ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2015

După deliberare, asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția

a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014, reclamantul U.Ș.

a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestație împotriva

Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014, prin care a solicitat

anularea dispozițiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare la terenul în

suprafață de 452 mp, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a susținut,

în esență, că, în mod eronat pârâta a reținut că nu a depus acte în dovedirea

dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 452 mp și că nu

este persoana îndreptățită să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/200 L

întrucât din Decretul nr. 53/1978, adeverința din 14 iunie 2001 șt din

autorizația de executare de lucrări din 1967 rezultă atât întinderea lotului

expropriat, cât și faptul că acesta a fost preluat de la petent.

În drept, acțiunea civilă a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin sentința nr. 1494 din 11

decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 25515/3/2014, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea

deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării

procedurii administrative de control a existenței dreptului persoanei care se

consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, care se desfășoară centralizat,

la nivelul întregii țări, de către Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta

este abilitat de lege să solicite documente în completare entităților învestite

de lege, care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare a măsurilor

compensatorii.

În noțiunea de „entitate învestită de

lege", în înțelesul actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4

și C.J.F.F.

Totodată, instanța a apreciat că art. 35

din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență teritorială

în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 din același act

normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității.

Coroborând dispozițiile legale mai sus

menționate, instanța a reținut că relevant în determinarea competenței

teritoriale de soluționare a contestației este sediul C.J.F.F. care a emis

hotărârea prin care s-au acordat măsuri compensatorii (hotărâre verificată

conform art. 21 de C.N.C.I.), și nu sediul C.N.C.I.

Pentru a conchide în acest fel,

instanța a constata că principiul celerității care guvernează derularea

procedurii judiciare, reglementat de art. 6 C. proc. civ., care, în materia

partajării competențelor teritoriale între diferite instanțe, implică și impune

proximitatea în administrarea probatoriului și, în consecința, preîntâmpinarea

avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

O interpretare contrară ar echivala cu

stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului

București, în soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea

controlului legalității tuturor hotărârilor C.J.F.F. și a celor de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează exclusiv

de Secretariatul C.N.C.I., organism unic, cu sediul în București.

Dacă aceasta ar fi fost intenția

legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului

București ea unică instanță învestită cu soluționarea contestațiilor formulate

potrivit art. 35 raportat la art. 34 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât

timp această soluție legislativă nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută

expres în alte situații spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003,

în art. 48 din Legea nr. 84/1998 etc.).

Pe de altă parte, o interpretare

contrară a art. 35 din Legea nr. 165/2013 ar conduce ia un blocaj al procesului

de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor

reparatorii.

Investit prin declinare, Tribunalul

Argeș, secția civila, prin sentința nr. 17 din 23 aprilie 2015, a admis

excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului București și, constatând

ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență,

În motivare, Tribunalul Argeș a

reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 165/2013, rezultă că cererea dedusă judecății este formulată cu

privire la o decizie emisă de o „entitate învestită de lege", sintagmă ce

este definită în art. 3 pct. 4 din actul normativ menționat.

Instanța a reținut că prin entitățile

învestite de lege se înțeleg: unitatea deținătoare în înțelesul H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare,

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, O.U.G. nr. 83/1999, republicată, entitatea

învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu

modificările și completările ulterioare, comisiile locale, comunale, orășenești

și municipale de fond funciar constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, comisia

specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut unor culte

religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din

România, A.N.R.P. și C.N.C.I.

Instanța a apreciat că, în cauză,

fiind vorba despre o decizie emisă de C.N.C.I., care se regăsește în enumerarea

legală a structurilor cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor

preluate abuziv și de stabilire a măsurilor compensatorii, distinct de

celelalte structuri, inclusiv de C.J.F.F., sub aspectul competenței teritoriale

operează dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, conform cărora

Tribunalul București, ca instanță de la sediul C.N.C.I., are o competență

teritorială exclusivă în soluționarea pricinii, întrucât textul legal nu

cuprinde o derogare în ceea ce privește competența teritorială în soluționarea

contestațiilor formulate împotriva acestor decizii.

Examinând conflictul de competență,

Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine

Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014,

reclamantul U.Ș. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestație

împotriva Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014 prin care

a solicitat anularea dispozițiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare

la terenul în suprafață de 452 mp, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de proces,

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33

și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în

termen de 30 de zile de la data comunieârii.

Aceste prevederi legale instituie o

norma de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui

rază teritorială, se află sediul entității, competența de soluționare a

contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din

Legea nr. 165/2013.

Referitor la semnificația sintagmei

„entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul

normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de

restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor

reparatorii, printre acestea, la iiLg fiind menționată și C.N.C.I., care este,

de altfel și emitenta deciziei contestate de reclamant.

Coroborând prevederile legale mai sus

evocate, în cauză, determinarea instanței competente să soluționeze litigiului

dedus judecății nu poate fi stabilită prin raportare la sediul Comisiei

Județene de Fond Funciar, așa după cum a apreciat prima instanță învestită,

întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv

contestație împotriva Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014

emisă de pârâta C.N.C.I., competența teritorială aparține instanței în a cărei

circumscripție se află sediul acesteia.

Prin urmare, în raport de

considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr.

165/2013, Înalta Curte reține că entitatea învestită de lege, în cauză, nu

poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența de

soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate,

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acesteia.

Cum pârâta C.N.C.I. are sediul în

București, sector 1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în

favoarea secției civile a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 mai 2015.