ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1217/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti-Sectia a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: suspendarea parțială a executării Deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2018, în ceea ce privește suma de 477.764,56 RON din amenda stabilită, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 323 din 27 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea reclamantei ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs A. S.R.L., fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Recurenta a arătat că din analiza sentinței atacate rezultă că instanța s-a rezumat a menționa, cu privire la majoritatea argumentelor invocate de către A., că acestea reprezintă chestiuni ce țin de fondul cauzei, care excedează cadrului cererii de suspendare. S-a apreciat că argumentele aduse în sprijinul soluției dispuse prin sentință sunt contrare dispozițiilor legale mai sus menționate, atât din perspectiva modului în care instanța ar trebui să analizeze motivele cererii de suspendare, cât și din perspectiva aspectelor invocate de către societate pentru conturarea cazului bine justificat.

Recurenta a arătat că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat prin raportare la nelegalitatea deciziei atacate, nelegalitate determinată de aspecte tratate pe larg în cererea introductivă referitoare la faptul că: decizia a fost emisă în lipsa unei investigații legal deschise și în contextul administrării în mod nelegal a probelor; probele reținute în susținerea deciziei nu probează implicarea recurentei în fapta anticoncurențială; sancțiunea aplicată de Consiliul Concurenței a fost greșit individualizată.

A arătat recurenta că prin raportare la elementele arătate în cauza dedusă judecății suntem în prezența unui caz bine justificat, care poate fi reținut în situația în care din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului atacat.

Recurenta a arătat că decizia atacată este afectată de grave vicii de legalitate și nu întrunește condițiile pentru atragerea răspunderii societății. S-a susținut că prin sentința atacată, instanța de fond a reținut în mod greșit că acțiunile angajaților unei alte întreprinderi ar fi fost făcute și în numele A..

1.4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimatul Consiliul Concurenței a solicitat respingerea cererii de recurs, susținând că în mod corect instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării Deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/2018 reținând că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție și își va însuși considerentele acesteia.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurenta-reclamantă a sesizat instanța de judecată cu o cerere de suspendare a executării Deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/2018, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând în esență că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Prin motivele de recurs invocate, recurenta a criticat hotărârea instanței de fond, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum și faptul că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, fiind invocat pur formal, întrucât sentința pronunțată de instanța de fond respectă întrutotul dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Sunt corecte considerentele instanței de fond în ceea ce privește imposbilitatea analizării unora dintre argumentele reclamantei în procedura prevăzută de art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Aceasta în condițiile în care examinarea argumentelor menționate presupunea o analiză aprofundată a cauzei, care însă nu poate fi efectuată în cadrul procedural al cererii de suspendare a actului administrativ, ci doar în cel al acțiunii în anulare (fondul cauzei); în această procedură, pe baza unei analize sumare (prima facie) se verifică, în privința cerinței cazului bine justificat, exclusiv existența unei aparențe de nelegalitate a actului ce face obiectul cererii de suspendare.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., în condițiile în care, contrar susținerilor acesteia, pentru îndeplinirea cerinței cazului bine justificat, impusă de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu este suficient a se demonstra că motivele de nelegalitate invocate nu sunt în mod vădit nefondate. Aceasta în condițiile în care prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din același act normativ condiționează cazul bine justificat de existența unei îndoieli serioase, rezultând din împrejurări de fapt sau de drept, cu privire la legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită. Jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță al UE invocată de recurentă nu este de natură a înlătura condiția îndoielii serioase, atâta timp cât în cauza T-393/10R, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a avut în vedere caracterul foarte precis al argumentației reclamantelor, aspect care, în prezenta speță, nu poate fi reținut, conform celor ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia ar fi fost sancționată pentru o faptă care nu a fost vizată de ordinul de declanșare a investigației, atâta timp cât, astfel cum se arată în sentința atacată, reclamanta a fost sancționată prin decizia Consiliului pentru incalcarea art. 5, alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și a art. 101 TFUE, prin "participarea la o înțelegere și/sau practică concertată unică, complexă și continuă" constând în "coordonarea politicilor comerciale ale întreprinderilor concurente în materie de preț, cu scopul impunerii unui nivel minim de preț de vânzare către clienți pe piața comercializării produselor turistice și/sau pachetelor de servicii turistice prin agenții de turism", iar ordinul de declanșare a investigației se referă la aceleași dispoziții legale și cuprinde, în esență, aceeași descriere a faptei ("coordonarea politicilor comerciale/pachetelor de servici turistice").

În mod evident, după cum în mod corect reține și sentința atacată, iar recurenta nu contestă, biletele de avion de tip charter reprezintă fie un produs turistic de sine stătător, fie o parte a unui pachet de servicii turistice. Ca urmare, nu se poate reține că ar fi fost încălcate garanțiile procesuale prin investigarea și sancționarea altor fapte decât cele reținute prin ordinul de investigare.

Nu sunt întemeiate nici susținerile recurentei referitoare la imposibilitatea atragerii răspunderii sale contravenționale ca efect al acțiunilor întreprinse de persoane care nu erau angajați ai săi. Înalta Curte apreciază drept corecte considerentele sentinței potrivit cărora "faptul ca niciunul dintre domnii B. și C. și nici dintre doamnele D. și E. nu au avut calitatea de angajați ai A. în perioada relevantă nu releva prin el însuși o nelegalitate vadită a deciziei Consiliului Concurentei, legătura dintre aceste persoane și reclamanta și existența unui mandat în fapt de reprezentare putând rezulta din ansamblul circumstanțelor de fapt ale cauzei".

Aceasta în contextul în care, în jurisprudența CJUE (cauza C-68/12, par. 25-27) s-a arătat că "pentru aplicarea articolului 101 TFUE nu este necesară vreo acțiune din partea asociaților sau a administratorilor principali ai întreprinderii vizate, nici măcar încunoștințarea acestora, fiind suficientă acțiunea unei persoane împuternicite să acționeze în numele întreprinderii ... participarea la înțelegeri interzise de TFUE constituie cel mai adesea o activitate clandestină, care nu se supune unor reguli formale. Sunt rare situațiile în care reprezentantul unei întreprinderi participă la o reuniune având mandat pentru comiterea unei încălcări. În plus, conform unei jurisprudențe constante, atunci când a fost stabilită participarea unei întreprinderi la reuniuni cu caracter anticoncurențial ale unor întreprinderi concurente, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor. Pentru ca participarea unei întreprinderi la o astfel de reuniune să nu poată fi considerată nici aprobare tacită a unei inițiative ilicite, nici aderare la rezultatul acesteia, este necesar ca întreprinderea să se distanțeze public de inițiativa respectivă într-o manieră care să îi determine pe ceilalți participanți să considere că aceasta a pus capăt participării sale sau chiar că va denunța autorităților inițiativa."

Totodată, în opinia Înaltei Curți, din analiza sumară a materialului probator care a stat la baza sancționării recurentei (comunicări prin e-mail, procese-verbale ce atestă conținutul unor discuții purtate între întreprinderile concurente, documente/declarații depuse în aplicarea policitii de clemență) nu rezultă că autoritatea de concurență ar fi comis un exces de putere prin aprecierea acestui material probator în sensul comiterii de către recurentă a unor fapte anti-concurențiale, atâta timp cât nu poate fi contestată existența cel puțin a unor indicii cu privire la săvârșirea faptelor menționate. De asemenea, intensitatea actelor de distanțare ale recurentei față de înțelegerea anti-concurențială nu constituie, în opinia Înaltei Curți, un element factual suficient de semnificativ pentru a genera o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei atacate.

În ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii în raport cu gravitatea faptei și durata acesteia, Înalta Curte apreciază drept corectă aserțiunea instanței de fond conform căreia o astfel de analiza care are în vedere circumstanțele personale ale reclamantei depășește limitele unei cereri de suspendare, în condițiile în care nu poate fi reținută o nelegalitate manifestă a deciziei din această perspectivă. Modul în care pârâtul și-a exercitat dreptul de apreciere cu ocazia individualizarii sanctiunii este cenzurabil numai pe calea unei acțiuni în anulare, atât timp cât sancțiunea a fost aplicată în limitele prevăzute de lege, în favoarea recurentei fiind reținute și circumstanțe atenuante.

Înalta Curte reține că cererea recurentei-reclamante de acordare a cauțiunii depuse la instanța de fond trebuie adresată instanței de fond, care are competența de soluționare a cererii de restituire a cauțiunii consemnate în dosarul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 323 din 27 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.