ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3654/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, prin reprezentant legal - administrator statutar B., în contradictoriu cu pârâta MADR - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centru Județean Apia Tulcea, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6420 din 11 iunie 2015 emisă de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centru Județean A.P.I.A. Tulcea, solicitând anularea Deciziei nr. 6420 din 11 iunie 2015 prin care a fost respinsă contestația administrativa formulată de societatea reclamantă, precum și anularea procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 aprilie 2015.

Prin Sentința nr. 196/CA din data de 20 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta MADR - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centru Județean Apia Tulcea, având ca obiect contestație act administrativ fiscal; s-a dispus anularea Deciziei nr. 6420/11 iunie 2015 emisă de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și anularea, în parte, a procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 12015, în ceea ce privește accesoriile aferente perioadei 5 iulie 2008 - 31 decembrie 2009, în cuantum de 668.715 RON; s-a dispus menținerea procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 12015 cu privire la accesoriile aferente perioadei 1 ianuarie 2010 - 9 aprilie 2015, în cuantum de 1.197.270 RON, s-a admis, în parte, cererea privind majorarea onorariului de expert formulată de d-nul expert C.; s-a dispus majorarea onorariul de expert de la suma de 1.000 RON la suma de 3.000 RON și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând diferență onorariu expert.

Împotriva Sentinței nr. 196/CA din data de 20 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., cât și pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centru Județean Tulcea, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, împotriva acestei sentințe, în ceea ce privește soluția de admitere în parte a cererii privind majorarea onorariului de expert, a declarat recurs și C. - expert contabil judiciar, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, D. - expert contabil judiciar a arătat în esență că cererea de majorare onorariu este justificată în raport cu numărul de ore (99) și complexitatea raportului (4 variante - 33 pagini), indiferent dacă instanța de fond a valorificat sau nu expertiza contabilă.

În motivarea recursului său, reclamanta SC A. SA a arătat, în esență, următoarele:

Recurenta invocă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ.:

"(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Instanța de fond face o greșită aplicare a dispozițiilor în materie de prescripție (Decretul nr. 167/1958, art. 131 din C. proc. fisc. ) și accesorii datorate de către recurenta- intimată.

În mod greșit (sentință, pag. 7, parag. 4) instanța de fond opinează că recurenta «face o confuzie intre prescripția dreptului material la acțiune reglementată de Decretul nr. 167/1958 și prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale reglementată de O.G. nr. 92/2003.

Pârâta APIA, menționează atât în cuprinsul procesului-verbal nr. x/10 aprilie 2015 cât și în adresa x/14 octombrie 2015, prin care indica modul de calcul al accesoriilor, faptul că data scadentă pentru debitul principal (1.227.000 RON) este data de 5 iulie 2008 și începând cu aceasta data, A.P.I.A. percepe accesoriile cuprinse în procesul-verbal nr. x/10 aprilie 2015, accesorii calculate pentru perioada 5 iulie 2008 - 9 aprilie 2015.

În opinia intimatei în speță s-ar calcula și s-ar pretinde penalități de întârziere pentru aproape 8 ani.

Însă, în mod eronat aceeași instanță a apreciat că se datorează accesorii, deși așa cum învederat și în fond, între data scadenta pentru debitul principal - 7 iulie 2008 și data introducerii acțiunii - 4 noiembrie 2010 a trecut un interval de peste doi ani de zile, iar dacă intimata s-ar fi considerat îndreptățită sa solicite la acel moment accesorii începând cu data scadenta a debitului principal, le-ar fi solicitat odată cu debitul principal.

Obligațiile accesorii nu au fost solicitate în termenul de prescripție, odată cu debitul principal, astfel că sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva, în vigoare și aplicabil raportului juridic în discuție (odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile).

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6. Pârâta APIA a utilizat în apărarea sa un raționament logico-juridic greșit, raționament însușit parțial de către instanța de fond.

Faptul că se constată existența unei creanțe a unui creditor asupra unui debitor printr-un act administrativ-fiscal (procesul-verbal nr. x/10 aprilie 2015), nu conduce obligatoriu la aprecierea naturii fiscale a creanței, ci poate fi determinat și de alte circumstanțe, precum în speță, de situația juridică a uneia dintre părți (intimata).

În mod greșit s-a reținut că raportul de expertiză nu poate fi validat în cauză, deoarece expertul și-a depășit competențele, argumentele invocate fiind străine cauzei și contradictorii.

Contradictorialitatea motivării instanței sub aspectul stabilirii doar a sumei de 668.715 RON de care A. SA a fost exonerată la plată este evidențiată și prin faptul că pe de o parte se reține că pârâta, prin calculul efectuat a făcut aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (7) clin O.G. nr. 92/2003, în vigoare pentru fiecare perioadă pentru care s-au datorat majorări, iar pe de altă parte această aplicare ce rezultă din calculul detaliat depus la filele x a fost cenzurată de aceeași instanță.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși reprezentanții intimatei și practica judiciară în materie a considerat ca nu datoram majorări, respectiv penalități și chiar dacă le-ar solicita acestea sunt prescrise, în raport de data scadentă pentru debitul principal, instanța de fond a opinat în sens contrar printr-o greșită aplicare a normelor de drept material (Ordinului nr. 687/2007).

Instanța de fond, printr-o greșită aplicare a normelor de drept material (Ordonanța de Guvern nr. 14/2010, O.U.G. nr. 123/2006, principiul neretroactivității) a decis asupra corectitudinii procesului-verbal nr. x/10 aprilie 2015.

Deși s-a învederat că la momentul acordării sprijinului financiar (2007) precum și a momentul emiterii proceselor-verbale nr. x/2008 și y/2008 prin care s-a dispus restituirea sumei de 1.227.000 RON, Ordonanța de Guvern nr. 14/2010 nu era în vigoare, iar intrarea acesteia în vigoare în anul 2010 nu poate retroactiva, instanța de fond a decis, în mod greșit, în sens contrar.

În perioada 2007 - 2010 sprijinul financiar acordat societății recurente nu constituia o creanță fiscală - care să determine calcularea de dobânzilor și penalităților prevăzute de C. proc. fisc. , iar actele prin care se dispune restituirea acestora nu constituiau acte administrativ-fiscale și nici titluri de creanță fiscală.

Or, cum pentru recuperarea debitului principal a fost nevoie de o acțiune în justiție, consideră recurenta că pentru accesorii, ne putem raporta la dispozițiile legii noi (O.U.G. nr. 14/2010), încălcând principiul accesorium sequitur principale. Instanța de fond dă în mod greșit eficiență, în modul de stabilire al accesoriilor, unor prevederi legale care nu erau în vigoare la data la care s-a stabilit datoria principala, folosind pentru debitul principal calea dreptului comun și pentru accesorii normele din materia contenciosului administrativ și fiscal.

În temeiul aceluiași raționament, se pot aplica penalitățile și dobânzile prevăzute de C. proc. fisc. , de vreme ce, la momentul nașterii raportului juridic, 2007 - 2008, normele în vigoare nu confereau acestor obligații caracter de creanțe fiscale și nu stabileau ca se recuperează conform procedurii fiscale.

În mod greșit s-a opinat că intimata este în drept sa facă aplicarea dobânzilor prevăzute de C. proc. fisc. conform dispozițiilor din O.U.G. nr. 123/2006 "sumele necuvenite acordate sub forma de sprijin se recuperează, cu aplicarea dobânzilor și penalităților prevăzute de legislația în vigoare", deoarece această posibilitate a fost prevăzută de legiuitor ulterior, prin O.G. nr. 14/2010 (art. 15 "pentru neachitarea la termen a obligațiilor de plata înscrise în titlul de creanța, debitorul datorează majorări de întârziere, în conformitate cu O.G. nr. 92/2003").

Prescripției extinctive i se aplică dispozițiile legale în vigoare la data când prescripția a început sa curgă (art. 6 Noul C. civ.) și deci apariția legii noi, nu poate avea nici un efect în privința creanțelor ce au luat naștere sub imperiul vechii legi.

Deși legea noua redenumește sprijinul financiar ca ajutor de stat, și modifica legislația în sensul ca ajutorul de stat este asimilat creanței bugetare, la data acordării sprijinului financiar de 1.227.000 RON pentru care au fost calculate accesorii de 1.865.985 RON, creanța principală este supusă dreptului comun (C. civ. și Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă) motiv pentru care și accesoriile acestui debit principal trebuie sa respecte aceleași reguli de drept, legea nouă neputând retroactiva, schimbând natura debitului și termenul de prescripție.

În motivarea recursului său, pârâta APIA a arătat următoarele:

Sentința pronunțată este nelegală întrucât a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 488, alin. (8) din C. proc. civ.

Deși instanța de fond a apreciat ca în ceea ce privește aspectele de nelegalitate sunt nefondate instanța de fond a anulat Decizia nr. 6420 din 11 iunie 2015 emisă de pârâta Agenția de Plăți Intervenție pentru Agricultură. Anulează, în parte, procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 12015, în ceea ce privește accesoriile aferente perioadei 01 iulie 2008 -31 decembrie 2009, în cuantum de 668.715 RON menținând procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 12015 cu privire la accesoriile aferente perioadei 01 ianuarie 2010 - 09 aprilie 2015, în cuantum de 1.197.270 RON.

Cu privire la prescripția debitului principal cât și a accesoriilor, arată faptul că procesele-verbale de recepție restituire nr. x/2008 și nr. y/2008 nefiind titluri executorii în sensul că nu respectau prevederile art. 43 din C. proc. civ. Fiscală a fost necesar introducerea unei acțiuni în instanța pentru a obține un titlu executoriu prin care în temeiul acestuia sa se recupereze debitul de baza reprezentând sprijinul financiar nejustificat prevăzut de procesele-verbale nr. x/2008 și nr. y/2008 cât și accesoriile acestuia.

Precizează recurenta că termenul de prescripție a fost întrerupt în anul 2010 când Centrul Județean Tulcea a introdus acțiune în justiție pentru a obține un titlu executoriu, în temeiul căruia se calculau ulterior accesoriile.

Acțiunea în justiție s-a finalizat prin soluționarea Dosarului nr. x/2010 de către Curtea de Apel Constanta prin Decizia nr. 2468/CA din 29 octombrie 2012 astfel ca a început sa curgă în nou termen de prescripție în vederea stabilirii accesoriilor creanței principale.

Mai consideră recurenta că în baza debitului principal devenit titlu executoriu, se poate emite titlul cu calculul dobânzilor și penalităților întrucât acesta dată este în interiorul termenului de prescripție, fiind vorba despre un titlu de creanță pentru care sunt aplicabile prevederile art. 1381 C. civ. și art. 91 din Codul de procedură fiscală.

Intimații au formulat întâmpinări și au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, reiterându-se apărările de la instanța de fond.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Recursul expertului contabil D. - este nefondat

Potrivit art. 339 alin. (2) și (3) C. proc. civ., dar și art. 22 din O.G. nr. 2/2000, experții au dreptul să primească o remunerație pentru activitatea desfășurată în procesele civile, precum și dreptul la plata compensatorie a tuturor cheltuielilor generate de efectuarea lucrării.

Cum instanța de fond a apreciat că nu sunt dovedite solicitările expertului de majorare a onorariului întrucât nu sunt dovedite, rezultă că respingerea cererii de majorare este corectă. Recurentul nu a produs probe suplimentare în recurs.

Aspecte de fapt și de drept relevante

Împotriva procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 aprilie 2015, prin care s-a stabilit în mod nelegal în sarcina societății reclamante recuperarea sumei de 1.865.985 RON reclamanta a formulat contestație administrativă, contestație ce a fost soluționată prin Decizia nr. 6420 din 11 iunie 2015 de către M.A.D.R. - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean APIA, Tulcea, în sensul respingerii.

În temeiul art. 1 din OMADR nr. 687/2007 privind unele masuri de sprijin financiar care se acordă producătorilor agricoli pentru înființarea culturilor din toamna anului 2007, societatea reclamantă a solicitat prin cererile nr. x/14 septembrie 2007 și nr. y/02 noiembrie 2007 acordarea sprijinului financiar pentru înființarea culturilor de grâu, rapiță și orzoaică pentru suprafața de 8.933 ha teren.

În temeiul acestui act normativ, societatea reclamantă a primit sprijin financiar (subvenție) în bonuri valorice, pentru anul agricol 2007 - 2008.

În urma unui control, pârâta APIA a încheiat două procese-verbale de "recepție și restituire" nr. x/13 iunie 2008 și nr. y/13 iunie 2008 prin care a stabilit că societatea reclamantă trebuie să restituie suma de 1.227.000 RON, apreciind că pentru suprafața de 2.454 ha teren nu s-au înființat culturile cu cereale, termenul de restituire a sprijinului financiar de 1.227.000 RON fiind stabilit pentru data de 05 iulie 2008 (data scadenței).

În vederea restituirii sumei de 1.227.000 RON, pârâta (care a avut calitate de reclamantă în dosarul privind restituirea debitului principal) a solicitat în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, obligarea societății reclamante la restituirea acestei sume.

Prin Sentința civilă nr. 4864 din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. x/2010, a fost respinsă acțiunea formulata de APIA împotriva reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 2468/CA din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanta, în dosarul nr. x/2010, ca instanță de recurs, a fost admis recursul declarat de APIA - Centru Județean Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 4864 din 24 noiembrie 2011 și au fost obligați la restituirea sumei de 1.227.000 RON.

În baza acestei hotărâri judecătorești, la data de 10 aprilie 2015, pârâta a emis procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 aprilie 2015 prin care a stabilit, că societatea reclamantă datorează suma de 1.865.985 RON reprezentând accesorii (dobânzi și penalități) aferente debitului principal de 1.227.000 RON.

Înalta Curte constată că prin Sentința civilă nr. 467 din 20 februarie 2015 a Curții de Apel București s-a respins cererea formulată de APIA în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată - obiectul acțiunii fiind anularea Încheierii nr. 108 din 29 august 2014 și a Deciziei nr. 16 din 27 iunie 2014 (pct. II.1 și II.2).

Prin acest raport de audiat al Curții de Conturi, APIA a fost obligată să aplice art. 15 alin. (3) din Ordinul MADR nr. 687/2007 și nu a art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 123/2006 pentru neregularitățile constatate în ceea ce privește societățile agricole care au primit sprijin financiar, între care se află și reclamanta.

Anterior acestui raport de audit APIA a întocmit procesele-verbale nr. x/13 iunie 2008, prin care a constatat că SC A. SA nu justifică suma de 149.500 RON corespunzătoare angajamentului făcut și suprafeței cultivate/necultivate și procesul-verbal nr. x/13 iunie 2008. Constată că beneficiarul SC A. a primit sprijin nejustificat și suma nejustificată este de 1.077.500 RON.

Se reține că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3182 din 24 octombrie 2018, s-a stabilit irevocabil că "pentru plățile nejustificate sprijinul financiar trebuie restituit fără obligația de plată a accesoriilor".

De asemenea, s-a statuat în mod irevocabil că "procesul-verbal de recepție și restituire întocmit în baza OMADR nr. 687/2007 nu constituie în baza legii un titlu de creanță admisibil a fi pus în executare directă ci doar un act administrativ care atestă faptul că nu s-au îndeplinit anumite condiții".

Se constată că în mod greșit se invocă în procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 aprilie 2015, dispozițiile O.G. nr. 14/2010 privind măsurile financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.

Instanța de fond, în mod greșit a apreciat incidența O.G. nr. 14/2010 deoarece acest act normativ nu poate retroactiva în privința creanțelor accesorii rezultate din derularea O.U.G. nr. 123/2006 care se referă în primul rând la recuperare sprijin nejustificat (fără plată accesorii) - Decizia ICCJ nr. 3182 din 24 octombrie 2018 evocată mai sus, considerându-se că nu a fost probată frauda în obținerea subvenției.

În al doilea rând, se constată că nu retroactivează dispozițiile O.G. nr. 14/2010 în privința competenței autorității responsabile de a încheia documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligației de plată privind creanțele bugetare rezultate din ajutorul necuvenit (în speță, nejustificat). Ori, câtă vreme APIA nu avea competența, potrivit Ordinului MADR nr. 687/2007 să emită un act administrativ care să constituie în baza legii (în vigoare la data emiterii procesului-verbal de constatare nr. x/13 iunie 2008) un titlu de creanță, O.G. nr. 14/2010 nu-i poate conferi autorității APIA retroactiv competența de a emite titluri de creanță pentru restituire ajutor nejustificat și nici de a emite titlu pentru accesoriile aferente.

Acest motiv de recurs privind competența autorității APIA de a emite titlu privind accesoriile de plată - este suficient pentru a determina o cauză de anulabilitate absolută a procesului-verbal nr. x/10 aprilie 2015 (condiție de validitate a actului administrativ) echivalând cu o încălcare a principiului neretroactivității legii.

Față de admiterea acestui motiv de recurs, se constată ca fiind inutilă examinarea recursului reclamantei SC A. și examinarea recursului APIA prin prisma instituției prescripției extinctive.

Recursul pârâtei APIA - este nefondat în consecință pentru aceleași considerente mai sus precizate.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 rap. la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul recurentei-pârâte APIA împotriva Sentinței civile nr. 196/CA/2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, precum și recursul declarat de C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Va fi admis recursul recurentei-reclamante SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 196/CA din 20 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, va fi casată în parte sentința recurată și, în rejudecare, va fi anulată Decizia nr. 6420 din 11 iunie 2015 de soluționare a contestației administrative emisă de pârâta APIA și procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 2015 emis de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 196/CA din data de 20 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de recurentul C. - Expert Contabil Judiciar împotriva Sentinței civile nr. 196/CA din data de 20 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 196/CA din data de 20 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Anulează Decizia nr. 6420 din 11 iunie 2015 de soluționare a contestației administrative emisă de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10 aprilie 12015 emis de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - CL