ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4856/2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la nr. x/2018 din data de 03.01.2018 la Tribunalul Tulcea, declinată ulterior Curții de Apel Constanța, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin B. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 18 din 23.06.2017 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/07.12.2016, suspendarea executării acestora în baza art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 114 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a anulat Decizia nr. 18/23.06.2017 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/07.12.2016, a respins cererea de suspendare a executării actelor atacate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, rejudecarea cauzei pe fond șj respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea judecătorească trebuie sa fie justă și nepărtinitoare, iar caracterul părtinitor poate fi dedus din felul in care instanța a înțeles să se pronunțe și de modalitatea în care a administrat și interpretat probele și susținerile părților în cauză. Consideră ca soluția pronunțată de instanța de fond este eronată și total criticabilă, având în vedere faptul că aceasta a pierdut din vedere aspecte evidente și de relevanță maximă în soluționarea justă a cauzei, ce țin de interpretarea strictă a unor prevederi legale incidente cauzei, în mod eronat a respins apărările formulate, pierzând din vedere interpretarea strictă a textelor de lege invocate prin întâmpinarea depusă.

Instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea, apreciind că, indiferent dacă persoanele enumerate în tabelul Primăriei Jurilovca au înțeles a acorda dreptul de folosință asupra terenului ce le aparține prin intermediul unui înscris intitulat declarație, acesta întrunește toate cerințele legale pentru a fi considerat contract de arendare, nefiind relevantă denumirea pe care o poartă. Apreciază că și în ipoteza in care o declarație poate fi asimilată unui contract, ceea ce este eronat, instanța trebuia să verifice vocația succesorală a celui care eliberează respectiva declarație, întrucât poți înstrăina folosința unui bun doar în măsura în care acesta iți aparține. Nu doar că în speță nu a fost dezbătută succesiunea, însă persoanele "care au acordat dreptul de folosința aupra terenurilor" nu au arătat nici măcar un certificat de calitate de moștenitor care să probeze vocația succesorală a acestora.

Potrivit Noului C. proc. civ., arendarea este un contract prin care una dintre părți, numită arendator, transmite bunuri agricole celeilalte părți, numită arendaș, pentru a fi exploatate o perioadă de timp, în schimbul unui preț numit arendă (a se remarca caracterul bilateral al contractului, ceea ce lipsește unei simple declarații). Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 1838 alin. (1) Noul C. civ., ad validitatem "contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă". Contractul de arendare se încheie, de regulă, în trei exemplare, câte un exemplar pentru fiecare parte și un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate. Forma solemnă presupune, în principiu, contractul al cărui model este prevăzut de lege și înregistrat la consiliul local. Ca excepție, când obiectul arendării este un imobil, efectele fată de terți se produc și prin notarea dreptului arendașului în cartea funciară (art. 902 Noul C. civ.). Nerespectarea formei solemne cerute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului (art. 1838 alin. (1) Noul C. civ.). Contractul se înregistrează într-un registru special, ținut de secretarul consiliului local, nedepunerea atrage sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere (art. 1838 alin. (2) Noul C. civ.).

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii romane, există diferențe capitale între contractul de arendă și noțiunea de declarație, astfel încât nici în cel mai abstract mod cu putință cele două nu pot fi asimilate, după cum o face instanța de fond, care conchide în mod vădit eronat că înscrisul numit declarație întrunește cerințele legale pentru a fi considerat contract de arendare, nefiind relevantă denumirea pe care o poartă.

Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, conform art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească condiții generale. Din cele expuse rezultă că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de folosință pentru suprafețele în cauză, astfel încât Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare este temeinic, legal și surprinde în mod just realitatea.

În continuare, recurenta pârâtă a reluat aspectele prezentate în procesul-verbal de constatare, preluate și în întâmpinarea depusă la instanța de fond.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la forma acestuia, având în vedere că temeiul de drept indicat prin recurs este art. 488 pct. 8) C. proc. civ., arată că recurenta nu indică în mod clar care sunt prevederile legale încălcate sau aplicate greșit. Aproape în întregime, recursul constituie o reluare a celor reținute în procesul-verbal de constatare contestat.

Sub un al doilea aspect, nu sunt criticate în mod direct raționamentele avute de instanța de fond la adoptarea hotărârii recurate, cu excepția celor referitoare la existența dreptului de folosință asupra terenului constatat prin declarație/adeverință. Recursul este nefondat dacă are în vedere strict existența sau inexistența contractelor de arendare cu privire la teren, întrucât în cazul de față în discuție trebuie luată nu existența contractului de arendare în mod neapărat, ci existența dreptului de folosință transmis, așa cum a reținut instanța de fond, potrivit art. 1778 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, chiar dacă potrivit art. 1838 alin. (1) se sancționează cu nulitatea absolută încheierea contractului de arendare altfel decât în formă scrisă, totuși nu poate fi luată în discuție, din perspectiva probării dreptului de folosință asupra terenului, inexistența dreptului pretins.

Cu alte cuvinte, chiar dacă înscrisul prezentat și analizat de instanță nu constată existența unui contract de arendare, așa cum pretinde recurenta, constată însă în mod indubitabil existența în patrimoniul societății a dreptului de folosință pe terenurile menționate în înscrisurile depuse la APIA.

Pe de altă parte, chiar prin prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 se prevede că fermierul trebuie să prezinte documente care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea de sprijin financiar, la data formulării cererii de sprijin societatea a îndeplinit aceste condiții, motiv pentru care recurenta a și soluționat cererea în mod favorabil la data respectivă.

A pretinde după 5 ani că nu a fost demonstrat dreptul de folosință asupra terenului reprezintă, în lipsa unui element nou care să conducă la justificarea unei asemenea acțiuni, o reapreciere asupra unui act juridic intrat în circuitul civil și care și-a produs efectele juridice pentru care a fost emis. În acest context apare și nelegalitatea actului administrativ contestat inițial, întrucât temeiul pe care acesta a fost emis este utilizat în mod incorect pentru restituirea sumelor, din moment ce art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 este edictat de legiuitor pentru aprecierea de la momentul solicitării sprijinului financiar și nu pentru aprecierile de la momentul stabilirii corecțiilor financiare.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs care se circumscriu cazului de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 18/23.06.2017 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/07.12.2016.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/07.12.2016, s-a constatat că S.C. A. S.R.L. a solicitat în campania 2013, prin cererea de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață înregistrată la APIA cu nr. 8775/12.05.2013, subvenții pentru suprafața de 346,39 ha teren arabil situat pe raza comunei Jurilovca, județul Tulcea. La data de 09.12.2013 s-a emis decizia nr. x de acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață - campania 2013 pentru suma de 413.122,23 RON, iar prin decizia nr. x/09.04.2014 au fost stabilite diferențe față de decizia nr. x/09.12.2013 în sumă de 109.602,54 RON.

S-a reținut în procesul-verbal contestat, în ceea ce privește situația de fapt, că la dosarul fermierului se regăsesc următoarele documente: Adeverința nr. x/04.06.2013 eliberată de Primăria comunei Jurilovca, judelui Tulcea, în care se specifică faptul că S.C. A. S.R.L figurează înscrisă pe anul 2013 în Registrul agricol al comunei Jurilovca, poz. 37, vol. 1, tip 4, satul Vișina, cu suprafața agricolă primită de 332,3149 ha din care în arendă 306,8134 ha, în parte 24,5015 ha, în concesiune 1,00 ha, suprafața de 332,3149 ha teren agricol este situată în extravilanul comunei Jurilovca, din care 331,3149 ha arabil și 1,00 ha pășune; Tabel centralizator cu terenul lucrat în parte de S.C. A. S.R.L. pe raza comunei Jurilovca, pentru suprafața de 24,5015 ha, vizat și înregistrat sub nr. x/04.06.2013 la Primăria Jurilovca, care cuprinde un nr. de 26 poziții, cu numele și prenumele și suprafața; de asemenea, s-a reținut că prin adresa nr. x/08.07.2015 înregistrată la DACJS sub nr. x/13.07.2015, Primăria Comunei Jurilovca comunică despre fermierul S.C. A. S.R.L. că în anul 2013 figurează cu suprafața de 332,3149 ha teren arabil, din care 306,8134 ha teren primit în arendă și 24,5015 ha teren lucrat în parte.

S-a apreciat că, pentru campania 2013, fermierul S.C. A. S.R.L. nu a prezentat documente, astfel cum prevede O.U.G. nr. 125/2006, care fac dovada dreptului de folosință pentru suprafața de 24,5015 ha, teren primit în parte, în consecință sprijinul financiar a fost acordat necuvenit pentru această suprafață.

S-a constatat că valoarea creanței bugetare rezultate din nereguli, sumă plătită necuvenit, este de 66097,96 RON, s-a stabilit un termen de plată a sumei de 66097,96 RON, în cazul neplății urmând a se aplica prevederile O.U.G. nr. 66/2011 în vederea recuperării.

Împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/06.12.2016 reclamanta a formulat contestație, respinsă prin Decizia nr. 2240/17.01.2017. S-a reținut că pentru suprafața de 24,5015 ha nu s-au prezentat documente care să ateste dreptul de folosință potrivit O.U.G. nr. 125/2006, în concluzie, în campania 2013, fermierul S.C. A. S.R.L a primit sprijin financiar necuvenit pentru suprafața de 24,5015 ha

Împotriva acestor acte administrative a formulat reclamanta acțiunea admisă prin sentința recurată.

Instanța de fond a subliniat că Procesul-verbal de constatare neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/06.12.2016 a constatat exclusiv lipsa documentelor care dovedesc dreptul de folosință, nefiind contestată utilizarea terenului în suprafață de 24,5015 ha și plata arendei. A reținut dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și faptul că, în ceea ce privește dovada dreptului de folosință al terenului în suprafață de 24,5015 ha, terenul este utilizat în modalitatea denumită "în parte", utilizată și de către pârâtă în actele de control, care nu are un corespondent juridic, însă exprimă faptul că se utilizează terenul al cărui titular al contractului de arendă a decedat, contractul desfășurându-se în folosul moștenitorilor care nu au dezbătut încă succesiunea. A reținut tabelul centralizator, înregistrat la nr. x/04.06.2013 la Primăria Jurilovca, cu terenul în suprafață de 24,5015 ha, lucrat "în parte" de reclamantă, și faptul că, deși persoanele enumerate în tabelul Primăriei Jurilovca au înțeles a acorda dreptul de folosință asupra terenului ce le aparține prin intermediul unui înscris intitulat "declarație", acesta întrunește cerințele legale pentru a fi considerat contract de arendare, iar instanța nu este chemată să analizeze drepturile succesorale ale persoanelor care au acordat dreptul de folosință asupra terenurilor, în speță nefiind, de altfel, contestat dreptul acestora, fiind semnalat doar faptul că nu a fost dezbătută succesiunea.

Cu privire la apărările intimatei reclamante privind faptul că recurenta nu indică în mod clar prevederile legale încălcate sau aplicate greșit prin hotărârea recurată, se observă că prin cererea de recurs recurenta pârâtă a reluat, într-adevăr, aspectele prezentate în procesul-verbal de constatare, preluate și în întâmpinarea depusă la instanța de fond, și sunt formulate susțineri generice privind faptul că soluția pronunțată este eronată, că instanța a pierdut din vedere aspecte ce țin de interpretarea strictă a unor prevederi legale incidente cauzei invocate prin întâmpinarea depusă, a respins apărările formulate, fără ca acestea să fie indicate în concret, pentru a fi analizate în recurs.

Motivele de recurs care pot fi circumscrise și analizate în cadrul cazului de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., sunt criticile concrete care privesc contractul de arendare și asimilarea eronată a declarației cu un contract de arendare, în raport de care vor fi examinate susținerile privind faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de folosință pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată, în baza dispozițiilor art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că înscrisurile intitulate "declarație" întrunesc cerințele legale pentru a fi considerate contracte de arendare.

Contractul de arendare este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, solemn, este o varietate a contractului de locațiune, având ca obiect bunuri agricole, reglementat de Noul C. civ. prin dispozițiile art. 1836-1850, care prevăd încheierea contractului de arendare în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute, și faptul că, sub sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere, arendașul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special. Aceste condiții nu sunt îndeplinite de declarațiile reținute în cauză de instanță ca fiind contracte de arendare, prin care persoane fizice declară că dau reclamantei spre exploatare, pe o perioadă de 10 ani, în parte, suprafețe de teren identificate prin titlu de proprietate.

Faptul că declarațiile în cauză nu constituie contracte de arendare nu conduce, însă, la concluzia că actele administrative, prin care s-a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului de folosință, sunt legale, raportat la situația de fapt concretă, astfel cum a fost prezentată anterior, din care rezultă documentele privind exploatarea de către reclamantă a suprafeței de 24,5015 ha.

Examinarea legalității actului administrativ contestat impune analiza documentelor prezentate de beneficiar în dovedirea dreptului de folosință în sensul dispozițiilor legale incidente în cauză, în vigoare la data depunerii cererii de plată, iar existența acestora în sensul dispozițiilor legale menționate conduce la concluzia că în mod greșit s-a stabilit că sprijinul financiar a fost acordat nelegal, contrar susținerilor recurentei pârâte.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, ulterior abrogată prin O.U.G. nr. 3/2015, beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de "proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea".

Conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și "să îndeplinească următoarele condiții generale: (…) f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea", iar potrivit art. 7 alin. (5) din același act normativ (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), documentele care dovedesc dreptul de folosință și documentele din care reiese utilizarea terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale și se prezintă la solicitarea reprezentanților Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

În acest sens a fost emis Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, abrogat ulterior prin Ordinul nr. 234/2016, care prevede la art. 4 (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată) că "(1) Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată și alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol. (2) Contractele de arendare menționate la alin. (1) vor respecta prevederile art. 1836-1850 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Contractele de arendare încheiate înaintea intrării în vigoare a noului C. civ. continuă să își producă efectele până la data încetării de drept".

Situația de fapt reținută chiar de recurenta pârâtă prin procesul-verbal de constatare încheiat și de instanța de fond din probele administrate confirmă nelegalitatea actelor administrative contestate și faptul că sprijinul financiar a fost legal acordat de către recurenta pârâtă, raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 125/2006 și ale Ordinului MADR nr. 246/2008.

Atât în ceea ce privește beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață, care pot fi, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea, cât și în ceea ce privește documentele care dovedesc dreptul de folosință și utilizarea terenului, conform dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2006, care prevăd documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, enumerările nu sunt limitative, au caracter exemplificativ, din modalitatea de reglementare rezultând faptul că scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanțat din Fondul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli care fac dovada că au folosința licită a terenurilor agricole, în raport și de situația juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv și le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere și scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu".

De asemenea, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispozițiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosință și de utlizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinul MADR nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispozițiile legale fiind ca beneficiarii să probeze existența unui raport juridic care să justifice dreptul de folosință, esențială fiind exploatarea agricolă legitimă și concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situația de fapt.

De altfel, este de observat faptul că atât prin actele administrative contestate, cât și prin cererea de recurs, recurenta pârâtă face trimitere la condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și nu analizează situația de fapt raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață și documentele doveditoare solicitate acestora.

Pentru toate aceste motive, în mod greșit s-a apreciat de către pârâtă prin actele administrative contestate că sprijinul financiar în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață a fost acordat necuvenit în anul 2013 pentru suprafața de 24,5015 ha, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de folosință, fiind îndeplinite condițiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăți directe în agricultură, dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) și alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, considerente pentru care Procesul-verbal de constatare neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/06.12.2016, prin care s-a stabilit că reclamanta nu are dreptul la acordarea sprijinului financiar, și Decizia nr. 2240/17.01.2017, de soluționare a contestației, sunt nelegale.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare invocate de recurenta pârâtă, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.