ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1380/2015

După deliberare, asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la

data de 3 iunie 2014, sub nr. 18816/3/2014, reclamanții R.R., R.G., D.F., Ș.T.,

P.M., D.C. și R.R.S., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 165/2013 au contestat Decizia

nr. 586 din 13 martie 2034 emisă de pârâta C.N.C.I. și au solicitat obligarea

acesteia la emiterea unei decizii de validare potrivit documentației aferente

și la plata integrală a despăgubirilor cuvenite conform valorii stabilite în

Raportul de evaluare din data de 08 iunie 2007.

În motivare, reclamanții au arătat că

prin decizia contestată, pârâta C.N.C.I. a respins măsura acordării

despăgubirilor, stabilită prin Hotărârea Comisiei Județene Constanța nr. 105

din  13 martie 2006 de validare a propunerii Comisiei Locale Cernavodă privind

înscrierea suprafeței de 6,50 ha, reconstituită numiților R.R., D.F., R.N.,

P.M., C.C., Ș.T., R.G., după autorul Roman Ion, în anexa 23 la Regulamentul

aprobat prin H.G. nr. 890/2006, cu modificările ulterioare, pentru lipsa

documentației privind întinderea dreptului de proprietate, a dovezii preluării

de către stat a lotului deținut de antecesorul lor și a celei referitoare la

persoanele care au formulat cereri de reconstituire, precum și pentru că s-a

apreciat că totalul suprafeței solicitate îl depășește pe cel ai suprafeței de

teren dovedite.

La data de 30 septembrie 2014,

reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată și au arătat că

înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâtul M.F.P.

În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Prin sentința nr. 1290 din 5 noiembrie

2014, pronunțată în Dosarul nr. 18816/3/2014, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr.

165/2013, conform cărora deciziile emise de C.N.C.I., cu respectarea prevederilor

art. 33 și art. 34, pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Analizând dispozițiile art. 34 din Legea

nr. 165/2013, instanța a conchis că acestea nu tranșează cu claritate noțiunea

de „entitate", în raport de care se stabilește competența de soluționare a

cererii. Această noțiune este definită de art. 3 pct. 4 din actul normativ

menționat, respectiv unitatea deținătoare.

Coroborând prevederile legale mai sus

evocate, instanța a reținut că este competentă să soluționeze contestațiile

formulate împotriva deciziilor emise de C.N.C.I. secția civilă a tribunalului

în a cărui rază teritorială se află sediul entității învestite cu soluționarea

cererii, în speță Tribunalul Constanța, care este cel mai în măsură să

examineze cererea, în raport de locul situării imobilului.

În opinia acestei instanțe, sediul

C.N.C.I. este un element mai puțin important, care nu este în măsură să atragă

competența, întrucât această instituție are atribuții exclusiv în vederea

finalizării dosarelor de restituire a imobilelor, astfel după cum acestea sunt

prevăzute de art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013, după ce entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor au tranșat aspectele esențiale în soluționarea

acestora. Astfel, C.N.C.I. are atribuții de verificare și validare a lucrărilor

întocmite de entitățile menționate la art. 1 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 și

de evaluare a punctelor exclusiv prin aplicarea unei grile notariale.

Instanța a apreciat că principiul

celerității care guvernează procedura judiciară implică, în materia partajării

competenței teritoriale a instanțelor, proximitatea în administrarea

probatoriului și preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru

parte.

O interpretare contrară ar echivala cu

stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București

în soluționarea contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității

tuturor hotărârilor Comisiilor județene de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 18/1991,

atâta timp cât acest control se realizează exclusiv de Secretariatul C.N.C.I.,

organism unic, cu sediul în București.

Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului,

atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ca unică

instanță învestită cu soluționarea contestațiilor formulate potrivit art. 35

raportat la art. 34 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât timp această soluție

nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte situații spre exemplu

în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din Legea nr. 84/1998

etc).

Pe de altă parte, o interpretare

contrară a prevederilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, ar conduce la un blocaj

al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a

măsurilor reparatorii.

Investit prin declinare, Tribunalul

Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 480 din 6 martie 2015, pronunțată

în Dosarul nr. 18816/3/2014, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a

Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea

regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Constanța a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, deciziile

emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34 din acest act normativ pot

fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, m termen de 30

de zile de la data comunicării.

Instanța a apreciat că dispozițiile

Legii nr. 165/2013 au caracter special și prevăd reglementări eu caracter

derogatoriu de la dreptul comun în materie.

În speță, entitatea la care se referă art.

35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este chiar emitenta deciziei contestate, și

anume C.N.C.I., iar instanța competentă teritorial să soluționeze pricina este

secția civilă a Tribunalului București.

Examinând conflictul de competență, Înalta

Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului

București, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la data de 3 iunie 2014, sub nr. 18816/3/2014,

reclamanții R.R., R.G., D.F., Ș.T., P.M., D.C. și R.R.S., în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 165/2013, au contestat Decizia nr. 586 din 13 martie 2014

emisă de pârâta C.N.C.I. și au solicitat obligarea acesteia la emiterea unei

decizii de validare, potrivit documentației aferente și la plata integrală a

despăgubirilor, conform valorii stabilite în Raportul de evaluare din data de

08 iunie 2007.

Dispozițiile art. 35 alin. (1) din

Legea nr. 165/2013 stipulează că deciziile emise cu respectarea prevederilor art.

33 și 34 pot fi atacate de persoana care se considera îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în

termen de 30 de zile de la data comunicării.

Aceste prevederi legale instituie o

normă de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui

rază teritorială se află sediul entității, competența de soluționare a

contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din

Legea nr. 165/2013.

Referitor la semnificația sintagmei

„entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul

normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de

restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor

reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menționată și C.N.C.I., care

este, de altfel, și emitenta deciziei contestate de reclamanți.

Coroborând prevederile legale mai sus

evocate, în cauză, determinarea instanței competente să soluționeze litigiului

dedus judecății trebuie stabilită prin raportare la sediul instituției care a

emis decizia contestată, și nu față de locul unde este situat imobilul cu

privire la care reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate, așa după cum a apreciat prima instanță învestită, întrucât

procedura declanșată de aceștia în baza dispozițiilor Legii nr. 18/1991, cu

modificările ulterioare, a fost finalizată prin Hotărârea nr. 105 din 13 martie

2006 eliberată de Comisia Județeană Constanța.

Or, în cauză, ceea ce se contestă este

Decizia nr. 586 din 13 martie 2014 emisă de C.N.C.I. prin care a fost

invalidată măsura acordării de despăgubiri stabilită prin Hotărârea nr. 105 din

13 martie 2006 a Comisiei Județene Constanța, privind înscrierea suprafeței de

6,50 ha, reconstituită numiților R.R., D.F., R.N., P.M., C.C., Ș.T. și R.G.,

după autorul lor, R.I. entitate chemată în judecată de reclamanți în calitate

de pârâtă, alături de M.F.P.

Prin urmare, în raport de

considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr.

165/2033 este evident că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi

decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența de

soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate,

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediu! acesteia.

Cum pârâta C.N.C.I. are sediul în

București, sector 1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în

favoarea secției civile a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 mai 2015.