ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 252/2021
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 252/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019, sentință care a fost menținută.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele:
Prin Sentința penală nr. 267 din 31 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 599 alin. (5) raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A..
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Iași a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 11 aprilie 2019, sub nr. x/2019, condamnatul A. a solicitat deducerea din pedeapsa pe care o execută a perioadei în care a fost arestat preventiv în Anglia, de la 26 august 2014 la 23 martie 2016.
Cererea nu a fost motivată în fapt, iar în drept contestatorul a invocat prevederile art. 585 din C. proc. pen.
La termenul de judecată din data de 7 mai 2019, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnat a precizat că temeiul juridic al cererii formulate îl reprezintă prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., împrejurare față de care, prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2019 instanța a dispus recalificarea obiectului cauzei, din cerere de modificare a pedepselor, întemeiată pe dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a), b) din C. proc. pen. în contestație la executare întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.
Din oficiu, instanța a dispus atașarea la dosarul cauzei a fișei de cazier judiciar a contestatorului, a Sentinței penale nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, a Deciziei penale nr. 134/C din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, precum și a sentințelor penale pronunțate de Tribunalul Iași prin care au mai fost soluționate alte cauze având ca obiect contestație la executare, privind pe același condamnat. De asemenea, pentru soluționarea contestației la executare instanța a solicitat informații de la Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Cazier Judiciar, precum și de Biroul Național Interpol, la dosarul cauzei fiind atașată copia cazierului judiciar emis de autoritățile judiciare din Marea Britanie în privința condamnatului, precum și relații privind perioada în care acesta s-a aflat sub supravegherea autorităților judiciare din această țară.
Analizând contestația la executare formulată de condamnatul A., instanța a reținut următoarele:
Din fișa A.N.P. privind situația juridică a condamnatului s-a constatat că acesta se află în executarea pedepsei de 14 ani închisoare și 200.000 ROL (20 RON) amendă penală, aplicată prin Sentința penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția I penală, menținută și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București.
Prin această sentință, în baza art. 595 din C. proc. pen., a fost respinsă cererea petentului-condamnat A. ca nefondată.
În baza art. 585 din C. proc. pen. și art. 6 din C. pen. a fost admisă cererea formulată de petentul-condamnat A., s-a constatat că infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Iași, definitivă prin decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Iași și Sentința penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt concurente.
A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată petentului prin Sentința penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Iași, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 291 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; 3 ani închisoare și 200.000 ROL amendă penală, urmare a anulării suspendării condiționate privind executarea pedepsei, aplicată prin Sentința penală nr. 110 din 26 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă prin Decizia penală nr. 1018 din 11 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
A fost descontopită pedeapsa rezultanta de 14 ani închisoare, 200.000 ROL amendă penală și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969, aplicată petentului prin Sentința penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969 și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969; 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (2), (3), (5) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969 și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 291 teza I din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 288 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969; 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969.
A fost menținută revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969 și 200.000 ROL amendă penală, pedeapsa aplicată petentului condamnat prin Sentința penală nr. 110 din 26 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanta, definitivă prin Decizia penală nr. 1018 din 11 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pedeapsă pe care a cumulat-o cu fiecare din pedepsele indicate mai sus-descontopită din pedeapsa rezultantă aplicată prin Sentința penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele menționate mai sus, astfel că petentul urmează să execute pedeapsa rezultanta de 14 ani închisoare, 200.000 ROL (20 RON) amendă penală și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 71 din C. pen. din 1969, i s-a interzis petentului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei rezultante.
S-a dedus din pedeapsa aplicată, prevenția de la data de 7 mai 2003 la 8 mai 2003, 29 aprilie 2007 la 17 decembrie 2007, 7 iulie 2011 la 19 august 2011, 29 ianuarie 2014 la 26 august 2014, și de la 23 martie 2016 la zi.
Au fost anulate Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2008 din 31 martie 2010 emis de Judecătoria Iași și Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. y/2010 din 8 noiembrie 2012, emis de Tribunalul Iași și s-a dispus emiterea unui mandat de executare în conformitate cu sentința.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței penale nr. 659 din 5 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Iași și ale Sentinței penale nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București rezultă că unul din motivele contestației declarate de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Iași l-a constituit împrejurarea că prima instanță nu a dedus din pedeapsa în a cărei executare se află și perioada în care s-a aflat sub măsura condițional bail în Marea Britanie, de la 26 august 2014 la 23 martie 2016, apreciind că această măsură poate fi asimilată arestului la domiciliu.
În decizia Curții de Apel București s-a reținut că, potrivit informațiilor furnizate de către reprezentanții Biroului Național al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, numitul A. s-a aflat în stare de arest preventiv în perioada 7 iulie 2011 - 19 august 2011 și 29 ianuarie 2014 - 26 august 2014, iar de la 26 august 2014 la 5 ianuarie 2015 s-a aflat on bail, măsurile de supraveghere la care a fost supus fiind următoarele: consemnare la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 în fiecare zi, purtarea unui sistem electronic de supraveghere, predarea cărții de identitate la secția de poliție care supraveghează executarea măsurii, prezentarea la secția de poliție Edmonton, Londra între 16.00 și 18.00 în fiecare sâmbătă și duminică.
S-a mai reținut că relațiile comunicate de organele judiciare din Marea Britanie atestă că măsura la care a fost supus condamnatul nu este denumită arest la domiciliu, iar interdicția de a părăsi locuința ("curfew") presupune că subiectului îi este interzis să părăsească imobilul într-un anumit interval de timp, astfel încât, neexistând un echivalent în legislația românească al măsurii preventive instituite în sarcina condamnatului A., s-a apreciat că interdicția de a părăsi imobilul de domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 nu reprezintă, în esență, o privare de libertate, ci o restrângere a dreptului la liberă circulație, astfel încât acest interval nu poate fi dedus din durata pedepsei pe care o execută A..
Instanța a constatat că atât în contestația la executare care formează obiectul cauzei, cât și în motivele contestației declarate de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1963 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, acesta a solicitat deducerea din pedeapsa închisorii a perioadei în care s-a aflat on bail, cuprinsă între 26 august 2014 și 23 martie 2016, iar din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București reiese că instanța de control judiciar a analizat contestația formulată raportându-se la relațiile furnizate de autoritățile din Marea Britanie, în conformitate cu care condamnatul A. s-a aflat on bail în perioada 26 august 2014 - 5 ianuarie 2015, când a fost predat autorităților române.
În consecință, având în vedere identitatea doar parțială de obiect a cererii soluționate prin Sentința penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București și a contestației la executare deduse judecății în prezenta cauză, instanța a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, sub acest aspect, a Sentinței nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, astfel încât a analizat pe fond cererea formulată de condamnatul A..
Cu adresa înregistrată la data de 5 februarie 2020, Biroul Național Interpol a înaintat instanței informațiile primite de la Interpol Manchester, din care rezultă că persoana condamnată A. s-a aflat în stare de arest preventiv, în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile române din data de 29 ianuarie 2014 până la data de 26 august 2014, ulterior a fost plasat on bail până la 23 martie 2016, când a fost predat autorităților române.
Instanța a apreciat că perioada cuprinsă între 26 august 2014 - 23 martie 2016 nu reprezintă o privare de libertate, astfel cum a susținut contestatorul și, pe cale de consecință, nu poate fi dedusă din durata pedepsei închisorii.
În acest sens, instanța a avut în vedere conținutul măsurii impuse de autoritățile judiciare din Marea Britanie, respectiv consemnare la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 în fiecare zi, purtarea unui sistem electronic de supraveghere, predarea cărții de identitate la secția de poliție care supraveghează executarea măsurii, prezentarea la secția de poliție Edmonton, Londra între 16.00 și 18.00 în fiecare sâmbătă și duminică. Deși contestatorului i s-au impus, printre alte obligații, și aceea de a se afla la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00, această împrejurare nu poate fi asimilată măsurii arestului la domiciliu, care presupune interdicția generală de a părăsi locuința o anumită perioadă de timp, nu doar un anumit interval dintr-o zi.
În al doilea rând, instanța a avut în vedere și cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 28 iulie 2016 în cauza C-294/16 PPU, în procedura JZ împotriva Prokuratura Rejnowa Lodz, unde, la parag. 46 - 47 a arătat că noțiunea de detenție, în sensul art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, desemnează o măsură restrictivă, nu privativă de libertate, care nu trebuie în mod necesar să ia forma unei încarcerări și care trebuie interpretată ca vizând, pe lângă încarcerare, orice măsură sau orice ansamblu de măsuri impuse persoanei în cauză, care, din cauza tipului lor, a duratei, a efectelor și a modalităților de executare, privează persoana în cauză de libertatea sa în mod comparabil cu o încarcerare.
În finalul acestei hotărâri s-a stabilit că "Articolul 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixe, precum și interdicția de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificat drept detenție în sensul dispoziției menționate, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere".
Având în vedere, așadar, interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene articolului 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în ceea ce privește deducerea din durata totală a privării de libertate a perioadelor de detenție care rezultă din executarea unui mandat european de arestare, ținând seama de faptul că obligațiile impuse contestatorului de autoritățile judiciare din Marea Britanie nu se circumscriu noțiunii de detenție, instanța a apreciat că nu este incident cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din C. proc. pen.
Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de persoana condamnată A..
Împotriva Sentinței penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019, a declarat contestație condamnatul A., solicitând, în esență, deducerea perioadei în care s-a aflat în arest la domiciliu în Regatul Unit - 26 august 2014 - 23 martie 2016.
Condamnatul contestator A. a fost prezent personal în fața instanței de control judiciar, fiind asistat de apărător desemnat din oficiu.
Analizând contestația formulată, prin raportare la motivele expuse, dar și față de conținutul Deciziei penale nr. 134/C din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, Curtea de Apel Iași a apreciat că aceasta este nefondată.
În cadrul cauzei penale ce a fost instrumentată în primă instanță de către Tribunalul București, care a pronunțat Sentința penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 și, în contestație, de Curtea de Apel București, pe lângă solicitarea principală, privind modificarea pedepselor ce au fost aplicate condamnatului prin Sentința penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Iași și Sentința penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta a învestit instanța și cu solicitarea de a-i deduce perioada cuprinsă în intervalul de la 26 august 2014 la 23 martie 2016, perioadă în care se afla sub incidența măsurii condițional bail, asimilată de către petent ca fiind un veritabil arest la domiciliu.
Prin urmare, o astfel de solicitare, cu caracter accesoriu față de cererea principală, a fost supusă analizei instanței sesizate, care s-a pronunțat în sensul respingerii solicitării.
S-a menționat că Tribunalul București nu a examinat pe fond această solicitare a petentului, deficiență ce a fost suplinită de către Curtea de Apel București, care a subliniat și argumentat motivul pentru care a apreciat solicitarea ca nefiind fundamentată și că nu se impune deducerea perioadei solicitate de către persoana condamnată.
În speță, nu se poate considera că sunt incidente dispozițiile art. 599 alin. (5) din C. proc. pen., care sancționează în mod expres cu inadmisibilitatea cererile ulterioare de contestație, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive sau de apărări, dar soluția, în sensul imposibilității analizei pe fond a temeiniciei susținerilor contestatorului, cât timp anterior, o altă instanță s-a pronunțat asupra acestora, este identică.
Astfel, dacă petentul condamnat sesiza Tribunalul București cu o solicitare principală de deducere a perioadei cât s-a aflat în Marea Britanie sub incidența măsurii condițional bail și, ulterior, formula o nouă contestație la executare pentru aceleași motive, i se aplicau în mod automat dispozițiile art. 599 alin. (5) din C. proc. pen., ce impuneau respingerea ca inadmisibilă a noii cereri, fără a examina conținutul concret al primei hotărâri.
Chiar dacă în prezenta cauză, configurația juridică a celor două hotărâri este diferită, ceea ce exclude, în pofida unei dispoziții legale exprese, aplicarea sancțiunii inadmisibilității, soluția trebuie să fie tot de respingere a cererii, motivat de puterea de lucru judecat a deciziei Curții de Apel București, care a analizat pe fond această chestiune.
Împrejurarea că, dintr-o eroare materială sau ca urmare a unei greșeli de judecată, Curtea de Apel București, la momentul la care a analizat solicitarea petentului (solicitare identică cu cea din prezenta cauză, de deducere a perioadei cuprinse între 26 august 2014 și 23 martie 2016), a făcut referire, în cuprinsul considerentelor, la o perioadă mai scurtă, nu autoriza instanța de fond, Tribunalul Iași, să analizeze pe fond temeinicia susținerilor petentului, nici măcar pentru perioada care nu s-a regăsit în cadrul considerentelor anterioare și cu atât mai puțin pentru întregul interval.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive pornește de la prezumția că aceasta exprimă adevărul cu privire la cele statuate și, chiar în ipoteza constatării unor erori de judecată, oprește noua instanță, venită să statueze asupra acelorași împrejurări ce au format obiectul primei analize, să facă o nouă evaluare sau chiar una identică, însă pe fond, cu excepția situațiilor expres și limitativ reglementate de dispozițiile legale.
Prin urmare, instanța a reținut că nu poate examina dacă susținerile petentului sunt sau nu pertinente, întrucât, procedând astfel, ar încălca puterea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București.
De asemenea, Curtea de Apel Iași a subliniat că identitatea de obiect între prezenta cauză și cea soluționată anterior și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 134 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București nu este una parțială, întrucât și în cadrul primei cauze contestatorul A. a solicitat deducerea aceleiași perioade, iar relațiile existente la dosarul cauzei erau suficiente pentru stabilirea intervalului în care acesta s-a aflat sub incidența acelei măsuri preventive. De altfel, Curtea de Apel București a făcut referire la data de 5 ianuarie 2015 drept dată la care condamnatul a fost predat autorităților române, deși această dată era eronată, fiind vorba cel mai probabil de o eroare materială asupra datei.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar accepta faptul (concluzie neîmpărtășită de instanța de control judiciar) că există o identitate parțială de obiect, referitor la intervalul 5 ianuarie 2015 - 23 martie 2016, Curtea de Apel Iași a considerat că nici în această situație nu s-ar putea accepta o evaluare contrară, pentru că altfel ar însemna ca pentru una și aceeași persoană, aflată sub imperiul aceleiași măsuri preventive pentru perioade diferite, două instanțe să statueze (teoretic), cu titlu definitiv, în sensuri opuse. Și în această situație, celei de-a doua instanțe i se opune puterea de lucru judecat a primei hotărâri definitive.
Pentru motivele arătate, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019.
Împotriva Deciziei penale nr. 38 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a formulat contestație condamnatul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 12 februarie 2021.
La termenul din data de 23 martie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, susținând că aceasta este formulată împotriva unei hotărâri definitive, pronunțată într-o cale de atac.
Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității căii de atac invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:
Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.
Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În cauza de față, contestatorul A. a formulat contestație împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2019.
Declararea și soluționarea contestației sunt reglementate prin dispozițiile art. 4251 din C. proc. pen.
Astfel, conform art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. În alin. (7) al aceluiași articol se prevede că decizia prin care s-a soluționat contestația nu este supusă niciunei căi de atac.
Raportat la textele de lege redate anterior, se constată că Decizia penală nr. 38 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019, este definitivă, astfel încât este inadmisibilă o contestație formulată împotriva acestei hotărâri.
Astfel cum s-a menționat deja, procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
Drept urmare, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2019.
Obligă contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2021.