ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2449/2013

Asupra cauzei de fața

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28 octombrie 2009, reclamantele

M.E. și B.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că acestea au dreptul la acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul teren de un iugăr

situat în Câmpia Turzii, județul Cluj, în locul numit Între Bălți; să fie

obligată pârâta să emită dispoziție motivată care să cuprindă propunerea de

acordare a despăgubirilor corespunzătoare valorii actuale de circulație a

imobilul sus menționat; să fie obligată pârâta să predea dispoziția împreună cu

întreaga documentație Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor; să fie obligată pârâta la 100 lei pe zi de întârziere până la

îndeplinirea obligațiilor.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că prin Decizia

nr. 340/2009 a soluționat deja notificarea reclamantelor în sensul respingerii.

Prin sentința civilă nr.

456 din 01 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a adopta

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantele au formulat notificari

în anul 2005, cu mult peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel

încât, în mod corect pârâtul a apreciat că notificările sunt tardiv introduse.

Susținerile

reclamantelor, în sensul că au formulat o notificare în termen pe care au

depus-o la SC I.S. SA Câmpia Turzii, în prezent SC M.C.T. SA, nu au fost luate

în considerare, întrucât nu au fost dovedite, respectiv la dosarul cauzei nu

există nici o dovadă în acest sens iar adresele la care fac referire

reclamantele, pe lângă faptul că nu pot suplini prin ele însele existența unei

notificări, se referă la o eventuală cerere formulată în temeiul Legii fondului

funciar și nicidecum în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut că

prin decizia nr. 68/2003, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondată plângerea

formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta SC I.S. SA Câmpia Turzii,

astfel încât această decizie se bucură de putere de lucru judecat, reclamantele

nemaiputând solicita printr-o altă acțiune, același teren ce a format obiectul

unui litigiu soluționat irevocabil.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia nr. 247/ A din 09 martie 2011 a respins ca nefondat, apelul declarat de

reclamantele M.E. și B.M.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantele nu au solicitat încuviințarea

și administrarea de probe, constatându-se totodată că acestea nu au formulat

cerere de restituire a terenului de un jugăr situat în Câmpia Turzii, în locul

numit Între Bălți, în termenul prevăzut de dispozițiile legale în materie.

Astfel, cu privire la

notificările existente la dosar și adresate fie pârâtei intimate, fie SC M.C.T.

SA instanța a reținut că au fost formulate în anii 2005 respectiv 2006.

Referitor la

susținerea reclamantelor apelante potrivit căreia pârâtă era obligată să

solicite de la SC M.C.T. SA dosarul cu privire la notificarea formulată pentru

acest teren, s-a reținut că aceasta presupune o inversare a sarcinii probei.

Or, nici în apel

reclamantele nu au solicitat administrarea de probe, deși completarea probelor

în această fază este permisă de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Împotriva deciziei

mai sus menționate au declarat recurs, în termen legal, reclamantele M.E. și B.M.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. .

În motivarea

recursului reclamantele au susținut că instanța de apel nu a analizat motivul

în ceea ce privește notificarea formulată de autoarea acestora, M.I. la data de

22 ianuarie 2002 și reținută în considerentele Deciziei nr. 68/2003 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj.

Recurentele au

apreciat că hotărârea menționată nu are putere de lucru judecat.

De asemenea,

recurentele au criticat decizia ca fiind dată cu încălcarea art. 25 din Legea

10/2001 întrucât nu au fost invitate să susțină cererea de restituire în

natură.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantele au

investit instanța cu o cerere prin care au solicitatat să se constate că

acestea au dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

pentru imobilul teren de un iugăr situat în Câmpia Turzii, județul Cluj, în

locul numit Între Bălți; să fie obligată pârâta să emită dispoziție motivată

care să cuprindă propunerea de acordare a despăgubirilor corespunzătoare

valorii actuale de circulație a imobilul menționat; să fie obligată pârâta să

predea dispoziția împreună cu întreaga documentație Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; să fie obligată pârâta la 100 lei pe

zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor.

La data de 30

decembrie 2012, reclamantele au formulat cerere de completare a acțiunii prin

care au înțeles să solicite anularea deciziei nr. 340 din 24 noiembrie 2009 emisă

de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și depusă la

dosarul cauzei.

Prin decizia nr. 340

din 24 noiembrie 2009, A.V.A.S. a respins notificările formulate la 17

noiembrie 2005; 07 decembrie 2005 și 01 martie 2006, de numitele M.I., M.E. și B.M.

prin care au solicitat plata despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafață

de 1 iugăr situat în Câmpia Turzii, jud. Cluj, în locul cunoscut sub numele

Între Bălți.

Prin decizia emisă, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a reținut că notificările nu au fost

comunicate prin executor judecătoresc, petentele nu au făcut dovada dreptului

de proprietate al antecesorului acestora, M.V., nu au dovedit calitate a de

moștenitor și au introdus notificările peste termenul limită prevăzut de

dispozițiile legale în materie.

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni

de la intrarea în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare a

imobilului, iar conform alin. (5) al art. 22, nerespectarea acestui termen

expres prevăzut de lege pentru trimiterea notificării, atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent. Termenul de 6 luni a fost prelungit consecutiv până la data de 14

februarie 2002.

Astfel din

interpretarea textului de lege sus evocat, rezultă că termenul de depunere a

notificării este un termen de decădere, nefiind susceptibil nici de suspendare,

nici de întrerupere și nici de repunere în termen.

Termenul de decădere

reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul unui drept

subiectiv, este obligat printr-o dispoziție imperativă a legii, să își exercite

acel drept sub sancțiunea stingerii acestuia.

Sancțiunea decăderii

pentru neexercitarea dreptului la măsuri reparatorii în termenul legal, este

prevăzută în mod expres în alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 textul

prevăzând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării, atrage

pierderea dreptului subiectiv de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii.

Critica recurentelor

reclamante potrivit căreia instanța de apel, în mod greșit nu a analizat

motivul în ceea ce privește notificarea formulată de autoarea acestora, M.I. la

data de 22 ianuarie 2002 și reținută în considerentele Deciziei nr. 68/2003

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, este nefondată întrucât această susținere ar

presupune o inversare a sarcinii probei.

Or, dispozițiile

speciale ale Legii 10/2001 aplicabile cauzei pendinte, nu aduc modificări

dreptului comun în această materie, așa încât reclamantele ar fi trebuit să

dovedească faptul că autoarea lor a depus o notificare în termenul prevăzut de

lege pentru terenul de un jugăr situat în Câmpia Turzii, în locul numit Între

Bălți.

Este de reținut și

faptul că prin Deciziei nr. 68/2003 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, (filele

66-70 dosar apel) s-a respins ca nefondată plângerea reclamantelor formulată în

temeiul Legii 10/2001 în contradictoriu cu pârâta SC I.S. SA Câmpia Turzii prin

care au solicitat restituirea în natură sau plata unor despăgubiri pentru

același imobil ce formează obiectul prezentului litigiu.

Din această

perspectivă decizia se bucură de putere de lucru judecat, reclamantele nemaiputând

solicita a doua oară, același teren ce a formulat obiectul unui alt litigiu

soluționat irevocabil, situație reținută corect de instanțele fondului.

Nefondată este și

critica ce vizează încălcarea art. 25 din Legea 10/2001 întrucât, chiar dacă

reclamantele nu au fost invitate de unitatea deținătoare să-și susțină cererea

în fața organului de conducere, acest fapt nu conduce la nulitatea dispoziției

emise.

Mai mult,

reclamantele aveau posibilitatea în faza judiciară să facă dovada susținerilor

acestora având la îndemână mijloace procesuale pentru a determina administrarea

dovezilor pe care le doreau.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele M.E. și B.M. împotriva deciziei nr.

247/ A din data de 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.