ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2893/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 349 din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamantele F.O.C. și F.A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta la evaluarea imobilelor,

construcție și terenuri individualizate conform nr. C.F., situate în

Cluj-Napoca

. Prin aceeași sentință au fost

respinse celelalte capete de cerere

ale acțiunii reclamantelor, respectiv

obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

corespunzător cotei de 2/12 din

imobilele

susmenționate și la plata de despăgubiri pentru întârziere.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea

este întemeiată în ce privește parcurgerea etapei evaluării, având în vedere că

etapa analizării dosarului a fost epuizată, în raport de caracterul hotărârilor

pronunțate în favoarea reclamantelor.

In ce privește

cererea reclamantelor de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri,

conform Legii nr. 247/2005, instanța de fond a apreciat că este prematură, în

raport cu procedura legală, care cuprinde mai multe etape, obligatorii și

prealabile; de asemenea, prima instanță a considerat că cererea reclamantelor

de acordare a daunelor cominatorii nu este compatibilă cu normele care

reglementează materia contenciosului administrativ, în raport cu prevederile

art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, au

declarat recurs atât reclamantele, cât și

pârâta.

In motivarea

recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamantele reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în fața

instanței de fond, referitoare la termenul de soluționare a cererii lor de

emitere de deciziei reprezentând titlul de despăgubire, despre care arată că

trebuie să fie unul rezonabil; în acest sens, recurentele arată că instanța de

fond în mod greșit a apreciat că acțiunea este prematură în ce privește capătul

de cerere privind emiterea deciziei-titlu de despăgubire, având în vedere că

etapa analizării dosarului a fost epuizată.

Pârâta, în motivarea cererii de recurs,

reiterează apărările invocate în

fața instanței de fond, făcând trimitere

la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și

invocând complexitatea acesteia.

De asemenea,

arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare

a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, dispozițiile acesteia fiind nesocotite de instanța de fond care

a dispus transmiterea dosarului la evaluator.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile

legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ.

, Curtea constată că, pentru aceleași

motive, ce vor fi prezentate în continuare, recursul reclamantelor este

întemeiat iar cel al pârâtei este neîntemeiat.

Astfel,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată

și completată, nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri este definită ca

„faptul de a nu răspunde solicitantului în

termen de 30 de zile de la

înregistrarea

cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de

despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.

T

otuși, jurisprudența Înaltei Curți în materie a

considerat că termenul

de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta

deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe

etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în

mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți, urmată și

în prezenta cauză, a

arătat necesitatea emiterii actului administrativ

în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la

caz.

Astfel, în

temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, autoritatea pârâtă

are obligația să analizeze dosarele numai în privința

legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să

reaprecieze

legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să

solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către

stat, etc.

Din actele

dosarului rezultă că recurenta-pârâtă a fost învestită în vederea emiterii

deciziei, încă din anul 2007, neprocedând în acest sens nici până în momentul

pronunțării instanței de fond - 04 octombrie 2010 și nici până în momentul pronunțării

deciziei de recurs - 19 mai 2011, adică o perioadă de aproximativ 4 ani.

Este

binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o

autoritate publică nu se poate apăra și nu poate

justifica legal întârzierea în

emiterea unui act administrativ pe motiv

că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval

de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată în acest context de

recurenta-pârâtă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul

sus-menționat, al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor

îndreptățite.

Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în

care autoritatea pârâtă nu a

dat

curs solicitării reclamantelor de evaluare a imobilului și emitere a deciziei,

este evident că nu ne aflăm în prezența unui

„termen rezonabil", în accepțiunea

prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația

nesoluționării în

termen a cererii

formulate de intimat, ceea ce reclamă aplicarea în speță a

prevederilor

art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât

atât, problema existenței disponibilităților bănești nu se pune în etapa

emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce

se emite titlul de plată, poate fi pretinsă

eliberarea sumei ce reprezintă

despăgubirea datorată.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că recursul formulat de reclamante este fondat, urmând ca în

temeiul art. 312 alin. (1) teza

I

C. proc. civ. și art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să se dispună

admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea, în parte, a

acțiunii reclamantelor.

In temeiul

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, pârâta va

fi obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire, în termen de cel

mult 6 luni de la pronunțarea prezentei decizii, avându-se în vedere

necesitatea întocmirii unui raport de evaluare

în cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) și

alin. (7) din

Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.

In ce privește recursul formulat de autoritatea

pârâtă, pentru aceleași argumente, avute în vedere la admiterea recursului

formulat de reclamante, se va reține că este nefondat, urmând a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantele F.O.C. și F.A.M. împotriva sentinței nr. 349

din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Admite, în

parte, acțiunea și obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire, în cel mult 6

luni de la data pronunțării prezentei decizii.

Respinge

recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai

2011.