ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 156/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. (în prezent B.) a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 979.782 RON cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea culpabilă a contractului de închiriere mobiliară, imobiliară și locație de gestiune a centrului de producție x din 4 iulie 2014.

B. Hotărârea instanței de fond.

Prin sentința nr. 2854 din 9 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

C. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond.

Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București a formulat apel reclamanta S.C. B. S.A. solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 913 din 27 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. B. S.A..

E. Considerentele instanței de apel.

Apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei-intimate la penalități de întârziere în temeiul art. 6.3 și 7.3 din contractul dintre părți și a notificării de reziliere emise de aceasta.

Reclamanta nu a invocat clauza de la pct. 7.5, nerezultând că înțelege să uzeze de aceasta, astfel încât apărările pârâtei să poată fi formulate în raport de aceasta.

Prin raportare la temeiurile contractuale invocate, art. 6.3 și 7.3 sunt și considerentele primei instanțe, care a constatat că era necesar ca notificarea să fie comunicată cocontractantului cu cel puțin 15 zile înainte de data la care încetarea urmează să-și producă efectele, în condițiile art. 7.13, iar apelanta nu a criticat sentința pentru reținerea greșită sau incompletă a acestor temeiuri.

În schimb, prin apelul formulat, reclamanta susține incidența clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, clauză care, spre deosebire de cea de la pct. 7.3, nu condiționează rezilierea contractului de punerea în întârziere.

Întreaga argumentație din cererea de apel privește inaplicabilitatea clauzei de la art. 7.13 din contract și aplicabilitatea celei de la art. 7.5.

În conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Or, cauza cererii de chemare în judecată este ce exprimată succint în cuprinsul acesteia: notificarea de reziliere emisă în temeiul art. 6.3 și 7.3 din contractul dintre părți. Prin urmare, nu pot fi primite direct în apel susținerile privind incidența clauzei de la pct. 7.5.

În ce privește incidența art. 7.13 din contract, și în aprecierea instanței de apel, în condițiile în care aceasta se referă la orice cauză de încetare a contractului invocată de una dintre părți înainte de termen, iar clauza de reziliere de la art. 7.3 nu derogă de la acest articol, trebuie reținut că ea se aplică și în cazul rezilierii reglementate pe art. 7.3.

Referitor la susținerile din întâmpinare privind incidența puterii de lucru judecat a sentinței nr. 2107/2018 a Judecătoriei Câmpulung, trebuie observat că această parte nu a formulat apel împotriva considerentelor prin care s-a respins această apărare, iar întâmpinarea nu este mijlocul procesual apt pentru a înlătura aceste considerente

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a formulat recurs reclamanta S.C. B. S.A. (fostă A.), criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale incidente cu privire la efectele clauzei penale în cazul rezilierii contractului - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Clauza penală la care societatea reclamantă este îndreptățită este cuprinsă în art. 7.5 coroborat cu art. 6.3 din contract și cu art. 7.13 din contract. Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale ce impuneau consacrarea efectelor juridice valide și depline ale notificării de reziliere, în sensul obligării pârâtei la plata clauzei penale datorate.

Dispozițiile art. 7.13 din contract reprezintă o clauză generală ce nu acoperă exclusiv materia rezilierii contractului, ci sfera generală a încetării raporturilor contractuale cu un preaviz de 15 zile.

Motivarea instanței ignoră întrutotul dispozițiile art. 7.5 din contractul încheiat între părți, care stipulează în mod expres faptul că încălcarea obligațiilor locatarului atrage rezilierea de drept a contractului, fără punerea prealabilă în întârziere.

Clauza 7.5 reprezintă o clauză specifică în materia rezilierii contractului din cauza neexecutării acestuia de către locatarul C., fiind evident că, în temeiul acestei clauze speciale, derogatorii de la clauza 7.13 de încetare generală a contractului, adresa de reziliere urma să producă efecte de la momentul transmiterii acesteia către locatarul C.. Clauza 7.5 reprezintă un pact comisoriu de ultim grad.

În temeiul clauzei 7.5 din contract, rezilierea a operat de la momentul transmiterii notificării de reziliere. Instanța de apel a omis să confere efecte juridice dispozițiilor art. 7.5 din contract, față de dispozițiile art. 1538 și 1554 C. civ., în temeiul cărora reclamanta B. a transmis notificarea de reziliere, ce a operat cu titlu imediat, fără curgerea vreunui alt termen.

Referitor la menționarea succintă a prevederilor art. 7.3 în cuprinsul acțiunii introductive, recurenta susține că acestea au reprezentat o eroare materială, reclamanta citând în fapt dispozițiile art. 7.5 din contract.

Instanța de apel a aplicat greșit normele procesuale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Chiar dacă ar fi considerat aplicabilă referirea la art. 7.3 din contract, instanța avea obligația de a pune acest aspect în vedere reclamantei în sensul precizării exacte a temeiului emiterii notificării de reziliere - obligație ce derivă din rolul activ al instanței.

Prin efectul notificării de reziliere și prin timpul prezent utilizat cu referire la reziliere, era evident că reclamanta a intenționat să comunice o încetare de drept a contractului.

În opinia recurentei nu ne aflăm în prezența modificării cauzei cererii de chemare în judecată, ci exclusiv în situația în care cauza era reprezentată de obligarea la achitarea clauzei penale în virtutea comunicării rezilierii de drept a contractului, dar există o inadvertență terminologică cu privire la clauza incidentă.

Cauza cererii de chemare în judecată și a cererii de apel se referă la constatarea rezilierii valide de drept a contractului în temeiul notificării de reziliere, față de care locatarul nu a obiectat niciodată, precum și existența unei obligații de achitare a clauzei penale în virtutea art. 6.3 din contract.

Se solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicații clare față de instanța de apel în sensul admiterii apelului și obligării la plata clauzei penale a C. S.R.L..

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Între reclamanta A., în calitate de locator și pârâta C., în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere mobiliară, imobiliară și locație de gestiune a centrului de producție x, înregistrat în evidențele reclamantei sub nr. x din 4 iulie 2014.

La art. 7.3 din contract s-a prevăzut că acesta încetează prin "reziliere (…) de către partea afectată, în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte", iar la art. 7.13 din contract s-a stipulat că "partea care invocă o cauză de încetare a prevederilor prezentului contract o va notifica celeilalte părți cu cel puțin 15 zile înainte de data la care urmează să-și producă efectele sau în ce condiții prevede prezentul contract în unele cazuri specifice".

Recurenta A. a notificat pârâta-intimată C. cu privire la rezilierea contractului, din vina locatarului "în baza prevederilor contractuale și îndeosebi a art. 6 pct. 6.3 cu plata de daune-interese în sumă egală cu valoarea chiriei pe șase luni" și a solicitat plata daunelor-interese în termen de 15 zile de la data notificării.

Părțile susțin că raportul juridic dintre ele a încetat în modalități diferite. Recurenta-reclamantă susține că actul a încetat prin reziliere convențională, în timp ce pârâta susține că actul a încetat prin expirarea termenului contractual.

Nu se poate considera că efectele contractului au încetat în temeiul notificării de reziliere, având în vedere că pentru a produce acest efect, în conformitate cu dispozițiile art. 7.13 din contract, era necesar ca notificarea de reziliere să fi fost comunicată pârâtei C., cu cel puțin 15 zile înainte de data la care încetarea urmează să-și producă efectele. În cauză, înainte de împlinirea acestui termen convențional prevăzut pentru aplicarea sancțiunii rezilierii convenționale a intervenit încetarea contractului într-o altă modalitate, respectiv prin expirarea, la data de 5 ianuarie 2016, a termenului pentru care actul juridic a fost încheiat.

Recurenta susține că în realitate contractul dintre părți a încetat în conformitate cu dispozițiile art. 7.5:

"Ca drept al locatorului în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare de către locatar a obligațiilor contractuale. În acest caz, locatorul poate înceta furnizarea utilităților necesare spațiului închiriat, iar contractul de închiriere este desființat de drept, necondiționat și de îndată, fără a mai fi necesară punerea în întârziere, și fără o altă formalitate prealabilă, desființarea contractului făcându-se fără intervenția justiției".

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere în temeiul art. 6.3 și 7.3 din contractul încheiat între părți și a notificării de reziliere emise de aceasta.

În apel, reclamanta a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, susținând incidența clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, clauză care, spre deosebire de cea de la pct. 7.3 nu condiționa rezilierea contractului de punerea în întârziere.

Critica recurentei referitoare la menționarea succintă a prevederilor art. 7.3 din cererea introductivă în sensul că acestea au reprezentat o eroare materială exclusiv numerică, din moment ce teza fundamentală a cererii de chemare în judecată este reprezentată de rezilierea contractului pentru încălcarea obligațiilor locatarului, aspect reglementat exclusiv de art. 7.5 din contract, nu poate fi primită.

Aceasta deoarece însăși recurenta a stabilit prin cererea de chemare în judecată obiectul și cauza acesteia, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil, precum și dreptul de a determina obiectul și limitele procesului fac parte din conținutul principiului disponibilității.

Recurenta susține că în cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a avut un rol activ în recalificarea actelor și faptelor deduse judecății. Această critică este nefondată.

Principiul fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului este consacrat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Rolul activ al instanței de judecată comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității.

În speță, recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere în temeiul art. 6.3 și 7.3 din contractul dintre părți și a notificării de reziliere emise de aceasta.

Nici prin notificarea de reziliere și nici în fața primei instanțe, recurenta-reclamantă nu a invocat clauza de la pct. 7.5. Considerentele primei instanțe sunt realizate prin raportare la temeiurile contractuale invocate de însăși recurenta-reclamantă, respectiv art. 6.3 și 7.3 din contract.

Prin apelul formulat, reclamanta a susținut incidența clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, întreaga argumentație privind inaplicabilitatea clauzei de la art. 7.13.

În mod corect s-a reținut că, în acest mod, reclamanta a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, incidența art. 7.13 din contract în condițiile în care aceasta se referă la orice cauză de încetare a contractului invocată de una dintre părți înainte de termen, iar clauza de reziliere de la art. 7.3 nu derogă de la acest articol, rezultă că aceasta se aplică și în cazul rezilierii reglementate de art. 7.3.

Recurenta-reclamantă este cea care a stabilit prin cererea de chemare în judecată obiectul și cauza prezentului litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul este dator să se pronunțe asupra tuturor aspectelor cerute și, totodată, trebuie să se abțină să depășească limitele competențelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 913 din 27 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 28 ianuarie 2021.