ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3778/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.09.2016, reclamanta S.C. SELENIT S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele A.N.A.F. - DIRECȚIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ - DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ 6 ORADEA5 și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, solicitând instanței anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x, comunicată în data de 03.08.2016, emisă de organul de control, înregistrată la AJFP Bihor, în data de 03.08.2016 și anularea actului mai sus menționat, cu consecința anulării tuturor măsurilor dispuse în baza acestuia.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 24 din 5 martie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta S.C. SELENIT S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - DIRECȚIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ - DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ 6 ORADEA, s-a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x, emisă de A.N.A.F. - D.G.A.F. - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea și Răspunsul nr. x prin care organul fiscal a soluționat contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva aceste hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele:

Hotărârea instanței de fond este netemeinică întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, incidente cauzei deduse judecății - art. 213 din Legea nr. 207/2015 - respectiv cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Premisele care au condus la soluția pronunțată sunt greșite întrucât legislația incidentă nu impune condiții restrictive în privința motivării actului tocmai pentru că este aproape imposibil de indicat toate situațiile care prin producerea lor ar crea premisele dispunerii unor astfel de măsuri.

În mod greșit a reținut instanța de fond că nu se face referire concretă la existența pericolului, arătând de asemenea că simpla justificare a dispunerii măsurii pe aspecte legate de estimarea unor obligații fiscale, urmare a controlului efectuat nu sunt suficiente pentru luarea unor măsuri restrictive asupra patrimoniului.

În susținere, precizează recurenta că, potrivit legislației incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, întrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței.

În ceea ce privește faptul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii atacată nu este motivată și a lipsei indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul, menționează recurtenta faptul că, inspectorii antifraudă au motivat în decizie, existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul, astfel că, se apreciază că sentința instanței de fond este netemeinică.

Referitor la condiția existenței pericolului de sustragere de la plata creanței, legislația în domeniu subliniază faptul că măsura asigurătorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indiponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță.

În continuare recurenta critică hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește faptul că au fost înlăturate apărările ANAF cu privire la aplicabilitatea excepției prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. d) care se referă la lipsa necesității audierii contribuabilului.

Lispsa necesității audierii contribuabilului înainte de emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este reglementată expres prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, respectiv printr-un act emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general obligatorii, opozabile erga omnes.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă societatea SELENIT S.R.L. a fost supusă unui control din partea inspectorilor din cadrul DGAF -Direcția Regională 6 Oradea, pentru perioada ianuarie 2015 - aprilie 2016, în urma căruia s-a întocmit Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH 8060 din 03.08.2016, document prin care organele de control au instituit măsuri asigurătorii reprezentând sechestru asigurător al bunurilor mobile (mijloace de transport și aparatură), în valoare totală de 2.629.137,84 RON și poprire asigurătorie asupra sumelor de încasat de la terți.

În urma controlului efectuat, organele de control au estimat un prejudiciu de 2.541.918,88 RON, reprezentând impozit pe profit de 16% în valoare de 88.291,80 RON și TVA în valoare de 2.453.627,08 RON.

În motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organul de control a reținut că în relația cu societatea A. S.R.L., societatea reclamantă nu a înregistrat în mod corect documentele contabile sau nu deține documente justificative pentru efectuarea unor operațiuni.

Prin Răspunsul nr. x, organul fiscal a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta S.C. SELENIT S.R.L. împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH 8060 din 03.08.2016.

Prima instanță a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de reclamanta SELENIT S.R.L., a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x, emisă de A.N.A.F. - D.G.A.F. - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea și Răspunsul nr. x.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, criticând sentința pentru nelegalitate.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

În ceea ce privește primul motiv de recurs - instanța de fond în mod greșit a constatat că actului administrativ îi lipsește o motivare corespunzătoare - acesta este neîntemeiat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5), din Noul Codul de procedură fiscală:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciem că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

Se impune a analiza în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Așa cum a reținut și prima instanță, recurenta-pârâtă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise și concordante, nici existența unei situații excepționale, nici a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Prin urmare, având în vedere că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este un act administrativ fiscal, acesteia îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 46 alin. (2) lit. e) și f) Codul de procedură fiscală, care stabilesc neechivoc obligația organelor fiscale de a motiva în fapt și în drept actele administrativ fiscale emise.

Astfel, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica în mod neechivoc elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să își poată formula eventualele apărări, dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului.

În acord cu cele anterior menționate, pentru a se dispune în mod legal instituirea de măsuri asigurătorii, organul fiscal era obligat să identifice și să includă în motivarea Deciziei de măsuri asigurătorii acele indicii care, în opinia sa, ar contura existența unui pericol iminent ca societatea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumei de 2.541.918,88 RON.

Or, s-a constatat că, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, aspectele reținute în motivarea deciziei de măsuri asigurătorii nu sunt decât suspiciuni ale inspectorilor antifraudă. Aceste constatări nu reliefează însă în nici un mod pericolul ca societatea să se sustragă de la executarea obligațiilor fiscale, de a-și risipi sau ascunde patrimoniul. îngreunând colectarea, astfel încât corect s-a reținut că Decizia de măsuri asigurătorii este nemotivată.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs - înlăturarea apărărilor autorității pârâte cu privire la aplicabilitatea excepției prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. d) - care se referă la lipsa necesității audierii contribuabilului, și acesta este neîntemeiat.

Cazurile în care audierea contribuabilului nu este obligatorie sunt strict și limitativ prevăzute de art. 9 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nefiind exceptată de la respectarea prevederilor general aplicabile ale Codului de procedură fiscală, privind dreptul contribuabilului de a fi ascultat anterior emiterii actului contestat.

Recurenta-pârâtă a reținut în cuprinsul Deciziei de măsuri asigurătorii că potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, când urmează să se ia măsuri de executare silită, nu este obligatorie audierea contribuabilului.

În cauza de față invocarea acestei dispoziții legale nu se justifică, deoarece măsurile asigurătorii doar preced măsurile de executare silită și nu se identifică cu acestea.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că a fost respectat dreptul societății intimate de a fi ascultată, ca urmare a faptului că reprezentantului acesteia i-au fost solicitate informații cu privire la operațiunile derulate și că acesta a consemnat în rubrica aferentă din Procesul-verbal:

"nu am obiecțiuni". Prezentarea concluziilor Procesului-verbal nu poate echivala cu audierea contribuabilului în privința emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea împotriva sentinței nr. 24 din 5 martie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.