ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 februarie 2009, reclamanții G.A., G.J., G.G., în calitate de moștenitori ai defunctului G.I., decedat la data de 05 august 2003,au solicitat în contradictoriu cu pârâții M.B., prin P.G. și S.R. prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea notificării nr. 2152 din 13 august 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul de a le fi restituită în natură suprafața de teren care nu este afectată de detalii de sistematizare din totalul de 990 m.p., iar pentru diferența de suprafață să fie despăgubiți pecuniar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 23, art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și republicată prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 882 din 11 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanți, a fost obligat pârâtul să se pronunțe prin dispoziția menționată asupra notificării nr. 2152 din 13 august 2001, acordând reclamanților măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a suprafeței de 320,94 m.p. teren, omologând raportul de expertiză topografică efectuat de expert ing. I.N., situat pe strada Sebastian, București, și măsuri reparatorii prin echivalent respectiv 42.794 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății pentru construcția demolată și 1.838.269 lei pentru suprafața de 756,34 m.p. care nu poate fi retrocedată în natură.

Au fost omologate raportul de expertiză tehnică efectuat de expert ing. C.V.V. și raportul de expertiză efectuat de expert ing. N.R.I. Tribunalul a reținut în considerentele sentinței următoarele: Imobilul, în suprafață de 1085,00 m.p. teren și 248,15 m.p. suprafață construită, situat în București, str. Sebastian, a aparținut lui G.I. și G.A. și a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 151/1989, în prezent construcția fiind demolată, iar terenul fiind parțial ocupat de blocuri de locuințe și utilități publice. Imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, așa cum modalitatea de preluare este definită de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, iar autorul reclamanților a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă această notificare nu a fost soluționată, astfel că reclamanții au înțeles să se adreseze direct instanței de judecată pentru a analiza fondul pretențiilor acestora.

Instanța de fond a avut în vedere, la adoptarea soluției, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a normelor metodologice de aplicare unitară ale acesteia, precum și Decizia nr. XX/2007 a instanței supreme care dă dreptul instanțelor de judecată ca, în cazul în care entitatea notificată nu a răspuns în termen legal, să soluționeze pe fond cererea. Cu privire la S.R. prin M.F.P., tribunalul a constatat că, deși legal citat, acesta nu s-a prezenta la instanță și nu și-a formulat în scris apărările, astfel încât hotărârea este pronunțata și în contradictoriu cu acest pârât, pentru opozabilitate, potrivit atribuțiilor ce-i revin pentru plata despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții M.B.

și S.R., prin M.F.P. Prin decizia nr. 145/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, s-au admis ambele apeluri, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a admiterii cererii, a fost obligat pârâtul M.B. să se pronunțe prin dispoziție asupra notificării nr. 2152 din 13 august 2001, acordând reclamanților măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a suprafeței de 320,94 m.p. teren și să stabilească dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, în sumă de 42.794 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, și pentru suprafața de 756,34 m.p. teren care nu poate fi restituită în natură, în sumă de 1.838.269 lei, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În considerentele deciziei, curtea de apel a reținut următoarele: în ceea ce privește susținerea apelantului M.B. că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 ar fi un termen de recomandare, curtea a reținut că această susținere nu poate fi primită, interpretarea în discuție fiind de mult timp tranșată prin Decizia nr. 20/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificarea formulată echivalează cu refuzul restituirii imobilului și că, în această situație, notificatorul se poate adresa direct instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a pretenției sale. Referitor la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că apelanta doar a invocat și citat acest text, fără să arate în concret care ar fi criticile aduse în cauză sentinței atacate în contextul acestui text legal.

Instanța de apel a considerat însă întemeiată critica adusă de apelantul M.B., referitoare la lipsa competenței sale de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobilele notificate. Din ansamblul cauzei și al considerentelor sentinței rezultă că instanța de fond a avut în vedere, în dispozitivul hotărârii, pe pârâtul M.B., calitatea procesuală a S.R. fiind reținută exclusiv din perspectiva opozabilității pe care hotărârea trebuie să o aibă față de acest pârât, față de atribuțiile ce îi revin pentru plata despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001. Or, în condițiile Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare, prin dispoziția/decizia de soluționare a notificării nu mai stabilește ea însăși cuantumul despăgubirilor, astfel cum rezultă din art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, ci doar face propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu atât mai mult apare ca nelegală obligarea directă a unității deținătoare la plata despăgubirilor către reclamanți, cu cât, în nicio situație legală, în contextul Legii nr. 10/2001 si al Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare nu are obligația să plătească ea însăși despăgubirile cuvenite drept măsuri reparatorii prin echivalent, ci unitatea deținătoare este investită doar cu soluționarea notificării, plata efectivă a despăgubirilor făcându-se în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Soluționând apelul declarat de S.R., curtea a constatat neîntemeiată critica adusă de acesta referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive si neexercitarea rolului activ de către instanța de fond.

Astfel, neexercitarea rolului activ de către instanța de fond, în măsura în care s-ar fi impus în cauză, nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a soluției pronunțate. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, s-a reținut că aceasta se regăsește în cauză, față de pretenția reclamanților de a le fi acordate despăgubiri bănești pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură. Curtea a apreciat că răspunderea statului poate fi angajată în orice situație, atâta timp cât statul însuși este emitentul legislației care, prin ineficienta sa, a condus la imposibilitatea, pentru reclamanți de a-și vedea recunoscut dreptul, până la acest moment, după cum răspunderea statului este angajată și pentru neîndeplinirea de către instituțiile sale desemnate cu atribuții în contextul Legii nr. 10/2001.

A aprecia că S.R. nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuție, pe motiv că nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea, echivalează practic, prin consecințele pe care le produce, unei denegări de dreptate, de vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă responsabilitatea oricărui alt subiect de drept. Din perspectiva reclamanților și a art. 6 din C.E.D.O., încălcarea dreptului lor de acces la instanța este datorată instituțiilor statului si statului însuși. Statul nu se poate apăra arătând spre una din instituțiile sale și, invocând responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci aceste instituții funcționează pe baza legislației emisă de statul însuși și în condițiile prescrise de acesta.

Criticile dezvoltate de apelantul S.R. pe fondul cauzei, în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina C.C.S.D., au fost apreciate de curte ca neîntemeiate. S-a considerat, în esență, că stabilirea cuantumului despăgubirilor se impune a se face direct în cauză de către instanța de judecată pentru a înlesni obținerea propriu-zisă a acestora de către reclamanți, în condițiile în care durata procedurilor în fața Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers. De altfel, arată instanța de apel, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, C.E.D.O.

a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri și că există o diferență importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a S.R., reprezentat de M.F.P., și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată, raportat la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanța de apel motivează în mod contradictoriu respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a S. R:, reprezentat de M.F.P., ceea ce îl îndreptățește pe recurent să reitereze aceste apărări sub forma excepției și să solicite să se constate că acestea sunt pe deplin justificate și întemeiate, contrar celor reținute prin considerentele deciziei atacate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea. Invocă dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text care indică foarte clar părțile litigante ale unei acțiuni în instanță inițiate de o persoană îndreptățită, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a instanței supreme.

Astfel, arată recurentul, din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 247/2005, reiese că M.F.P. nu este abilitat nici să avizeze, nici să acorde sau să propună și nici să emită, în numele și pe seama statului, titluri de despăgubiri. Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, având în vedere considerentele ce succed: Potrivit art. 13 alin. (1) Cap. III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de dezdăunare/despăgubire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați de C.S.S.C.D. în echivalent și realizarea (plata acestora) se face numai după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ.

Or, potrivit art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea în numele și pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competența exclusivă a C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului - Ministru. Pe baza raportului de evaluare întocmit în cursul acestei proceduri, C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Dispozițiile legale evocate stipulează astfel că stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite în procedura legii speciale este prerogativa C.C.S.D. de pe lângă Cancelaria Primului - Ministru și, nicidecum, o obligație în sarcina M.F.P.

pentru S.R. În acest sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție care, într-un recurs în interesul legii, a stabilit prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Ca urmare, pentru considerentele menționate, constatându-se a fi fondate criticile pârâtului S.R., prin M.F.P., se va admite recursul, va fi modificată decizia curții de apel și, urmare a admiterii apelului aceluiași pârât împotriva sentinței nr. 882 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, va fi schimbată în parte sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia și respingerii acțiunii față de S.R., reprezentat de M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 145/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva sentinței nr. 882 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul admiterii excepției procesuale pasive a S.R. prin M.F.P. și respingerii acțiunii față de acesta. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 05februarie 2013.