 RON obținute din activitatea de comercializare a produselor de panificație, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.800 RON, din care suma de 3.072 RON reprezintă impozit pe profit și suma de 1.728 RON reprezintă TVA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen.

Tribunalul a reținut că fapta inculpatului îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunii, având în vedere că, din probele administrate, rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta, în calitate de șef de unitate și administrator la brutăria aparținând B., a omis înregistrarea în contabilitatea societății și declararea unor venituri în sumă de 19.201 RON obținute din activitatea de comercializare a produselor de panificație în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție a intenției directe calificată prin scop, astfel cum impune textul de lege incriminator, respectiv pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, inculpatul prevăzând și urmărind producerea rezultatelor periculoase.

Constatând că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în calitate de autor, instanța de fond a dispus condamnarea acestuia.

La individualizarea judiciară a pedepsei, au fost avute în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptei, iar, pe de altă parte, împrejurările săvârșirii acesteia, scopul urmărit, dar și persoana inculpatului care, potrivit înscrisurilor existente la dosar (fișa de cazier), este recidivist și nu a recunoscut fapta comisă, dar care este căsătorit, are un copil în întreținere, desfășoară activități lucrative și a achitat prejudiciul stabilit în cauză, conform adresei nr. x din 06 decembrie 2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

În raport cu aceste criterii, s-a apreciat că scopul pedepsei penale, de reeducare a inculpatului și de prevenire a săvârșirii altor infracțiuni, poate fi atins prin aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen.

Față de implicațiile socio-morale ale faptei săvârșite, aspecte din care decurge nedemnitatea inculpatului, instanța de fond, în baza art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei sau considerarea ca executată. Pentru aceleași considerente, exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și ca pedeapsă accesorie.

Totodată, instanța de fond a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin hotărâre este comisă în cursul termenului de încercare stabilit prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava. Prin urmare, în temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012, tribunalul a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin respectiva sentință penală și a adăugat-o la pedeapsa de 1 an închisoare stabilită în cauză, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare. De asemenea, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 45 alin. (1) și alin. (5) C. pen., în ceea ce privește pedeapsa complementară și accesorie.

Sub aspectul laturii civile, Tribunalul a reținut că, în cursul urmăririi penale, prin adresa nr. x din 23 februarie 2016, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către B. este în sumă totală 4.800 RON. Prejudiciul menționat a fost achitat de inculpat, așa cum a rezultat din chitanțele seria x nr. x și nr. x. În cursul cercetării judecătorești, partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a înaintat la dosar adresa din 06 decembrie 2017, prin care a comunicat că, datorită faptului că inculpatul A. a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa în cuantum de 4.800 RON, cu chitanțele nr. x și nr. x, nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire parte civilă în dosar. Instanța de fond, din oficiu, a dispus efectuarea unei adrese către partea civilă pentru a comunica dacă, în afara prejudiciului, inculpatul A. a achitat și accesoriile fiscale, dacă mai are pretenții civile de la acesta, iar în caz afirmativ să precizeze ce reprezintă acestea. Partea civilă a transmis instanței că se constituie parte civilă în cauză cu privire la acordarea accesoriilor fiscale aferente prejudiciului reținut în sarcina inculpatului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării efective, solicitare formulată în temeiul dispozițiilor art. 119 și urm. din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală (în vigoare până la data de 01 ianuarie 2016), respectiv art. 173 și urm. din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2016). În ceea ce privește cuantificarea obligațiilor fiscale accesorii, a menționat că nu poate proceda la calcularea acestora în condițiile în care nu este cunoscută data scadenței pentru fiecare taxă și impozit din componența prejudiciului total în sumă de 4.800 RON. În susținerea celor învederate, a depus practică judiciară din Dosarele nr. x/2016 al Curții de Apel Suceava și nr. x/86/2018 al Tribunalului Suceava.

Raportându-se la dispozițiile art. 20 alin. (1) C. proc. pen., instanța de fond a reținut că, întrucât Statul Român a arătat, până la începerea cercetării judecătorești, că nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire în această calitate în dosar, cererea formulată ulterior acestui moment de către acesta privind acordarea accesoriilor aferente prejudiciului apare ca fiind inadmisibilă. Pe cale de consecință, în temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrare Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpatul A. și partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

În esență, inculpatul A. a criticat sentința primei instanțe sub aspectul greșitei sale condamnări pentru infracțiunea de evaziune fiscală, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului, considerând că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât, așa cum rezultă din fișa postului, era doar șef de unitate, nu și administrator, funcție care era îndeplinită de martora C., acesteia revenindu-i obligația de a evidenția toate operațiunile în contabilitate. Mai mult, a arătat că toate persoanele din D. aveau caiete pentru a-și ține o evidență proprie, iar nu pentru o evidență contabilă separată, fiind o cutumă inițiată de aceeași martoră. În subsidiar, a învederat că nu există probe în susținerea acuzației.

Prin Decizia penală nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, împotriva Sentinței penale nr. 128 din 03 iunie 2019 a Tribunalului Suceava în Dosarul nr. x/2017 și s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 128 din 03 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Suceava în Dosar nr. x/2017, care a fost desființată în parte și, în rejudecare, a fost înlăturată dispoziția de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen.

A fost înlăturată dispoziția de adăugare a pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală apelată la pedeapsa de 3 ani închisoare la care acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava.

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen. (astfel cum s-a dispus schimbarea de încadrare juridică prin încheierea din data de 16 decembrie 2019).

A fost menținută dispoziția de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava, în conformitate cu art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012.

A fost adăugată pedeapsa de 8 luni închisoare la care inculpatul a fost condamnat prin decizie la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată și rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel Suceava, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa finală de 3 ani și 8 luni închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare deciziei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat, în primul rând, că, făcându-se aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 250 din 16 aprilie 2019, prin încheierea din 16 decembrie 2019, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. prin rechizitoriul nr. x/2014 din 18 august 2017 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, din infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, reținându-se că acestei calificări juridice îi corespunde situația de fapt descrisă în actul de sesizare, având în vedere că ceea ce i se impută inculpatului este producerea unui prejudiciu bugetului de stat ca urmare a omiterii inserării, în tot sau în parte, în evidențele contabile a veniturilor obținute din vânzarea produselor finite (rezultată din vânzarea a 14.023 bucăți produse panificație diverse sortimente), în cuantum total de 19.201 RON, determinată ca fiind realizată în realitate pe baza datelor și înscrisurilor neoficiale (caiete), deci, mai exact, existența unei duble evidențe contabile (una oficială și alta neoficială, pe caiete).

Procedând, în continuare, la analizarea materialului probator administrat în cauză pe parcursul cercetării judecătorești în apel, Curtea a constatat că, reaudiate în calea de atac, martorele C., E., F. și G. au revenit asupra aspectelor declarate la urmărire penală și pe care s-a fundamentat acuzația cu ocazia trimiterii în judecată a inculpatului, fără, însă, a oferi un motiv plauzibil, credibil, care să justifice o asemenea schimbare de atitudine, noile versiuni înfățișate instanței de cenzură având ca unic scop înlăturarea răspunderii penale a inculpatului.

În aceste condiții, în aprecierea temeiniciei acuzației penale imputate inculpatului, Curtea s-a bazat pe mărturiile din faza de anchetă penală, care au fost confirmate și de rezultatul probei obiective, științifice, administrată în cauză, context în care a considerat că analiza probatoriului a fost corect efectuată de judecătorul fondului, acesta reținând o situație de fapt conformă probelor administrate, motiv pentru care și-a însușit-o, fără a o mai relua, cu atât mai mult cu cât în calea de atac nu au fost formulate apărări noi care să nu fi fost deja examinate de instanța care a pronunțat soluția de condamnare în fond.

Totodată, Curtea a apreciat că, în mod just, instanța de fond a concluzionat că susținerile apărării privind lipsa de vinovăție a inculpatului nu subzistă și sunt infirmate de probele administrate în cauză întrucât, pe de o parte, evidența contabilă dublă identificată în caietul ridicat de la martorul H. era ținută ca urmare a dispoziției dată de inculpat (astfel cum reiese din probatoriul administrat în faza de urmărire penală și confirmat în faza de cercetare judecătorească în fond), iar, pe de altă parte, o anumită cantitate din marfa menționată în respectivul caiet nu a fost evidențiată în rapoartele de producție zilnică și în avizele de însoțire a mărfii, documente a căror întocmire era în responsabilitatea inculpatului în calitatea sa de șef secție industrie prelucrătoare la B..

La individualizarea pedepsei aplicate, Curtea a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., cu precădere gradul de pericol social al faptei săvârșite (mediu), domeniul economic vizat (producția de produse de panificație), împrejurările concrete în care s-a acționat, urmarea produsă concretizată în planul realității faptice prin cauzarea unui prejudiciu patrimonial bugetului consolidat al statului (într-un cuantum modic și care a fost achitat) și elementele ce caracterizează persoana inculpatului (care a efectuat demersuri pentru a înlătura consecințele faptei sale), context în care, reținând circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., a apreciat că o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen. (astfel cum s-a dispus schimbarea de încadrare juridică prin încheierea din 16 decembrie 2019), este suficientă pentru a atinge scopul preventiv-educativ al sancțiunii penale. Ca urmare, a admis, sub acest aspect, apelul formulat de inculpat.

În ce privește apelul declarat de partea civilă Statul Român, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, doar sub aspectul laturii civile, Curtea a reținut că, având în vedere succesiunea manifestărilor de voință exprimate de persoana vătămată de-a lungul procesului penal, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești.

Astfel, s-a avut în vedere că, în cursul urmăririi penale, prin adresa nr. x din 23 februarie 2016, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către B. este în sumă totală 4.800 RON și a fost achitat de inculpat, așa cum a rezultat din chitanțele seria x nr. x și nr. x, precum și că, în cursul cercetării judecătorești, aceeași parte a înaintat la dosar adresa din 06 decembrie 2017 prin care a comunicat că, datorită faptului că inculpatul A. a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa în cuantum de 4.800 RON, cu chitanțele nr. x și nr. x, nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire în această calitate în dosar.

Totodată, s-a reținut că, urmare a demersurilor efectuate de instanța de fond, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a comunicat faptul că se constituie parte civilă în cauză cu privire la acordarea accesoriilor fiscale aferente prejudiciului reținut în sarcina inculpatului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării efective, fără, însă, să cuantifice aceste pretenții, motivând că nu este cunoscută data scadenței pentru fiecare taxă și impozit din componența prejudiciului total în sumă de 4.800 RON.

Având în vedere această succesiune în timp, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că, în condițiile în care partea civilă a precizat expres, până la începerea cercetării judecătorești, că nu formulează cerere de constituire parte civilă în dosar, prejudiciul fiind achitat încă din faza de urmărire penală, orice manifestare de voință ulterioară acestui moment, în sensul formulării de pretenții civile (indiferent cu ce titlu, de debit principal sau accesoriu), apare ca inadmisibilă. Pe cale de consecință, s-a constatat că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii civile formulate de partea civilă este legală și temeinică, neimpunându-se reformarea sentinței penale sub acest aspect.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat I. (care a atașat împuternicirea avocațială seria x nr. x din 30 septembrie 2020, fila x ds. x/2017/R), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că nu sunt întrunite cumulativ toate elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat. Astfel, a arătat că nu poate fi subiect activ al acestei infracțiuni întrucât a avut doar calitatea de șef de unitate la punctul de lucru D. al B. (având ca obligații conservarea patrimoniului unității, aprovizionarea cu materie primă și supravegherea angajaților), iar nu și aceea de administrator, care era exercitată de contabila șefă C., persoană căreia îi revenea atribuția de a înregistra operațiunile financiar fiscale ale societății.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

La termenul din 21 ianuarie 2021, cu ocazia dezbaterilor, suplimentar criticilor formulate în scris, însă prin prisma aceluiași caz de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., recurentul A., prin apărător ales, a învederat și faptul că mențiunile inserate în caietele ținute de angajații brutăriei nu reprezintă o evidență contabilă separată, ci o evidență personală a fiecărei persoane implicată în procesul de producție, respectiv a brutarilor, în scopul evitării apariției lipsurilor în gestiune.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că examinarea cauzei în recurs în casație, în etapa prevăzută de art. 445 și urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispozițiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt și de drept care au făcut obiectul verificării instanței în etapa admisibilității în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen.. Așadar, verificarea legalității hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise inițial, prin cererea scrisă, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu și cele invocate oral ulterior.

Ca atare, deși recurentul, cu ocazia dezbaterilor, în data de 21 ianuarie 2021, a criticat, oral, hotărârea atacată prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (indicat inițial în scris, însă pentru alte motive de fapt) invocând și lipsa elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, respectiv inexistența unei evidențe contabile duble, aceste susțineri nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte la analizarea căii extraordinare de atac, întrucât nu au format obiectul verificării, din perspectiva îndeplinirii cerințelor formale prevăzute de dispozițiile art. 434 - 438 C. proc. pen., în etapa admisibilității în principiu.

Examinând, în aceste limite, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În sensul considerațiilor teoretice de mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

Deopotrivă, având în vedere natura recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se pot analiza și aspectele privind neîntrunirea condițiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existența infracțiunii, legiuitorul prevede o cerință suplimentară, și anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calității speciale a acestuia fapta concret săvârșită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt și Deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, atât din fișa postului, cât și din contractul său de muncă, rezultă că, în calitate de șef de unitate, avea doar obligații de conservare a patrimoniului unității, de aprovizionare cu materie primă și de supraveghere a angajaților în procesul de producție, iar nu și de administrare, sarcina înregistrării operațiunilor financiar fiscale ale societății revenindu-i martorei C., care era contabil șef și membru al consiliului de administrație.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în speță, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea, în primă instanță, a inculpatului A. pentru aceea că, în perioada 01 martie 2014 - 31 mai 2014, în calitate de șef de unitate și administrator la brutăria aparținând B., nu a evidențiat în contabilitatea societății venituri în sumă de 19.201 RON obținute din activitatea de comercializare a produselor de panificație, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.800 RON, din care suma de 3.072 RON reprezintă impozit pe profit și suma de 1.728 RON reprezintă TVA, Tribunalul Suceava reținând că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen.

În expunerea pe larg a stării de fapt, la pagina 5 din sentință, instanța de fond a reținut, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, că "inculpatul A. asigura materia primă pentru producție potrivit comenzilor pe care tot el le comunica personalului. Produsele finite (fel, cantitate) erau înscrise de brutari într-un caiet pus la dispoziție și erau preluate de H. care le distribuia clienților. Facturile erau întocmite de inculpat și înmânate de acesta beneficiarilor, martorul H. încasând, de regulă, banii pentru marfa distribuită. Documentele contabile întocmite erau puse de inculpat la dispoziția contabilului șef C. pentru înregistrarea în evidența contabilă.

La data de 07.05.2014, organele de poliție din cadrul I. P. J. Suceava - Serviciul de Combatere a Criminalității Economice au identificat în trafic, pe raza comunei Stulpicani, jud. Suceava, autoutilitara J. cu numărul de înmatriculare x, proprietatea B., condusă de agentul de vânzări H., care distribuia produse de panificație (40 bucăți pâine albă 300 g și 5 bucăți pâine albă 500 g), având ca document de proveniență avizul de însoțire al mărfii nr. 5706 din 05.05.2014.

Cu această ocazie a fost identificat în interiorul autoutilitarei și ridicat un caiet tip studențesc ce conține 60 de file, din care 49 de file erau completate cu diverse mențiuni (mapa nr. 1 - în cutia anexă dosarului), privind cantități de produse de panificație livrate în perioada 03.03.2014 - 06.05.2014. Ca urmare, au fost extinse verificările și la punctul propriu de producție al produselor de panificație aparținând de B..

Deoarece în caietul de tip studențesc identificat în autoutilitara condusă de agentul de vânzări H., erau efectuate mențiuni aferente perioadei 03.03.2014 - 06.05.2014, cu valorile și cantitățile produselor de panificație ce au fost transportate pe mijlocul de transport respectiv și livrate către clienți, s-au verificat și documentele financiar-contabile ale punctului de lucru, documente puse la dispoziție de contabila C., constatându-se diferențe între producția de pâine livrată conform evidenței din caietul menționat și producția de pâine comercializată din «brutărie» în lunile martie-mai 2014 conform avizelor de însoțire, notelor de recepție și constatare și rapoartelor de producție zilnice înregistrate în evidențele contabile ale societății.

Astfel, producția totală reală de pâine și produse de panificație pe sortimente realizată în perioada 01.03.2014 - 06.05.2014, a fost stabilită prin însumarea (cumularea) cantităților înscrise în caietul de tip studențesc a 60 de file cu cantitățile comercializate direct de la punctul de lucru «BRUTĂRIE». Din această cantitate s-a scăzut producția înregistrată în evidența tehnico-operativă și contabilă a societății și s-a determinat producția totală neînregistrată în evidențe și neluată în calcul la determinarea impozitului pe profit și a T.V.A., datorat în perioada la care se referă".

În calea de atac a apelului, raportându-se la aspectele menționate în expunerea rechizitoriului, în sensul că "din compararea datelor rezultă diferențe cantitative semnificative între producția înregistrată în contabilitate de societate și cea determinată ca fiind realizată în realitate, confirmate de datele și înscrisurile din evidența contabilă dublă, de unde rezultă produsele finite rezultate din activitatea de producție, transportate și distribuite și cele comercializate prin unitatea de desfacere cu amănuntul, respectiv prin punctul de lucru «BRUTĂRIE» al B. (38.856 bucăți produse, 24.833 bucăți evidențiate în contabilitate, 14.023 bucăți neînregistrate). În acest mod, inculpatul A., administrator al punctului de lucru «brutărie» din cadrul B., în urma desfășurării activității de producție produse de panificație în perioada 01.03.2014 - 31.05.2014 a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 4.800 RON, din care 3.072 RON (19.201 RON x 16%) reprezentând impozit pe profit și 1.728 RON (19.201 RON x 9%) reprezentând TVA. Prejudiciul a fost produs prin omiterea evidențierii, în tot sau în parte, în evidențele contabile a veniturilor realizate din vânzarea produselor finite (rezultată din vânzarea a 14.023 bucăți produse panificație diverse sortimente), în cuantum total de 19.201 RON", Curtea de Apel Suceava a constatat că ceea ce i se impută, de fapt, inculpatului este existența a două evidențe contabile, una oficială și cealaltă neoficilă (pe caiete), motiv pentru care, prin încheierea din 16 decembrie 2019, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. în cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Cu prilejul soluționării cauzei în apel, instanța de control judiciar, în urma propriei evaluări a probatoriului, a constatat că judecătorul fondului a făcut o analiză judicioasă a probelor administrate în cauză, motiv pentru care și-a însușit-o, reținând, în final (la pagina 19 din decizie), că "evidența contabilă dublă identificată în caietul ridicat de la martorul H. era ținută ca urmare a dispoziției dată de inculpat" și că "o parte din marfa evidențiată în caietul identificat la martorul H. nu a fost evidențiată în rapoartele de producție zilnică și în avizele de însoțire a mărfii, documente a căror întocmire era în responsabilitatea inculpatului în calitatea sa de șef secție industrie prelucrătoare la B.". În consecință, constatând că fapta există și a fost săvârșită de inculpatul A., a dispus condamnarea acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, raportat la situația factuală reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, care nu mai poate fi reexaminată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație și din care rezultă cu evidență că recurentul inculpat A. a efectuat acte de administrare în cadrul punctului de lucru "D." al B., Înalta Curte constată că acesta întrunește condițiile pentru a fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că subiect activ al infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Legea nu condiționează această infracțiune de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății. Prin urmare, subiect activ poate fi atât administratorul de drept, cât și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor aceștia urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (Decizia nr. 204/RC din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicată pe site-ul www.x.ro).

În același sens, este și jurisprudența Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017 (paragraful 27), a statuat că "subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală poate fi orice persoană, aspect care rezultă din modalitatea de reglementare a acestei infracțiuni și din interpretarea sa în ansamblul dispozițiilor legale referitoare la activitățile din domeniul fiscal". Din această perspectivă, se reține că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Astfel, documentul justificativ stă la baza înregistrării unei tranzacții economice în contabilitate, iar, potrivit art. 6 alin. (2) din același act normativ, responsabilitatea pentru aceste documente revine persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Înalta Curte observă, așadar, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că, prin susținerile referitoare la lipsa calității speciale cerute autorului infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, recurentul A. contestă, în realitate, situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanțele de fond și apel, care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuție prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanțele inferioare cu privire la calitatea de administrator a inculpatului A., cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunește toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.

GGC - CT