ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

13 februarie 2009,

reclamanții

G.A., G.J., G.G., în calitate de moștenitori ai defunctului G.I., decedat la

data de 05 august 2003,au solicitat în contradictoriu cu pârâții M.B., prin P.G.

și S.R. prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

soluționarea notificării nr. 2152 din 13 august 2001, formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, în sensul de a le fi restituită în natură suprafața de teren

care nu este afectată de detalii de sistematizare din totalul de 990 m.p., iar

pentru diferența de suprafață să fie despăgubiți pecuniar.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 23, art. 26 și urm. din Legea

nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și

republicată prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința

civilă nr. 882 din 11 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă,

a fost

admisă cererea formulată de reclamanți, a fost obligat pârâtul să se pronunțe

prin dispoziția menționată asupra notificării nr. 2152 din 13 august 2001,

acordând reclamanților măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a

suprafeței de 320,94 m.p. teren, omologând raportul de expertiză topografică

efectuat de expert ing. I.N., situat pe strada Sebastian, București, și măsuri

reparatorii prin echivalent respectiv 42.794 euro în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății pentru construcția demolată și 1.838.269 lei pentru suprafața

de 756,34 m.p. care nu poate fi retrocedată în natură. Au fost omologate

raportul de expertiză tehnică efectuat de expert ing. C.V.V. și raportul de

expertiză efectuat de expert ing. N.R.I.

Tribunalul a

reținut în considerentele sentinței următoarele:

Imobilul, în

suprafață de 1085,00 m.p. teren și 248,15 m.p. suprafață construită, situat în

București, str. Sebastian, a aparținut lui G.I. și G.A. și a fost preluat de

către stat prin Decretul nr.

151/1989, în

prezent construcția fiind demolată, iar terenul fiind parțial ocupat

de

blocuri de locuințe și utilități publice.

Imobilul a

fost preluat în mod abuziv de către stat, așa cum modalitatea de preluare este

definită de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, iar autorul

reclamanților a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă

această notificare nu a fost soluționată, astfel că reclamanții au înțeles să

se adreseze direct instanței de judecată pentru a analiza fondul pretențiilor

acestora.

Instanța

de fond a avut în vedere, la adoptarea soluției, dispozițiile Legii nr. 10/2001

și a normelor metodologice de aplicare unitară ale acesteia, precum și Decizia nr.

XX/2007 a instanței supreme care dă dreptul instanțelor de judecată ca, în

cazul în care entitatea notificată nu a răspuns în termen legal, să soluționeze

pe fond cererea.

Cu

privire la S.R. prin M.F.P., tribunalul a constatat că, deși legal citat,

acesta nu s-a prezenta la instanță și nu și-a formulat în scris apărările,

astfel încât hotărârea este pronunțata și în contradictoriu cu acest pârât,

pentru opozabilitate, potrivit atribuțiilor ce-i revin pentru plata

despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții M.B. și S.R., prin M.F.P.

Prin decizia nr.

145/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă,

s-au admis ambele apeluri, a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a admiterii cererii,

a fost obligat pârâtul M.B. să se pronunțe prin dispoziție asupra notificării nr.

2152 din 13 august 2001, acordând reclamanților măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură a suprafeței de 320,94 m.p. teren și să stabilească

dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția

demolată, în sumă de 42.794 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din

ziua plății, și pentru suprafața de 756,34 m.p. teren care nu poate fi

restituită în natură, în sumă de 1.838.269 lei, măsuri reparatorii care vor fi

acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În

considerentele deciziei, curtea de apel a reținut următoarele: în ceea ce

privește susținerea apelantului M.B. că termenul de 60 de zile prevăzut de art.

23 din Legea nr. 10/2001 ar fi un termen de recomandare, curtea a reținut că

această susținere nu poate fi primită, interpretarea în discuție fiind de mult

timp tranșată prin Decizia nr. 20/2007 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că lipsa

răspunsului unității deținătoare la notificarea formulată echivalează cu

refuzul restituirii imobilului și că, în această situație, notificatorul se

poate adresa direct instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a

pretenției sale.

Referitor la

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că apelanta doar a

invocat și citat acest text, fără să arate în concret care ar fi criticile

aduse în cauză sentinței atacate în contextul acestui text legal.

Instanța de

apel a considerat însă întemeiată critica adusă de apelantul M.B., referitoare

la lipsa competenței sale de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru

imobilele notificate.

Din ansamblul

cauzei și al considerentelor sentinței rezultă că instanța de fond a avut în

vedere, în dispozitivul hotărârii, pe pârâtul M.B., calitatea procesuală a S.R.

fiind reținută exclusiv din perspectiva opozabilității pe care hotărârea

trebuie să o aibă față de acest pârât, față de atribuțiile ce îi revin pentru

plata despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001.

Or, în

condițiile Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare, prin dispoziția/decizia de

soluționare a notificării nu mai stabilește ea însăși cuantumul despăgubirilor,

astfel cum rezultă din art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005,

ci doar face propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu atât

mai mult apare ca nelegală obligarea directă a unității deținătoare la plata

despăgubirilor către reclamanți, cu cât, în nicio situație legală, în contextul

Legii nr. 10/2001 si al Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare nu are

obligația să plătească ea însăși despăgubirile cuvenite drept măsuri

reparatorii prin echivalent, ci unitatea deținătoare este investită doar cu

soluționarea notificării, plata efectivă a despăgubirilor făcându-se în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Soluționând

apelul declarat de S.R., curtea a constatat

neîntemeiată

critica adusă de acesta referitoare la lipsa calității sale procesuale

pasive

si neexercitarea rolului activ de către instanța de fond.

Astfel, neexercitarea

rolului activ de către instanța de fond, în măsura în care s-ar fi impus în

cauză, nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a soluției pronunțate.

În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă, s-a reținut că aceasta se regăsește în

cauză, față de pretenția reclamanților de a le fi acordate despăgubiri bănești

pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură.

Curtea a

apreciat că răspunderea statului poate fi angajată în orice situație, atâta

timp cât statul însuși este emitentul legislației care, prin ineficienta sa, a

condus la imposibilitatea, pentru reclamanți de a-și vedea recunoscut dreptul,

până la acest moment, după cum răspunderea statului este angajată și pentru

neîndeplinirea de către instituțiile sale desemnate cu atribuții în contextul

Legii nr. 10/2001.

A aprecia că S.R.

nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuție, pe motiv că

nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea, echivalează

practic, prin consecințele pe care le produce, unei denegări de dreptate, de

vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă responsabilitatea

oricărui alt subiect de drept.

Din

perspectiva reclamanților și a art. 6 din C.E.D.O., încălcarea dreptului lor de

acces la instanța este datorată instituțiilor statului si statului însuși.

Statul nu se poate apăra arătând spre una din instituțiile sale și, invocând

responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci aceste instituții funcționează pe

baza legislației emisă de statul însuși și în condițiile prescrise de acesta.

Criticile

dezvoltate de apelantul S.R. pe fondul cauzei, în sensul că au fost încălcate

dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care prevăd că

stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina C.C.S.D., au fost

apreciate de curte ca neîntemeiate.

S-a

considerat, în esență, că stabilirea cuantumului despăgubirilor se impune a se

face direct în cauză de către instanța de judecată pentru a înlesni obținerea

propriu-zisă a acestora de către reclamanți, în condițiile în care durata

procedurilor în fața Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor

instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest

demers.

De

altfel, arată instanța de apel, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva

României, C.E.D.O. a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005

care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei

îndelungate de despăgubire și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu

sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei

despăgubiri și că există o diferență importantă între termenele fixate de lege

pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P.,

invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând

modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a S.R., reprezentat de M.F.P., și, pe cale de

consecință, respingerea acțiunii față de acest pârât ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului se arată, raportat la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7

C. proc. civ., că instanța de apel motivează în mod

contradictoriu respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive

a S.

R:, reprezentat de M.F.P., ceea ce îl îndreptățește pe recurent să reitereze

aceste apărări sub forma excepției și să solicite să se constate că acestea

sunt pe deplin justificate și întemeiate, contrar celor reținute prin

considerentele deciziei atacate.

În ceea

ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea.

Invocă

dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text care indică foarte

clar părțile litigante ale unei acțiuni în instanță inițiate de o persoană

îndreptățită, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a instanței supreme.

Astfel, arată

recurentul, din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată,

astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 247/2005, reiese că M.F.P.

nu este abilitat nici să avizeze, nici să acorde sau să propună și nici să

emită, în numele și pe seama statului, titluri de despăgubiri.

Analizând

recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că acestea sunt fondate, având în vedere considerentele ce succed:

Potrivit

art. 13 alin. (1) Cap. III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea

pretențiilor de dezdăunare/despăgubire în echivalent este atributul

evaluatorilor autorizați, desemnați de C.S.S.C.D. în echivalent și realizarea

(plata acestora) se face numai după parcurgerea procedurii reglementate de

Titlul VII din acest act normativ.

Or, potrivit art.

3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, emiterea în numele și pe seama statului de astfel de

titluri de despăgubiri este de competența exclusivă a C.C.S.D., aflată în

subordinea Cancelariei Primului - Ministru.

Pe baza

raportului de evaluare întocmit în cursul acestei proceduri, C.C.S.D. va

proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la

trimiterea dosarului spre reevaluare.

Dispozițiile

legale evocate stipulează astfel că stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite

persoanelor îndreptățite în procedura legii speciale este prerogativa C.C.S.D. de

pe lângă Cancelaria Primului - Ministru și, nicidecum, o obligație în sarcina M.F.P.

pentru S.R.

În acest

sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție care, într-un recurs în

interesul legii, a stabilit prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R.,

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O. și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Ca urmare, pentru considerentele

menționate, constatându-se a fi fondate criticile pârâtului S.R., prin M.F.P.,

se va admite recursul, va fi modificată decizia curții de apel și, urmare a

admiterii apelului aceluiași pârât împotriva sentinței nr. 882 din 11 iunie

2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, va fi schimbată în parte

sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

acestuia și respingerii acțiunii față de S.R., reprezentat de M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 145/ A din

15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Modifică

decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P.

împotriva sentinței nr. 882 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția

IV-a civilă.

Schimbă în parte sentința, în sensul

admiterii excepției procesuale pasive a S.R. prin M.F.P. și respingerii

acțiunii față de acesta.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 05februarie

2013.