ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4942/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 804/2012, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, acțiunea

reclamanților D.P.R.G. și Ș.A.M.A. în contradictoriu cu pârâții C.D.O., C.E., C.G.Ș.,

C.O.I.N. și C.T., privind revendicarea imobilului situat în București, str.

Căderea Bastiliei, cu motivarea că titlul de proprietate al pârâților, dobândit

în baza Legii nr. 112/1995 este preferabil celui deținut de reclamanți.

Apelul declarat de

reclamanții împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 89/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî

astfel, în esență instanța de apel a reținut că:

Prin contractul nr. X/1997

pârâții au cumpărat de la Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu.

Pentru același

imobil, reclamanții au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001,

invocând drepturile lor de proprietate derivate din acte de proprietate ale

autorilor lor, încheiate în anii 1923 și 1940.

În temeiul acestei

notificări, reclamanții au primit Dispoziția nr. 7973/2007 a Primarului General

al Municipiului București, prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii în

echivalent.

Reclamanții au

revendicat imobilul pe calea dreptului comun, în baza art. 480 și urm. C. civ.,

invocând aceste actele de proprietate și certificate de moștenitor ce le

justifică calitatea procesuală activă.

În urma comparării

titlurilor, instanța de fond, a apreciat că pârâții dețin un „bun” protejat de

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, titlul lor fiind preferabil celui al pârâților.

Invocând cauza

Atanasiu vs. România, a considerat că, pentru a putea invoca protecția unui

„bun” imobil, fostul proprietar al imobilului trebuia să fie beneficiar al unei

hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat preluarea abuzivă de către

Stat, precum și obligația Statului, prin autoritățile sale, de a preda bunul

fostului proprietar.

Or, reclamanții nu

beneficiază de o atare hotărâre judecătorească și, deci, nu pot invoca

protecția normelor Convenției.

De altfel,

reclamanții au înțeles să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, primind

despăgubiri echivalente valorii imobilului, epuizând în acest fel efectele

actelor lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.

S-a mai reținut că,

dispozițiile art. 167 și 274 C. proc. civ., nu au fost încălcate, judecătorul

având obligația de a aprecia asupra utilității administrării unei probe și a rezonabilității

cheltuielilor efectuate de părți.

La data de 5 aprilie 2013 a fost înregistrat recursul declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva deciziei pronunțate în

apel.

Ulterior, la 23

octombrie 2013 prin cerere scrisă și apoi în ședința de la 31 octombrie 2013,

recurentul reclamant a solicitat să se ia act de faptul că înțelege să renunțe

la judecata recursului.

Înalta Curte, în raport de principiul

disponibilității care guvernează, procesul civil și, având în vedere

manifestarea de voință a recurentului reclamant D.P.R.G., în sensul renunțării

la judecata recursului, precum și dispozițiile art. 246 C. proc. civ., potrivit

cărora partea reclamantă poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în

ședință, fie prin cerere scrisă, va lua act de declarația acestuia, în sensul,

renunțării la judecata recursului declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva

deciziei nr. 89/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de reclamantul D.P.R.G. împotriva deciziei nr. 89/

A din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2013.