ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2015

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014, reclamantul U.Ș. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestație împotriva Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014, prin care a solicitat anularea dispozițiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare la terenul în suprafață de 452 mp, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a susținut, în esență, că, în mod eronat pârâta a reținut că nu a depus acte în dovedirea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 452 mp și că nu este persoana îndreptățită să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/200 L întrucât din Decretul nr. 53/1978, adeverința din 14 iunie 2001 șt din autorizația de executare de lucrări din 1967 rezultă atât întinderea lotului expropriat, cât și faptul că acesta a fost preluat de la petent. În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Prin sentința nr. 1494 din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 25515/3/2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, care se desfășoară centralizat, la nivelul întregii țări, de către Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităților învestite de lege, care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii. În noțiunea de „entitate învestită de lege", în înțelesul actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 și C.J.F.F.

Totodată, instanța a apreciat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 din același act normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității. Coroborând dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a reținut că relevant în determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este sediul C.J.F.F. care a emis hotărârea prin care s-au acordat măsuri compensatorii (hotărâre verificată conform art. 21 de C.N.C.I.), și nu sediul C.N.C.I. Pentru a conchide în acest fel, instanța a constata că principiul celerității care guvernează derularea procedurii judiciare, reglementat de art. 6 C. proc.

civ., care, în materia partajării competențelor teritoriale între diferite instanțe, implică și impune proximitatea în administrarea probatoriului și, în consecința, preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte. O interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București, în soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor C.J.F.F. și a celor de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează exclusiv de Secretariatul C.N.C.I., organism unic, cu sediul în București.

Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ea unică instanță învestită cu soluționarea contestațiilor formulate potrivit art. 35 raportat la art. 34 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât timp această soluție legislativă nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte situații spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din Legea nr. 84/1998 etc.). Pe de altă parte, o interpretare contrară a art. 35 din Legea nr. 165/2013 ar conduce ia un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

Investit prin declinare, Tribunalul Argeș, secția civila, prin sentința nr. 17 din 23 aprilie 2015, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență, În motivare, Tribunalul Argeș a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, rezultă că cererea dedusă judecății este formulată cu privire la o decizie emisă de o „entitate învestită de lege", sintagmă ce este definită în art. 3 pct. 4 din actul normativ menționat.

Instanța a reținut că prin entitățile învestite de lege se înțeleg: unitatea deținătoare în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 94/2000, republicată, O.U.G. nr. 83/1999, republicată, entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare, comisiile locale, comunale, orășenești și municipale de fond funciar constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut unor culte religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, A.N.R.P.

și C.N.C.I. Instanța a apreciat că, în cauză, fiind vorba despre o decizie emisă de C.N.C.I., care se regăsește în enumerarea legală a structurilor cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor compensatorii, distinct de celelalte structuri, inclusiv de C.J.F.F., sub aspectul competenței teritoriale operează dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, conform cărora Tribunalul București, ca instanță de la sediul C.N.C.I., are o competență teritorială exclusivă în soluționarea pricinii, întrucât textul legal nu cuprinde o derogare în ceea ce privește competența teritorială în soluționarea contestațiilor formulate împotriva acestor decizii.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 23 iulie 2014, sub nr. 25515/3/2014, reclamantul U.Ș. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., contestație împotriva Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014 prin care a solicitat anularea dispozițiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, referitoare la terenul în suprafață de 452 mp, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunieârii.

Aceste prevederi legale instituie o norma de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială, se află sediul entității, competența de soluționare a contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013. Referitor la semnificația sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la iiLg fiind menționată și C.N.C.I., care este, de altfel și emitenta deciziei contestate de reclamant.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanței competente să soluționeze litigiului dedus judecății nu poate fi stabilită prin raportare la sediul Comisiei Județene de Fond Funciar, așa după cum a apreciat prima instanță învestită, întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestație împotriva Deciziei de validare parțială nr. 1118 din 24 aprilie 2014 emisă de pârâta C.N.C.I., competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție se află sediul acesteia. Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența de soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate, tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acesteia.

Cum pârâta C.N.C.I. are sediul în București, sector 1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secției civile a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2015.