ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4198/2018

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Brăila, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu SC B., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului denumit de pârâtă "contract de împrumut", încheiat în data de 24 februarie 2014, în subsidiar, să se dispună anularea respectivului contract pentru existența unor cazuri de nulitate relativă, iar în măsura în care se va aprecia că acest contract este unul valabil încheiat, a solicitat rezoluțiunea lui.

Judecătoria Brăila, secția civilă, prin Sentința nr. 5654 din 19 octombrie 2017 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă. A declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect "constatare nulitate absolută contract de împrumut" în favoarea Judecătoriei Iași.

S-a reținut, în esență, că deși potrivit regulii generale în materia competenței teritoriale, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâtul, conform art. 126 C. proc. civ., părțile pot deroga de la normele generale, printre condițiile necesare a fi îndeplinite regăsindu-se cea referitoare la convenția părților, care trebuie să fie expresă.

Din analiza art. 10 a contractului, a rezultat că părțile au convenit ca eventualele litigii să fie deferite instanțelor judecătorești competente, iar, în atare situație, instanța a apreciat că reclamantul nu are opțiunea de a sesiza instanța de la domiciliul său.

Judecătoria Iași, secția civilă, prin Sentința nr. 6813 din 6 iunie 2018, a admis excepția necompetenței. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila. A constatat ivit conflictul negativ de competență. În temeiul art. 134 - 135 C. proc. civ. a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție - instanța competentă să soluționeze conflictul.

S-a reținut, în esență, că nu este instanța competentă să soluționeze cererea împotriva unui pârât cu sediul legal în Germania, sediul procesual ales nereprezentând o împrejurare care să aibă consecințe asupra competenței teritoriale a instanței.

În plus, a constatat că elementul de extraneitate al litigiului atrage, în mod obligatoriu, incidența normelor de competență ale dreptului Uniunii Europene, motiv pentru care a considerat că prima instanță învestită trebuia, în prealabil, să-și verifice competența generală, în temeiul Regulamentului nr. 44/2001.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 133 pct. 2 din cod, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul ce face obiectul învestirii instanței de judecată și care a generat declinările reciproce de competență privește un contract de împrumut, în care împrumutător este o societate comercială cu sediul în Germania și sediul procesual ales pe teritoriul României.

În ceea ce privește competența instanțelor române în soluționarea cauzei, devin incidente dispozițiile cuprinse în Cartea a VII-a care se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Astfel, este necesar a verifica dacă prin normele dreptului Uniunii Europene este reglementată situația care a determinat declinarea reciprocă de competență, în caz contrar, fiind aplicabil dreptul intern.

Or, din analiza prevederilor Regulamentului nr. 44/2001 (CE) și ale Regulamentului nr. 1215/2012 (CE) privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, se observă că acestea nu sunt incidente speței, pentru a atrage aplicarea prioritară a normelor dreptului Uniunii Europene.

Prin art. 1067 C. proc. civ., legiuitorul român a reglementat prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței române, părțile având la dispoziție posibilitatea desemnării unei instanțe române care să judece litigiul dintre ele.

Potrivit alin. (1) al articolului menționat, instanțele române sunt singurele competente atunci când părțile au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigii în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române.

Prin urmare, norma materială, prevăzută în contract, determină competența, nefiind necesară indicarea exactă a instanței competente din punct de vedere teritorial.

În speță, prin art. 10 din contractul încheiat, părțile au convenit ca eventualele litigii, în măsura în care nu este posibilă rezolvarea pe cale amiabilă, să fie deferite instanțelor judecătorești competente.

Totodată, art. 1068 alin. (1) C. proc. civ. stipulează în sensul că în materie patrimonială, părțile pot conveni asupra instanței competente să judece un litigiu izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate, iar prin art. 1081 alin. (1) pct. 2 din cod este reglementată competența preferențială a instanțelor române și în litigiile în care locul unde a luat naștere o obligație contractuală se află în România.

Ca atare, în cauză se constată că instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul, regulatorul de competență urmând a fi stabilit în favoarea Judecătoriei Brăila, instanță care s-a dezînvestit greșit, în condițiile în care sediul procesual ales al societății pârâte nu poate constitui un criteriu de determinare a competenței.

O interpretare contrară a normelor ce guvernează competența teritorială ar conduce la situația inacceptabilă ca determinarea instanței competente să se realizeze în raport de sediul ales.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2018.

GGC - GV