ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2285/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic - Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (CNDIPT - OIPOSDRU) solicitând anularea deciziei de recuperare a prefinanțării nr. 6897/7.042015, ca fiind prematur emisă.

Prin sentința civilă nr. 2783 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă, a admis excepția prematurității (inadmisibilității) capătului de cerere privind anularea deciziei de recuperare a prefinanțării nr. 6897/2015 și respinge acest capăt de cerere, ca inadmisibil, a respins capetele de cerere privind restituirea TVA și plata penalităților de 118.352,72 RON, din acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic - Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., arătând, în esență, următoarele:

Preliminar, a arătat reclamanta recurentă că înțelege să invoce, în temeiul prevederilor ar.t 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat, în susținerea recursului în dosarul de față, ceea ce conduce la anularea în integralitatea ei a deciziei de prefinanțare nr. x din 7 aprilie 2015, în raport de soluția pronunțată prin hotărârea civilă nr. 2241 din 28 iunie 2016 din dosarul civil nr. x/2016, prin care i-au fost admise parțial cheltuieli care nu au fost contestate pe calea recursului de către intimată.

Actul administrativ intitulat decizia de prefinanțare nr. x din 7 aprilie 2015 a fost emis de către intimată derivând din contractul x din 21 septembrie 2010, pârâta înțelegând să emită actul administrativ guvernându-se după legea comunitară, deși implementarea proiectului din fonduri europene pentru ID 59.398 ar fi trebuit să fie monitorizată de către intimată exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene.

De la data încheierii contractului de finanțare nr. x din 21 septembrie 2010 între reclamantă și intimata- pârâtă nu a intervenit nici un act adițional prin care să se modifice prevederile art. 15 din contractul de finanțare, în sensul că implementarea proiectului ID 59.398 ar trebui să se facă doar după regulile dreptului Uniunii Europene și monitorizarea proiectului să se efectueze de către intimată exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene. Prin urmare, și calculul deciziei de prefinanțare trebuie să respecte exclusiv cadrul juridic unional, iar nu pe cel comunitar. Așadar, la data și de la data încheierii contractului de finanțare era și este în vigoare doar dreptul Uniunii, completat cu normele juridice naționale în vigoare pe durata implementării proiectului.

În legătură cu prevederile art. 15 din contractul de finanțare din 21 septembrie 2010 învederează că nu sunt întrunite condițiile simulației. În susținerea existenței simulației cu privire la modificarea mai sus menționatelor prevederi contractuale, se învederează demersuri pe care consilierul juridic al societății la efectuat la Guvernul României; atașează certificatul de atestare a competențelor în dreptul Uniunii Europene pentru consilierul juridic al societății.

Reclamanta și-a îndeplinit indicatorii stabiliți prin contractul de finanțare și, în acest sens, a îndeplinit condiția publicității în conformitate cu prevederile Directivei 2009/101CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul art. 48 paragraful 2 din tratat, directivă modificată prin directiva 2012/17/UE în ceea ce privește interconectarea registrelor centrale ale comerțului și ale societăților, care stipulează obligativitatea publicării documentelor contabile la Registrul Comerțului.

Intimata a avut cunoștință că cheltuielile incluse în cererile de rambursare numărul 14, 15,16 din cadrul proiectului ID 59.398, și care constituie baza de calcul pentru decizia de prefinanțare, au devenit exigibile după ce documentele contabile au fost publicate la Registrul Comerțului. Intimata a avut cunoștință că cheltuielile incluse în cererile de rambursare au devenit exigibile cel puțin începând cu data de 1 ianuarie 2014, având în vedere că în baza contractului de finanțare au fost depuse documentele justificative până la termenul final de implementare a proiectului.

Intimata, ghidându-se numai după o lege comunitară, a găsit de cuviință să încalce termenul legal imperativ reglementat în directivele unionale indicate și a declarat peste acest termen imperativ că cheltuielile incluse în cererile de rambursare numerele 14, 15 și 16 nu ar fi exigibile, ceea ce a condus la un calcul complet eronat al decizie de prefinanțare.

Termenul încălcat de către intimată este un termen de ordine publică, ceea ce atrage, în conformitate cu art. 246 alin. (1) din C. proc. civ. anularea actului administrativ intitulat decizia de prefinanțare nr. x din 7 aprilie 2015.

În raport de condițiile cadru obligatorii instituite pentru toate contractele de finanțare din fonduri europene încheiate de organismele din statele membre cu beneficiarii unor astfel de proiecte, neatacarea, respectiv lipsa de opoziție față de aceste documente contabile, peste termenul legal stabilit de fiecare stat membru au drept consecință juridică declararea ca exigibile a cheltuielilor evidențiate în documentele contabile și concretizate în cererile de rambursare, care constituie baza de calcul pentru decizia de prefinanțare.

În intervalul 12 mai 2015 - 7 decembrie 2015 intimata a avut cunoștință în mod ferm că societatea reclamantă nu mai datora nici un debit în contul deciziei de recuperare a prefinanțării nr. 6897 din 7 aprilie 2015.

Data de 12 mai 2015 reprezintă data la care intimata a știut în mod ferm că reclamanta figura cu debit zero. Data de 7 decembrie 2015 reprezintă data la care reclamanta a formulat acțiunea judiciară ce face obiectul dosarului nr. x/2015, având în vedere că în termen de șase luni de la depunerea contestației nu se primise răspuns la aceasta, contestație ce viza în mod concret decizia de prefinanțare nr. x din 7 aprilie 2015.

Intimata nu a restituit societății reclamante suma de 4341,90 RON ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată validată și achitată de reclamantă până la data de 12 august 2012.

Finalizarea implementării proiectului, respectiv sfârșitul anului 2013, reprezintă data la care intimata ar fi trebuit să recupereze inclusiv prefinantarea, deci emiterea de către aceasta a deciziei de recuperare din 7 aprilie 2015 s-a făcut în afara cadrului contractual.

Prealabil examinării motivelor de recurs formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte va examina cererile adresate instanței de recurs, respectiv cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ce face obiectul dosarului numărul 835D/2018, cererea de sesizare a instanței supreme privind promovarea unui recurs în interesul legii referitor la greșita aplicare a art. 10

1

din Legea nr. 554/2004, precum și cererea de sesizare a Curții de justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ce face obiectul dosarului 835 D/2018 aflat pe rolul Curții Constituționale .

În motivarea cererii sale, reclamanta arată că în dosarul mai sus menționat Curtea Constituțională va avea un rol hotărâtor și asupra legalității art. II alin. (1) din H.G. nr. 518 din 20 iulie 2017, cu consecința că decizia Curții Constituționale va stabili în cazul concret al dosarului de față, dacă după desființarea OICNDIP, noua entitate Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Capital Uman din cadrul Ministerului Fondurilor Europene va avea sau nu calitate procesuală pasivă în actuala cauză.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de către reclamantă, pentru următoarele motive:

Dosarul 835 D/2018 al Curții Constituționale a României a fost constituit ca urmare a sesizării cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66 din 2011, de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017 al acestei instanțe, excepție invocată de reclamanta B..

De remarcat că reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat ea însăși această excepție în dosarul de față, în recurs, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2019 filele x.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu formulează efectiv critici de neconstituționalitate ci, susține aspecte cu privire la situația de fapt din speța deduse judecății, fără a dezvolta o argumentație care să susțină neconformitatea normelor legale în discuție, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o normă constituțională.

De asemenea, se impune observația că reclamanta S.C. A. S.R.L., formulând cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate în dosarul x/2018, face referire la un act administrativ normativ, H.G. nr. 518/2017, a cărui interpretare însă nu este în competența Curții Constituționale, ci a instanțelor de judecată. Reclamanta se mai referă și la influența pe care decizia Curții Constituționale ar avea-o asupra chestiunii dacă după desființarea OI CNDIPT, Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Capital Uman din cadrul Ministerului Fondurilor Europene va avea sau nu calitate procesuală pasivă în cauza prezenta. Și această chestiune, a calității procesuale pasive într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe de judecată, observă Înalta Curte, este dată în competența exclusivă a acelei instanțe de judecată, fiind exclusă o competență în această materie care să revină Curții Constituționale a României.

În raport de cele de mai sus, Înalta Curte consideră că nu se impune suspendarea judecății cauzei, astfel cum a fost solicitată de către reclamantă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a instanței supreme în legătură cu promovarea unui recurs în interesul legii privind greșita aplicare a art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004:

Textul legal în privința căreia reclamanta solicită declanșarea mecanismului Recursului în interesul legii, art. 10 alin. (1)

1

din Legea contenciosului administrativ, are următorul conținut: "Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sumei reprezentând finanțarea nerambursabila din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel."

Reclamanta consideră că, în practică, are loc aplicarea în mod diferit de către instanțele de contencios administrativ a acestei prevederi legale, în privința competenței de soluționare în fond a cererilor care au ca obiect contestarea de către beneficiari a actelor administrative emise de organisme intermediare din subordinea Ministerului Fondurilor Europene, astfel că se impune promovarea recursului în interesul legii pentru a se asigura în această materie aplicarea unitară a legii.

Din conținutul prevederilor 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, a precizat reclamanta, rezultă că sunt de competența curților de apel doar cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale, or, în cauză, Organismul Intermediar Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic, nu este autoritate centrală în sensul textului legal mai sus citat, astfel că se impune trimiterea cauzei Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal pentru a soluționa contestația împotriva deciziei de recuperare prefinanțare nr. x din 7 aprilie 2015 .

Din cele de mai sus, rezultă că reclamanta susține necompetența materială a Curții de Apel București în soluționarea prezentei cauze, considerând că Tribunalul București este competent în primă instanță să soluționeze acțiunea în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului numărul 7691/2015*.

Reclamanta nu a invocat necompetența materială a Curții de Apel la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, așa cum se pretinde în termeni imperativi în art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, reclamanta nu a formulat un motiv de recurs în care să susțină că în mod greșit prima instanță a tranșat litigiul de față, cu încălcarea competenței materiale. Nu e mai puțin adevărat că reclamanta a depus la dosarul cauzei un memoriu în care susține necompetența materială a Curții de Apel, însă abia la data de 26 februarie 2018, cu mult peste termenul de recurs pe care îl avea la dispoziție potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, Înalta Curte nu este învestită legal cu tranșarea chestiunii privind competența materială a instanței în prezenta cauză, astfel încât cererea privind sesizarea Colegiului de Conducere al instanței supreme în vederea declanșării unui recurs în interesul legii a având ca obiect aplicarea art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004 nu poate fi primită. Numai în ipoteza în care ar fi existat un motiv de recurs cu privire la această problemă juridică, instanța de control judiciar ar fi fost în vestită în mod legal cu cererea privind declanșarea mecanismului recursului în interesul legii, astfel că cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. va fi respinsă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de justiție a Uniunii Europene:

Prin cererea depusă la data de 10 aprilie 2019, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. s-a adresat instanței supreme solicitând sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pentru a răspunde următoarelor întrebări preliminare:

Întrebarea nr. 1: Dacă statele membre prin guvernele lor au sau nu obligația descărcării de gestiune față de foștii angajați (salariați) în condițiile în care sunt îndeplinite ipotezele din Art. 88 alin. (1) și (3) din Regulamentul Uniunii nr. 679/27.04.2016, în vigoare din 25 mai 2018 și anume în ipotezele în care au încetat contractele individuale de muncă ale foștilor salariați cu instituțiile publice angajatoare din statele membre, în condițiile în care de la data încetării contractelor individuale de muncă s-a împlinit termenul de prescripție indicat în Art. 88 alin. (3) din regulament (în România acest termen de prescripție este reglementat în Art. 268 alin. (1) litera (c) și alin. (2) din Codul Muncii)?

Întrebarea nr. 2: Dacă obligația descărcării de gestiune a statelor membre fată de proprii cetățeni (cu statut de foști angajați, salariați) este sau nu interpretată în sensul interzicerii sclaviei financiare față de proprii cetățeni, astfel cum este indicat în Art. 5 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dacă aceeași obligație a descărcării de gestiune față de proprii cetățeni este sau nu interpretată în sensul promovării bunăstării popoarelor astfel cum este stipulat în Art. 3 alineat l și 3 și Art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană?

Întrebarea nr. 3: Dacă încălcarea obligației descărcării de gestiune a statelor membre față de proprii cetățeni care au avut statut de angajați salariați, este sau nu interpretată ca o sancțiune financiară impusă operatorilor de date cu caracter personal din statele membre și anume persoanelor care îndeplinesc funcții de demnitate publică din cadrul instituțiilor publice angajatoare, persoanelor care îndeplinesc funcții de demnitate publică din cadrul instituțiilor responsabile cu garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la uniune, sancțiune financiară impusă, nu pentru exprimarea unor eventuale opinii politice în legătură cu aplicarea sau neaplicarea normelor obligatorii din dreptul Uniunii Europene, ci pentru că, exercitând funcții de demnitate publică într-un stat membru al Uniunii au încălcat față de proprii cetățeni norme unionale din materia prelucrării datelor cu caracter personal în contextul ocupării unui loc de muncă?

Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate, în temeiul art. 267 din tratat, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea cererii pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

Luând ca reper aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, și numai dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Analizând cererea formulată de către recurentă-reclamantă, Înalta Curte observa că nu sunt îndeplinite nici una dintre cerințele menționate mai sus, că întrebările, în maniera în care au fost formulate de către S.C. A. S.R.L. nu pun în discuție interpretarea unor norme de drept european, pe de o parte, iar pe de altă parte, că un răspuns din partea instanței europene la întrebările respective nu este necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de către instanța națională. Chiar și în măsura în care întrebările reclamantei ar avea legătură cu obiectul acțiunii în contencios administrativ, acest lucru este irelevant în soluționarea recursului, în condițiile în care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ce vizează anularea deciziei de recuperare a prefinanțării numărul 6897/2015, ca inadmisibilă, fără să judece cauza în fond.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare .

Revenind la analiza recursului, Înalta Curte urmează a observa că niciuna din criticile formulate de către reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de fond nu pot fi reținute.

Recurenta-reclamantă consideră că actul administrativ emis de către pârâtă, contestat în prezenta cauză, este guvernat de normele dreptului comunitar, deși implementarea proiectului din fonduri europene ar fi trebuit să fie monitorizat exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene. Recurenta se află în eroare crezând că este vorba de a două sisteme juridice diferite, dreptul comunitar și dreptul Uniunii Europene, și că cel de-al doilea sistem ar fi abrogat setul de norme ce compun dreptul comunitar. În realitate, arată Înalta Curte, este vorba de o distincție doar de ordin terminologic, fiind vorba de o singură ordine juridică. Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona a avut drept consecință înlocuirea comunităților Europene cu Uniunea Europeană, și astfel dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, incluzând, evident, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul tratatului privind Uniunea Europeană (TUE). De altfel, se remarcă în textul tratatului prevederi în conformitate cu care anumite cuvinte cum sunt "comunitatea "sau "comunitatea europeană "se înlocuiesc cu "Uniunea", iar cuvintele "comunităților Europene" se înlocuiesc cu "(ale) Uniunii Europene", iar adjectivul "comunitar "se înlocuiește cu "a/al/ai/ale Uniunii". Un răspuns complet, competent și cât se poate de lămuritor în această chestiune, de altfel, a fost primit de reclamantă de la Ministerul Afacerilor Externe, pe care chiar aceasta l-a depus la dosarul cauzei.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la nerespectarea autorității de lucru judecat, astfel cum este invocată de către reclamantă, nici aceasta nu este întemeiată având în vedere că în dosarul numărul x/2016 instanța de judecată a soluționat o cerere a reclamantei pe fondul acesteia, iar în cauza de față prima instanță a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de recuperare a prefinanțării, ca inadmisibil, consecință a admiterii excepției prematurității invocată de către partea pârâtă, astfel încât nu intră în discuție incidența autorității de lucru judecat.

În cuprinsul recursului, reclamanta a dezvoltat o argumentație prin care tinde să demonstreze nelegalitatea deciziei de recuperare a prefinanțării, însă toate aceste argumente nu pot fi analizate de către instanța de recurs deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, cererea privind anularea respectivei decizii a fost respinsă ca inadmisibilă. Așadar, orice chestiune pe fondul cauzei nu va fi analizată în cadrul acestui recurs. Doar în ipoteza în care instanța supremă ar casa hotărârea primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, un examen al acestor argumente dezvoltate de către reclamantă ar deveni actual.

Prima instanță a respins cererea privind anularea deciziei de recuperare a prefinanțării, reținând că, potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66 2011, actul infralegislativ ce poate fi contestat în astfel de cauze la instanța de contencios administrativ este exclusiv decizia de soluționare a contestației în procedură prejudiciară și că, prin urmare, atacarea direct la instanță a deciziei privind recuperarea prefinanțării este un demers judiciar inadmisibil. Înalta Curte împărtășește pe deplin această opinie juridică a instanței de fond. De remarcat, observă instanța de control judiciar, reclamanta nu a criticat soluția cu privire la acest capăt de cerere.

De asemenea, prima instanță a respins capetele de cerere din acțiune privind restituirea taxei pe valoarea adăugată și plata penalităților în sumă de 118.352,72 RON, ca neîntemeiate, însă în recursul său, reclamanta nu a criticat nici această soluție.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ce face obiectul dosarului nr. x/2018.

Respinge cererea de sesizare a Î.C.C.J. privind promovarea unui recurs în interesul legii privind greșita aplicare a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2783 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2019.