ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1442/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 25.05.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în temeiul art. 51 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 și art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 78 din 20.12.2017, emisă de pârât, prin care societatea reclamantă a fost sancționată contravențional cu suma de 687.323,08 RON, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei privind anularea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 3237 din data de 06.07.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta arată că:

În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenta arată că motivarea hotărârii este contradictorie, întrucât instanța de fond a reținut în mod corect invocarea de către reclamantă a unor încălcări ale normelor de competență, încălcări ale dreptului la apărare, precum și exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 din TFUE, considerând însă că aceste critici ar impune analiza de legalitate pe fond a actului contestat. În același timp, instanța a reținut că reclamanta a fost sancționată pentru încălcarea art. 101 din TFUE, însă a reținut și incidența Regulamentului nr. 330/2010, respectiv regula exceptării acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 TFUE.

Subliniază recurenta că instanța de fond a reținut, pe de o parte, că motivele invocate sunt apte să conducă la nulitatea deciziei, iar, pe de altă parte, a considerat, fără temei, că această verificare este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât ar reprezenta și o analiză a fondului cauzei.

În opinia recurentei, o astfel de motivare este contradictorie, întrucât, în realitate, instanța, motivând astfel, a procedat la "pipăirea" situației de drept invocate și a constatat că acele critici invocate au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a deciziei a cărei suspendare o solicită reclamanta, ba chiar au capacitatea de a conduce la nulitatea deciziei, însă a opinat, în mod contradictoriu, că în același timp nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Susține recurenta că tot contradictorie este și motivarea referitoare la incidența Regulamentului nr. 330/2010, exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 TFUE, necesitatea analizării fondului dreptului. Astfel, pe de o parte, instanța de fond a reținut faptul că acordurile verticale sunt exceptate de la aplicarea art. 101 TFUE, dar a considerat că ar trebui să facă o analiză pe fondul cauzei și să verifice încadrarea situației în exceptarea prevăzută de Regulamentul nr. 330/2010.

Opinează recurenta în sensul că motivarea hotărârii este contradictorie, instanța neputând reține în același timp atât aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cât și nevoia cercetării fondului pricinii, în esență, din punct de vedere al dreptului substanțial, aplicabilitatea și în același timp, inaplicabilitatea art. 101 din TFUE.

Subliniază recurenta că instanța de fond face o confuzie gravă între încălcările prin efect - cazul din speță și încălcările prin obiect, prevăzute de art. 4 din Regulament, motivarea fiind astfel străină de pricină.

Arată recurenta că în cazul de față nu poate fi vorba de aplicarea art. 4 din Regulamentul nr. 330/2010, neinvocat de altfel nici de către intimatul-pârât în decizia contestată și a cărei suspendare o solicită, pentru că acest articol se referă la încălcările grave ale dreptului concurenței, așa-numitele încălcări prin obiect.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de fond este nemotivată, deoarece instanța nu a făcut nicio referire la motivul de suspendare referitor la încălcarea dreptului la apărare și la încălcările Regulamentului nr. 1/2003 și nu a motivat care sunt considerentele pentru care apreciază că motivele invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentei, instanța doar a afirmat că "este necesară analiza fondului cauzei", însă în mod efectiv nu a prezentat argumentele pentru care fiecare motiv în parte invocat nu se circumscrie noțiunii de "caz bine justificat" sau "pagubă iminentă", nu a arătat de ce invocarea depășirii competențelor de investigație a autorității române de concurență nu este un caz bine justificat și de ce verificarea acestei competențe face obligatorie analiza fondului cauzei, nu a motivat de ce înscrisurile depuse nu sunt apte să certifice posibilitatea producerii unei pagube, trimiterea la necesitatea unei "analize documentate" fiind specifică unei situații de producere a prejudiciului și nu a iminenței lui.

Opinează recurenta în sensul că, raportat la dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și față de motivele invocate în susținerea cererii de suspendare, hotărârea instanței de fond este nemotivată în ceea ce privește calitatea motivelor invocate de a nu reprezenta cazul bine justificat și paguba iminentă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea și aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 în analizarea condiției cazului bine justificat.

Arată recurenta, în esență, că instanța nu era obligată să facă niciun fel de verificări, întrucât din cuprinsul actului contestat rezulta în mod evident răsturnarea prezumției de legalitate, în spiritul chiar a celor reținute de instanță ca necesitate, și anume verificarea poziției pe piață.

Subliniază recurenta că instanța, verificând datele centralizate de intimată și conținutul actelor normative, având în vedere și recunoașterile intimatei cu privire la incidența Regulamentului nr. 330/2010, avea premisele necesare fundamentării ideii că este răsturnată prezumția de legalitate a actului administrativ.

Pe cale de consecință, motivarea instanței referitoare la necesitatea verificării fondului cauzei, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina instanței de art. 14 și art. 2 din Legea nr. 554/2004 este, în opinia recurentei, dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor incidente.

Recurenta invocă încălcarea de către instanță a principiului specialia generalibus derogant, respectiv interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Regulamentului nr. 330/2010, întrucât nu era obligată să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din regulament, pentru a putea opina că acordul vertical este exceptat de la aplicarea art. 101 TFUE și, deci, că nu reprezintă o faptă de încălcare a art. 101 alin. (1) din TFUE, deci sancționată în mod just de intimată.

Se mai invocă de către recurentă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 cu referire la noțiunea de "pagubă iminentă", arătând că instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unei "pagube iminente", deoarece nu a fost răsturnată prezumția de legalitate a actului administrativ contestat, astfel încât executarea actului administrativ nu reprezintă o diminuare ilicită a patrimoniului, iar, pe de altă parte, a reținut că amenda este de "doar 2%", iar probele administrate nu conțin o "analiză documentată" a datelor financiare și a posibilelor efecte ce ar apărea după momentul plății amenzii.

În opinia recurentei, instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât a motivat respingerea pe lipsa unei "analize documentate", în timp ce textul invocat solicită a se face o dovadă cu privire la "prejudiciul material viitor și previzibil", iar previzibilitatea prejudiciului nu solicită probe documentate, ci o analiză sumară a datelor financiare din care să rezulte că este posibilă afectarea activității societății.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea cererii de suspendare, pentru argumentele dezvoltate în cererea introductivă de instanță.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a dezvoltat o serie de argumente în sensul că motivarea hotărârii este contradictorie, străină de pricină, concluzionând că hotărârea este chiar nemotivată, deoarece instanța nu a făcut nicio referire la motivul de suspendare referitor la încălcarea dreptului la apărare și la încălcările Regulamentului nr. 1/2003 și nu a motivat care sunt considerentele pentru care apreciază că motivele invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a criticat faptul că instanța de fond ar fi reținut că reclamanta a invocat încălcarea unor norme privind competența, încălcarea dreptului la apărare, exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 din TFUE, dar, în mod contradictoriu, a concluzionat că, având în vedere specificul unei cereri de suspendare, aceste critici ar impune analiza de legalitate pe fond a actului contestat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actului administrativ atacat, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare susținerilor pârâtei din întâmpinare și din cuprinsul actului administrativ atacat nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârâtă corespund prevederilor legale încălcate de reclamantă.

Sentința este motivată coerent și unitar, sub toate aspectele, fără a exista contradicții în cadrul considerentelor sau între unele considerente și dispozitiv, instanța pronunțându-se chiar și asupra îndeplinirii condiției pagubei iminente, deși faptul că a constatat neîndeplinirea condiției cazului bine justificat făcea superfluă analiza acestei condiții.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 78 din 20.12.2017, emisă de pârât, prin care societatea reclamantă a fost sancționată contravențional cu suma de 687.323,08 RON, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei privind anularea deciziei.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta A. susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Recurenta a invocat faptul că, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu ar fi fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

În mod corect a constatat curtea de apel, în analiza condiției cazului bine justificat, că reclamanta a invocat veritabile motive de nelegalitate a Deciziei nr. 78/20.12.2017, care nu pot fi analizate în procedura sumară specifică cererii de suspendare a executării. Instanța a reținut că, raportat la aceste argumente, invocate în dovedirea cazului bine justificat, rezultă în mod evident că analiza pe care instanța ar avea-o de efectuat privește chiar fondul acțiunii în anulare, argumentele menționate neputând fi dezlegate în cadrul procesual specific unei cereri de suspendare a executării, caracterizat prin cercetarea sumară a aparenței dreptului; verificarea posibilei aplicări în mod direct a dispozițiilor TFUE în materie de concurență de către autoritățile competente, raportat la faptul că societatea reclamantă își are sediul în SUA, ar presupune un raționament pe fondul cererii, vizând chiar analiza de legalitate a actului contestat, și nu o simplă pipăire a fondului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenței cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța, în soluționarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanța trebuie să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântarească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ atacat.

În raport de aceste considerente, instanța de fond a reținut că nu este întrunită condiția cazului bine justificat, împrejurările de fapt invocate de reclamantă nefiind susceptibile să creeze îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ contestat. Ca atare, instanța a apreciat că în absența cazului bine justificat nu se poate dispune suspendarea executării actului administrativ, chiar dacă această executare ar fi de natură a-i perturba activitatea reclamantei.

În consecință, în mod corect prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat, care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat în mod corect prevederile textului legal invocat, în cauză nefiind îndeplinită condiția referitoare la "cazul bine justificat", întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul contestat ar fi fost anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Pe de altă parte, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Reținând că reclamanta nu a probat existența cazului bine justificat și că cele două cerințe sunt prevăzute cumulativ de legiuitor la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neîndeplinirea uneia dintre ele conducând la respingerea cererii, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, în subsidiar, Curtea a constatat că reclamanta nu a demonstrat nici îndeplinirea condiției pagubei iminente în vederea obținerii suspendării executării deciziei contestate, nedemonstrând o afectare reală și nejustificată a activității sale economice.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond este corect și legal motivată și nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3237 din 06 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2019.