ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4942/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 804/2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților D.P.R.G. și Ș.A.M.A. în contradictoriu cu pârâții C.D.O., C.E., C.G.Ș., C.O.I.N. și C.T., privind revendicarea imobilului situat în București, str. Căderea Bastiliei, cu motivarea că titlul de proprietate al pârâților, dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este preferabil celui deținut de reclamanți. Apelul declarat de reclamanții împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 89/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a hotărî astfel, în esență instanța de apel a reținut că: Prin contractul nr. X/1997 pârâții au cumpărat de la Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu.

Pentru același imobil, reclamanții au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, invocând drepturile lor de proprietate derivate din acte de proprietate ale autorilor lor, încheiate în anii 1923 și 1940. În temeiul acestei notificări, reclamanții au primit Dispoziția nr. 7973/2007 a Primarului General al Municipiului București, prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent. Reclamanții au revendicat imobilul pe calea dreptului comun, în baza art. 480 și urm. C. civ., invocând aceste actele de proprietate și certificate de moștenitor ce le justifică calitatea procesuală activă. În urma comparării titlurilor, instanța de fond, a apreciat că pârâții dețin un „bun” protejat de Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, titlul lor fiind preferabil celui al pârâților.

Invocând cauza Atanasiu vs. România, a considerat că, pentru a putea invoca protecția unui „bun” imobil, fostul proprietar al imobilului trebuia să fie beneficiar al unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat preluarea abuzivă de către Stat, precum și obligația Statului, prin autoritățile sale, de a preda bunul fostului proprietar. Or, reclamanții nu beneficiază de o atare hotărâre judecătorească și, deci, nu pot invoca protecția normelor Convenției. De altfel, reclamanții au înțeles să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, primind despăgubiri echivalente valorii imobilului, epuizând în acest fel efectele actelor lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a mai reținut că, dispozițiile art. 167 și 274 C. proc.

civ., nu au fost încălcate, judecătorul având obligația de a aprecia asupra utilității administrării unei probe și a rezonabilității cheltuielilor efectuate de părți. La data de 5 aprilie 2013 a fost înregistrat recursul declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva deciziei pronunțate în apel. Ulterior, la 23 octombrie 2013 prin cerere scrisă și apoi în ședința de la 31 octombrie 2013, recurentul reclamant a solicitat să se ia act de faptul că înțelege să renunțe la judecata recursului. Înalta Curte, în raport de principiul disponibilității care guvernează, procesul civil și, având în vedere manifestarea de voință a recurentului reclamant D.P.R.G., în sensul renunțării la judecata recursului, precum și dispozițiile art. 246 C. proc.

civ., potrivit cărora partea reclamantă poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, va lua act de declarația acestuia, în sensul, renunțării la judecata recursului declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva deciziei nr. 89/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva deciziei nr. 89/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.