ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 392/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâtul Județul Mehedinți, a solicitat ca instanța să constate intervenția rezilierii unilaterale a Contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/10.12.2009 încheiat cu pârâtul și să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.975.231,68 RON, reprezentând 1.649.347,65 RON valoare finanțată și 325.884,03 RON valoarea aferentă dobânzii, sumă la care se adaugă majorări de întârziere, până la data plății, conform legii fiscale aplicabile creanțelor bugetare.

Prin sentința civilă nr. 1060 din 8 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția de prescripție extinctivă inadmisibilitate, astfel cum a fost invocată de pârât.

Totodată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâtul Județul Mehedinți, a constatat intervenirea la data de 25.02.2015 a rezilierii unilaterale a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/10.12.2009 și a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 1.975.231,68 RON reprezentând 1.649.347,65 RON finanțare acordată în baza contractului și 325.884,03 RON dobândă aferentă, calculată până la data de 21.09.2017.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au promovat recurs reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu și pârâtul UAT Județul Mehedinți, în condițiile art. 493 C. proc. civ., invocând fiecare dintre părți prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Instanța de recurs va analiza în principal recursul pârâtei care tinde la schimbarea soluției instanței de fond, recursul reclamantei vizând neacordarea majorărilor de întârziere pe lângă valoarea finanțării și dobânda aferentă.

Prin cererea de recurs UAT Județul Mehedinți a criticat hotărârea instanței de fond doar pentru respingerea excepției prescripției, arătând că:

Art. 2517 din C. civ.:

"Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen."

Art. 2523 din C. civ.:

"Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Având în vedere că dreptul reclamantei Administrația Fondului pentru Mediu s-a născut la data de 04.02.2012 (situație în care erau incidente prevederile art. 7.2 din contractul de finanțare), iar în ședința Comitetului Director din data de 25.02.2015 s-a decis aplicarea pactului comisoriu și rezilierea contractului de finanțare și recuperarea sumelor decontate cu dobânzi, considerăm că era deja prescris dreptul reclamantei de a rezilia contractul (art. 2517 și 2523 C. civ.), iar instanța de fond. în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile legale și a constatat intervenirea rezilierii contractului de finanțare.

Totodată, instanța de fond reține, în mod greșit, că până la data de 27.06.2012 nu se poate vorbi despre nașterea vreunui drept la acțiune în beneficiul finanțatorului.

Suspendarea contractului de finanțare nu s-a făcut prin acordul părților, cum reține instanța de fond, ci reclamanta a decis unilateral suspendarea proiectului pe o perioadă de 6 luni, până la refacerea plantației, așa cum și aceasta recunoaște prin cererea de chemare în judecată

Mai mult decât atât, suspendarea proiectului (nici măcar a contractului de finanțare), nu suspendă cursul prescripției potrivit prevederilor art. 2532 C. civ.

Față de susținerile instanței de fond, critica reală se rezumă la aceea că suspendarea proiectului nu suspendă cursul prescripției.

În realitate suspendarea proiectului este cea care interesează pentru că dacă s-ar fi depus suspendarea proiectului niciun fel de demers legat de aceasta nu ar fi fost posibil.

Data la care recurenta pretinde a fi cea a nașterii dreptului reclamantei la acțiune - 4.02.2012 nu apare ca relevantă, nu doar din perspectiva suspendării proiectului, ci și a demersurilor ulterioare - în anul 2013, din partea sa, pentru executarea acestuia.

Apare astfel că rezilierea contractului este momentul în care se naște dreptul la acțiune.

Or, câtă vreme el fost în ființă nu se poate vorbi despre intervenirea prescripției.

Raportat la data rezilierii contractului, 25.02.2015, data introducerii acțiunii prezente - 10.10.2017 se situează în intervalul de 3 ani prevăzuți de art. 2517 C. civ. astfel că în mod corect instanța de fond a respins această excepție.

Cât privește recursul reclamantei acesta a vizat hotărârea instanței de judecată în ceea ce privește capătul de cerere referitor la majorările de întârziere, deoarece instanța de judecată nu a luat în calcul voința părților, astfel cum aceasta este clar exprimată în contractul de finanțare nerambursabilă nr. x/10.12.2009 încheiat între reclamanți și intimata pârâtă.

Instanța de fond a reținut că prin hotărârea atacată "Curtea nu recunoaște în beneficiul părții reclamante și vreun drept la acordarea de majorări de întârziere în continuare(...) raportându-se la art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data care se solicită calculul - 21.09.2017, care stabilește expres că "Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b)"

În realitate, deși recurenta pretinde că instanța de fond a omis să aibă în vedere prevederile art. 74 din contractul părților nr. x/10.12.2009, în realitate acesta a afirmat că acestea a fi inaplicabile în cazul "creanțelor bugetare ce rezultă din raporturi juridice contractuale".

O asemenea interpretare nu poate fi primită majorările de întârziere fiind prevăzute în mod expres de art. 74 din contractul (legea) părților.

La momentul încheierii contractul de finanțare nerambursabilă nr. x/10.12.2009, legea fiscală aplicabilă creanțelor bugetare, respectiv O.G. nr. 92/2003 nu avea aceleași prevederi ca cele de la art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015. Este evident că voința părților la acel moment a fost ca beneficiarul să datoreze inclusiv majorări de întârziere calculate potrivit legii fiscale aplicabile creanțelor bugetare.

Cum prevederea art. 74 nu a fost inserată nelegal în contract și nici nu a fost în alt mod anulată, obligațiile de plată prevăzute rămân valabile.

Astfel, cum obligațiile de plată au fost menținute și cele ce se referă la majorările de întârziere trebuie să aibă aceeași soartă.

Cum motivul invocat de reclamantă fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca întemeiat, Înalta Curte îl va admite și în baza dispozițiilorart. 496 C. proc. civ., va casa în parte sentința și va obliga pârâta și la plata majorărilor de întârziere.

Recursul pârâtei neîncadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 1060 din 8 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Obliga pârâta la plata către reclamantă și a majorărilor de întârziere până la data plății.

Menține în rest sentința recurată.

Respinge recursul formulat de pârâtul Județul Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 1060 din 8 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2021