ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3798/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a (fostă secția a IX-a) contencios administrativ și fiscal, la data de 04 iunie 2014, reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a solicitat:

- recunoașterea dreptului de a funcționa ca organism de terță parte pentru certificarea produselor constituenți de interoperabilitate și a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE, transpusă în legislația națională prin H.G. nr. 877/2010;

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, în calitate de autoritate națională de desemnare, să acorde desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană a reclamantului A. SA, ca organism de certificare în conformitate cu prevederile Directivei 2008/57/CE;

- anularea Actului nr. CI/9878/24.03.2014, emis de Direcția Generală Transport terestru - Direcția feroviară din cadrul Ministerului Transporturilor, prin care s-a refuzat desemnarea în vederea notificării.

Prin Sentința civilă nr. 7969 din 02 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04 februarie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 1991 din 03 iulie 2015, Curtea de București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a anulat actul nr. CI/9878/24.03.2014 emis de pârât, a recunoscut dreptul reclamantului de a funcționa ca organism de terță parte pentru certificarea produselor constituenți de interoperabilitate și a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, a obligat pârâtul să acorde reclamantului desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană, ca organism de certificare conform Directivei 2008/57/CE și a obligat pârâtul la 50 de RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva Sentinței civile nr. 1991/03.07.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii.

În susținerea recursului se invocă următoarele motive de nelegalitate raportate la hotărârea primei instanțe:

a) intimatul-reclamant A. SA are capabilități numai pentru domeniile precizate în documentele emise de AFER, respectiv proiectare, expertiză, consultanță în domeniul infrastructurii feroviare și de metrou, studii topografice, geotehnice, hidrogeologice, de impact asupra mediului, de monitorizare a factorilor de mediu, de testări și analize tehnice în domeniul infrastructurii feroviare și de metrou, iar în aceste domenii nu sunt cuprinse produsele de interoperabilitate feroviară prevăzute de Directiva 2008/57/CE.

b) instanța de fond a reținut în mod greșit că "schemele de certificare" fac parte din STI (Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate). De asemenea, contrar susținerilor primei instanțe, modulele pentru procedurile de evaluare a conformității și a adecvării pentru utilizare, precum și cele de verificare, precizate în STI și în Decizia 2010/713/UE, nu sunt scheme de certificare și nu acoperă decât o mică parte din activitatea de certificare.

Conform pct. 7.1.1 din SR EN ISO/CEI 17065:2013, organismul de certificare trebuie să opereze una sau mai multe scheme de certificare, motiv pentru care, pentru obținerea notificării, conform Directivei 2008/57/CE, organismul de certificare trebuie să prezinte conformarea cu acest standard.

c) certificatul de acreditare nr. 011/8 OC, emis de RENAR în data de 12.06.2013, nu poate fi utilizat de intimatul-reclamant pentru a demonstra capabilitatea institutului de a certifica produsele de inoperabilitate feroviară prevăzute de Directiva 2008/57/CE sau produse din alte domenii, cum în mod greșit a reținut prima instanță. Certificatul de acreditare poate fi utilizat numai pentru certificarea produselor din domeniul construcțiilor, care sunt precizate în anexa acestui certificat.

Pentru a obține dreptul de a funcționa ca organism de terță parte pentru certificarea produselor constituenți de interoperabilitate și a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate - STI produsele de inoperabilitate feroviară, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE, intimatul-reclamant are obligația de a depune documentele prin care să probeze că îndeplinește toate cerințele din Anexa 8 la H.G. nr. 877/2010, cerințe cu caracter minimal la care Ministerul Transporturilor, prin procedura proprie, a adăugat și alte cerințe, conform SR EN ISO/CEI 17065:2013 sau să obțină de la RENAR un certificat de acreditare pentru produsele prevăzute de Directiva 2008/57/CE.

Recurentul-pârât apreciază că prima instanță a ignorat faptul că intimatul-reclamant nu a depus, nici la dosarul înaintat Ministerului Transporturilor, nici la dosarul cauzei, înscrisurile necesare dovedirii îndeplinirii cerințelor necesare obținerii certificării, sens în care, prin motivele de recurs, a indicat dovezile pe care intimatul-reclamant nu le-a făcut.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21 octombrie 2015, intimatul-pârât A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la nedepunerea de către intimatul-reclamant a autorizației de punere în funcțiune, a analizelor de risc și a a metodelor de siguranță comune, învederează că acestea nu intră în sarcina reclamantului, ca viitor organism notificat, ci sunt de competența Autorității de Siguranță Feroviară, organism care trebuie să fie independent nu numai prin sarcini, ci și prin structura juridică, de organismul notificat.

Or, apreciază intimatul-reclamant, Autoritatea Feroviară Română este un organism concurent, întrucât, la acest moment, este singurul organism notificat din țară, având monopol pe piața certificării produselor de interoperabilitate feroviară, astfel încât condiționarea, de către Ministerul Transporturilor, a obținerii de către intimatul-reclamant a unor autorizații din partea A.F.E.R. contravine prevederilor Directivei 2008/57/CE și H.G. nr. 877/2010.

Intimatul-reclamant apreciază a fi corecte aspectele reținute de instanța fondului cu privire la faptul că schemele de certificare fac parte din Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate. Pe de altă parte, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor încalcă legislația europeană, confundând standardele SR EN ISO/CEI 17065 și SR EN ISO/CEI 17067.

Standardul SR EN ISO/CEI 17065 privind evaluarea conformității, cerințe pentru organisme care certifică produse, procese și servicii, a fost eliberat de RENAR în beneficiul intimatului-reclamant, având valabilitate până la 11.06.2017, însă acest standard nu conține prevederi pentru schema de certificare, astfel încât este neîntemeiată solicitarea recurentului-pârât ca solicitantul să dețină autorizarea pentru acest standard.

Schemele de certificare pentru constituenții de interoperabilitate sunt descrise pe larg în fiecare specificație tehnică de interoperabilitate, corespunzător fiecărui produs feroviar.

Standardul SR EN ISO/CEI 17067 privind principii fundamentale ale certificării produselor și linii directoare pentru schemele de certificare a produselor, nu se referă la constituenții de interoperabilitate pentru produsele feroviare, iar în cuprinsul acestei euronorme se precizează că cerințele referitoare la organismele de certificare a produselor sunt prevăzute în SR EN ISO/CEI 17065.

Totodată, arată intimatul-reclamant, instanța de fond a reținut în mod corect că institutul deține acreditările necesare pentru a obține desemnarea ca organism de certificare, aspect dovedit și de faptul că deține, ca urmare a finalizării procesului de tranziție de la SR EN 45011:2001 la SR EN ISO/CEI 17065:2013, certificatul de acreditare nr. 011/8 OC pentru SR EN ISO/CEI 17065:2013, emis de către RENAR la 15.09.2015, valabil până la 11.06.2017.

În ceea ce privește înscrisurile pe care recurentul-pârât Ministerul Transporturilor susține că nu au fost depuse nici la dosarul administrativ și nici în procedura judiciară, intimatul-pârât indică punctual filele din dosarul instanței de fond unde apreciază că se regăsesc dovezile pretinse.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 4 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen pentru judecata căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 06 martie 2014, intimatul-reclamant A. SA a solicitat recurentului-pârât Ministerul Transporturilor acordarea dreptului de a funcționa ca organism de terță parte pentru certificarea produselor constituenți de interoperabilitate și a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE.

Prin Adresa nr. x din 24 martie 2014, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a respins cererea formulată de intimatul-reclamant, apreciind că, din înscrisurile depuse în susținerea cererii, rezultă că solicitantul nu îndeplinește toate cerințele pentru notificarea de către Ministerul Transporturilor, ca organism de certificare în domeniul feroviar . Autoritatea publică a considerat că titularul cererii nu îndeplinește condițiile referitoare la:

- structura organizatorică și competența profesională în domeniul feroviar, care nu corespunde cerințelor obligatorii prevăzute de H.G. nr. 788/2010 și următoarelor standarde europene relevante: SR EN ISO/CEI 17020:2012, SR EN ISO/CEI 17021:2011, SR EN ISO/CEI 17025:2005, SR EN ISO/CEI 17065:2013;

- existența unor scheme de certificare privind modul de aplicare a procedurilor de evaluare/verificare "CE" aplicabile sistemului de transport feroviar european convențional și de mare viteză, în sensul de reguli, proceduri, instrucțiuni și managementul pentru implementarea certificării de produse de interoperabilitate feroviară.

În procedura judiciară derulată în fața instanței de contencios administrativ, părțile au exprimat poziții diferite cu privire la documentele prezentate de intimatul-reclamant în vederea obținerii certificării ca organism de terță parte, atât în ceea ce privește necesitatea depunerii unor dovezi, cât și cu privire la valoarea probatorie a celor prezentate, din perspectiva cerințelor prevăzute de H.G. nr. 788/2010 și Directiva 2008/57/CE. Astfel, intimatul-reclamant a susținut, pe de-o parte, că unele dintre înscrisurile solicitate de autoritatea publică nu sunt necesare, fiind străine de domeniul în care se solicită certificarea, iar pe de altă parte, că înscrisurile depuse dovedesc cu prisosință capacitatea tehnică și profesională a A. SA în domeniul pentru care se solicită certificarea.

Instanța fondului a apreciat că intimatul-reclamant a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de H.G. nr. 788/2010 și Directiva 2008/57/CE, documentația depusă în vederea obținerii notificării fiind completă și suficientă, astfel încât a dispus anularea Adresei nr. x din 24 martie 2014, a recunoscut dreptul reclamantului de a funcționa ca organism de certificare, obligând autoritatea publică pârâtă la notificarea către Comisia Europeană a A. SA.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte va avea în vedere că, prin prevederile Directivei 2008/57/CE au fost reglementate, conform art. 1, "condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru realizarea interoperabilității în sistemul feroviar comunitar într-un mod care să asigure compatibilitatea cu dispozițiile Directivei 2004/49/CE."

Potrivit art. 28 din același act normativ: "(1) Statele membre informează Comisia și celelalte state membre cu privire la organismele responsabile pentru îndeplinirea procedurii de evaluare a conformității sau adecvării pentru utilizare menționate la articolul 13 și a procedurii de verificare menționate la articolul 18, indicând pentru fiecare organism domeniul de responsabilitate și numerele de identificare obținute în avans de la Comisie. Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene lista organismelor, numerele lor de identificare și domeniile lor de responsabilitate și menține lista actualizată. (2) Statele membre aplică criteriile prevăzute în anexa VIII pentru evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate. Organismele care îndeplinesc criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante sunt considerate ca îndeplinind și criteriile menționate."

Acest act normativ european a fost implementat în legislația națională prin dispozițiile H.G. nr. 877/2010 privind interoperabilitatea sistemului feroviar, care, în cuprinsul art. 28, a prevăzut că:

"(1) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii informează Comisia Europeană și celelalte state membre ale Uniunii Europene cu privire la organismele responsabile pentru îndeplinirea procedurii de evaluare a conformității sau aptitudinilor de utilizare prevăzute la art. 13 și a procedurii de verificare prevăzute la art. 18, indicând pentru fiecare organism domeniul de responsabilitate și numerele de identificare obținute în avans de la Comisia Europeană.

(2) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii aplică criteriile prevăzute în anexa nr. 8 pentru evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate. Organismele care îndeplinesc criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante sunt considerate ca îndeplinind și criteriile menționate."

Așadar, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a fost desemnat drept autoritatea publică națională competentă în evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate, iar prin Anexa nr. 8 la hotărârea de guvern s-au stabilit criteriile minimale care trebuie avute în vedere de Ministerul Transporturilor atunci când analizează cererile depuse în vederea recunoașterii calității de organism de certificare.

Întrucât cerințele prevăzute de H.G. nr. 877/2010 au caracter minimal, autoritatea publică, în speță Ministerul Transporturilor, are posibilitatea să instituie cerințe suplimentare în sarcina solicitanților, cu condiția ca acestea să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului Directivei 2008/57/CE.

Totodată, se observă că H.G. nr. 877/2010 nu reglementează o procedură de lucru pe care autoritatea publică ar trebui să o aplice în activitatea de evaluare a organismelor ce solicită notificarea.

Prin recursul declarat în cauză, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a susținut că, în examinarea cererii depuse de reclamant, a avut în vedere atât îndeplinirea cerințelor minimale prevăzute de H.G. nr. 877/2010, cât și a unor cerințe suplimentare, conform procedurii proprii și că, în urma analizării tuturor criteriilor, a apreciat a fi neîntemeiată cererea reclamantului, nefiind prezentate dovezile apte să probeze capacitatea acestuia de a funcționa ca organism notificat.

În cursul procedurii judiciare derulate în fața instanței de control judiciar, Înalta Curte a solicitat recurentului-pârât Ministerul Transporturilor să depună la dosarul cauzei procedura/metodologia proprie avută în vedere la evaluarea cererii depuse de intimatul-reclamant, precum și, în ipoteza în care o astfel de procedură proprie/metodologie de evaluare nu a existat, să comunice dacă o astfel de procedură proprie/metodologie de evaluare există în prezent, caz în care urmează să o depună la dosarul cauzei.

Prin adresa din 16 octombrie 2018, recurentul-pârât a comunicat la dosarul cauzei că, în conformitate cu H.G. nr. 877/2010, a fost elaborată procedura de evaluare, monitorizare și notificare a organismelor notificate din domeniul feroviar, aprobată prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1353 din 07.09.2017.

În raport de data emiterii Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 1353/07.09.2017 și de împrejurarea că recurentul-pârât nu a făcut dovada existenței unei proceduri de evaluare anterioare, Înalta Curte constată că, la data depunerii cererii de certificare de către intimatul-reclamant, precum și la data evaluării acestei cereri de către autoritatea publică, Ministerul Transporturilor nu a avut o metodologie proprie de evaluare, în cuprinsul căreia să fie indicate criteriile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul, plecând de la cerințele minimale prevăzute de H.G. nr. 877/2010. Pe cale de consecință, nu a existat o reglementare de detaliu a drepturilor și obligațiilor solicitanților și autorității publice în procedura de evaluare a cererilor, a conținutului documentației ce trebuie depuse de solicitant, a structurii din cadrul Ministerului Transportului abilitate să efectueze evaluarea, a componenței comisiei de evaluare, a eventualelor termene de analiză și soluționare a cererii etc.

Această constatare este confirmată de conținutul Adresei nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, în cuprinsul căreia autoritatea publică învederează că soluția respingerii cererii s-a întemeiat pe studierea înscrisurilor atașate cererii și pe consultarea cu organismele specializate în domeniu, fără a se face trimitere la o metodologie de evaluare, aprobată printr-un ordin al ministrului de resort.

Cât privește consultarea cu "organismele specializate în domeniu", recurentul-pârât a anexat un singur înscris în acest sens, respectiv adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română sub nr. x/20.03.2014 . Comparând adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română, cu Adresa nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, Înalta Curte constată că cele două acte au conținut identic, ceea ce întărește concluzia că autoritatea publică și-a fundamentat soluția de respingere a cererii exclusiv pe opinia exprimată de Autoritatea Feroviară Română.

Instanța de fond a admis cererea reclamantei și a recunoscut dreptul acesteia de a funcționa ca organism de terță parte pentru certificarea produselor constituenți de interoperabilitate și a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate (STI), obligând pârâtul să acorde reclamantei desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană, ca organism de certificare. Această soluție, însă, nu se bazează pe o corectă aplicare a legii, instanța de fond preluând susținerile reclamantei referitoare la îndeplinirea de către aceasta a condițiilor legale de a funcționa ca organism de terță parte, fără bază probatorie.

Prima instanță a reținut că schemele de certificare fac parte din Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate (STI) reglementate la nivel european și că reclamanta nu era datoare să prezinte astfel de scheme, întrucât nu se poate proceda la o activitate legiferată și reglementată de către Comisia Europeană. Această susținere este eronată, întrucât schemele de certificare nu fac parte din Specificațiile Tehnice de Interoperabilitate, ci reflectă activitatea de evaluare a conformității, pe care o va derula organismul de certificare, cu precizarea specificațiilor tehnice de interoperabilitate și a modulului sau modulelor de evaluare a conformității aplicabile produsului sau produselor pentru a căror evaluare a conformității organismul solicită evaluarea, în scopul recunoașterii și notificării.

De asemenea, prima instanță a reținut că reclamanta este acreditată și îndeplinește criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante, deși reclamanta nu deținea, la vremea analizării cererii administrative, ca și la data pronunțării hotărârii de fond, acreditarea pentru standardul SR EN ISO/CEI 17065:2013.

Pe de altă parte, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor are dreptul de a analiza și a aprecia cu privire la îndeplinirea, de către solicitantul A. SA, a condițiilor legale privind funcționarea ca organism de certificare, însă acest drept trebuie exercitat cu bună credință și în limitele trasate de legiuitor.

În analiza cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, instanța de contencios administrativ examinează legalitatea actului administrativ contestat și din perspectiva modalității de exercitare a dreptului de apreciere de către autoritatea publică, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care definesc sintagma "excesul de putere" ca reprezentând "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor."

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a evaluat cererea intimatului-reclamant într-o manieră netransparentă, în lipsa unei metodologii care să stabilească cerințele pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul, acesta neavând cunoștință de drepturile și obligațiile ce-i revin în procedura de evaluare a cererii și neputând complini omisiunile documentației depuse, astfel cum i-au fost imputate de autoritatea publică.

Procedând în această modalitate, autoritatea publică a emis o soluție arbitrară, care se încadrează în definiția legală a excesului de putere.

Înalta Curte va avea în vedere și împrejurarea că lipsurile cererii solicitantului, indicate de recurentul-pârât drept motive de respingere a acesteia, sunt preluate, integral, din adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română sub nr. x/20.03.2014, iar la dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste o analiză proprie efectuată de autoritatea publică cu privire la cererea intimatului-reclamant.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Transporturilor nu a respectat obligația ce-i revenea, de a proceda la o examinare efectivă a cererii depusă de reclamantul A. SA sub nr. x/06.03.2014. În consecință, răspunsul comunicat solicitantului are un caracter pur formal, ceea ce echivalează cu nesoluționarea cererii cu care a fost sesizată autoritatea publică și atrage consecința constatării legalității anulării actului administrativ contestat, respectiv a Adresei nr. x din 24.03.2014.

Însă considerentele pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de anulare a actului administrativ nu pot fi menținute, având în vedere că sunt fundamentate pe argumentul îndeplinirii, de către intimatul-reclamant, a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru obținerea dreptului de a funcționa ca organism de certificare, respectiv pe depunerea tuturor înscrisurilor necesare dovedirii capacităților tehnice și profesionale în vederea notificării.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, pe baza unei proceduri care să implice specialiști și metodologie de evaluare, instanța nu se putea substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către intimatul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege.

Din această perspectivă, criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că soluția instanței de fond cu privire la recunoașterea dreptului reclamantului de a funcționa ca organism de certificare și obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor să-i acorde desemnarea în vederea notificării, a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor H.G. nr. 877/2010 și ale Directivei 2008/57/CE, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată iar în rejudecare, menținând soluția de anulare a Adresei nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, constată că această soluție nu are drept consecință recunoașterea dreptului solicitantului de a funcționa ca organism de certificare, în condițiile în care, cum s-a arătat anterior, autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri. Prin urmare, Înalta Curte, admițând în parte acțiunea reclamantului, va dispune obligarea autorității publice competente să procedeze la soluționarea cererii intimatului-reclamant A. SA, cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 877/2010, precum și a metodologiei de evaluare aprobată prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1353/07.09.2017.

Deși metodologia de evaluare a fost adoptată prin ordinul menționat ulterior depunerii cererii de certificare de către intimatul-reclamant și chiar ulterior emiterii Adresei nr. x din 24.03.2014, ea va fi aplicabilă raportului juridic de drept administrativ de față, întrucât, prin obiectul de reglementare, reprezintă o normă de drept public de imediată aplicare.

Astfel, reluarea procedurii de evaluare a cererii de certificare se va realiza în condițiile acestei metodologii, întrucât legea nouă se aplică, fără a fi retroactivă, și situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere, la data intrării ei în vigoare. Or, lipsa unei reale analize a Ministerului Transporturilor, face ca situația juridică generată de cererea de certificare să fie în curs de formare.

În ceea ce privește soluția primei instanțe de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, Înalta Curte o va menține, în considerarea soluției de admitere în parte a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței civile nr. 1991 din 3 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

Anulează Adresa nr. x din 24.03.2014, emisă de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Obligă pârâtul Ministerul Transporturilor să soluționeze cererea depusă de reclamantul A. SA, înregistrată sub nr. x din 06 martie 2014.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2018.

GGC - GV