ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3672/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 26.02.2015, reclamanta Federația Română de Atletism a solicitat anularea Hotărârii nr. 33/14.01.2015 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a constatat că sesizarea petentului A. constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (a) din O.G. nr. 137/2000 și a sancționat-o cu amendă contravențională în cuantum de 2.000 RON pentru demiterea petentului, pe criteriul de gen, nejustificat obiectiv, conform art. 26 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000.

Prin Sentința nr. 5598 din 9 septembrie 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.09.2015.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 3475 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că reclamanta nu a întreprins nicio măsură de departajare pe baza competențelor profesionale.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta Federația Română de Atletism, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii și desființarea hotărârii emise de pârât.

A apreciat recurenta că instanța de fond a interpretat eronat norma care reglementează raporturile de muncă dintre angajator și angajat.

A învederat primei instanței că Decizia nr. 33/14.01.2015 este întemeiată pe prezumții și pe o cazuistică a Uniunii Europene, așa cum rezultă din punctele 5.2 și 5.3 din decizie, însă susținerea sa nu a fost luată în considerare de instanță.

Decizia de concediere a fost luată respectând prevederile și dispozițiile naționale în domeniu care reglementează relațiile de muncă dintre angajator și angajat, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Legislația românească este pe deplin armonizată și transpune, de fapt, legile și regulamentele valabile în cadrul Uniunii Europene.

Desființarea locului de muncă s-a efectuat conform art. 65 alin. (1) din C. muncii.

Menținerea în funcție a doamnei B. a fost întemeiată pe criteriul laturii sociale, care, la momentul producerii evenimentului, avea în întreținere un copil, care urma cursurile liceale de zi, în opoziție cu situația domnului A., care nu avea nicio responsabilitate din punct de vedere social (copil în întreținere, pensie alimentară etc.).

A fost avut în vedere și criteriul competenței profesionale și rigurozitatea salariaților, reliefat în cadrul activității desfășurate de-a lungul timpului, cu toate că acest criteriu nu este obligatoriu în cazul concedierilor individuale, ca în cazul dedus judecății.

II. Soluția instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 februarie 2108, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2018, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate, și, pe cale de consecință, l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond.

Înalta Curte, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

2.1. Prin Hotărârea nr. 33 din 14.01.2015, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat faptul că sesizarea petentului A. constituie fapta de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 și a sancționat Federația Română de Atletism cu amendă contravențională în cuantum de 2.000 RON pentru demiterea petentului pe criteriul de gen, nejustificat obiectiv, conform art. 26 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000.

2.2. Recurenta-pârâtă reiterează cele arătate în acțiune. Susține, în esență, că decizia de concediere a fost luată respectând prevederile și dispozițiile naționale în domeniu care reglementează relațiile de muncă dintre angajator și angajat, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, și că a avut în vedere criteriul privind latura socială și responsabilitatea părintelui față de copilul aflat în întreținere.

De asemenea, mai afirmă, că aspectele avute în vedere în menținerea doamnei B. în aceeași funcție au fost competențele profesionale și rigurozitatea salariaților, cu toate că acest criteriu ar fi aplicabil doar în cazul concedierilor colective, neexistând o prevedere expresă pentru concedierile individuale, ca în cazul de față.

Astfel, instanța de control judiciar constată că recurenta-pârâtă se contrazice în susținerile sale, neaducând nicio critică de nelegalitate a sentinței recurate.

De altfel, nu a dovedit, în niciun fel, că ar fi recurs la criteriul competențelor profesionale în departajarea celor doi angajați, care au ocupat posturi identice, în cadrul procesului de reorganizare și că aceștia au obținut același calificativ, pentru a ține cont de alte criterii, cum ar fi cel privind latura socială.

2.3. Fără a relua cele reținute de prima instanță, cu privire la aplicabilitatea Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976, privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei, Înalta Curte reține că acest principiu a fost transpus și în legislația națională prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei.

Potrivit art. 1 și 2 alin. (1) din lege, "Art. 1 - (1) Prezenta lege reglementează măsurile pentru promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex, în toate sferele vieții publice din România.

(1

1

) Statul român, prin autoritățile competente, elaborează și implementează politici și programe în vederea realizării și garantării egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și eliminării tuturor formelor de discriminare pe criteriul de sex.

(2) În sensul prezentei legi, prin egalitate de șanse și de tratament între femei și bărbați se înțelege luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și tratamentul egal al acestora.

Art. 2 - (1) Măsurile pentru promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex se aplică în sectorul public și privat, în domeniul muncii, educației, sănătății, culturii și informării, politicii, participării la decizie, furnizării și accesului la bunuri și servicii, cu privire la constituirea, echiparea sau extinderea unei întreprinderi ori începerea sau extinderea oricărei altei forme de activitate independentă, precum și în alte domenii reglementate prin legi speciale.".

Prin urmare, în raport cu situația de fapt, Înalta Curte constată că în mod întemeiat instanța de fond a menținut hotărârea emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a reținut că sesizarea petentului A. constituie fapta de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente și, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Federația Română de Atletism împotriva Sentinței nr. 3475 din 22 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

GGC - GV