ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București reclamanții H.A. și B.D.G., M.P. și M.N.

au chemat în judecată pe pârâta

Universitatea P. din București, solicitând să se dispună anularea deciziei din

24 iulie 2009 emisă de pârâtă, prin care s-a respins notificarea privind

restituirea în natură a terenului solicitat în baza Legii nr. 10/2001 și

restituirea în natură, în principal, către reclamanții H.A. și B.D.G., iar, în

subsidiar, către reclamanții M.P. și M.N., a suprafeței de 8.331,43 m.p.

identică cu suprafața din raportului de expertiză întocmit de expert G.C. sau,

dacă va fi cazul, a suprafeței de teren ale cărei dimensiuni și amplasament

exacte se vor stabili pe baza probelor ce vor fi administrate, teren aferent

situat în București (numărul poștal vechi, conform actelor de proprietate), în

prezent acest amplasament rezultând a fi în cadrul proprietății pârâtei situate

în București, Sector 6.

În subsidiar, în condițiile în care restituirea

în natură pentru întregul imobilul nu poate fi făcută, să se constate dreptul de

a beneficia de măsuri reparatorii pentru partea de teren ce nu poate fi restituită

în natura situată în București (numărul poștal vechi, conform actelor de proprietate),

obligând unitatea deținătoare să propună măsurile reparatorii în echivalent, în

condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru partea de imobil care

n-ar putea fi restituită în natură.

Pârâta Universitatea P. București a formulat

întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

H.A. și B.D.G., iar pe fond a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată.

Reclamanții au precizat câtimea obiectului

contestației, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 8995,7

mp.

Prin încheierea de ședință din data de

15 martie 2010, excepția procesuală invocată prin întâmpinare a fost unită cu fondul.

Prin sentința civilă nr. 1445 din 11

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins ca nefondată excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților H.A. și B.D.G., s-a admis în parte acțiunea

precizată, s-a anulat decizia nr. 644 din 24 iulie 2009 emisă de pârâtă și s-a dispus

restituirea în natură către reclamanții H.A. și B.D.G. a terenului în suprafață

de 8331,43 mp (teren menționat în dispoziția Primăriei Municipiului București

din 31 martie 2009, identificat și în raportul de expertiză efectuat de expert I.I.D.),

aferent imobilului situat în București sector 6, cu obligația de a se menține afectațiune

terenului pe o perioada de 5 ani de la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților H.A. și B.D.G., tribunalul a reținut că persoanele

ce se pretind a fi îndreptățite la restituire, care pot contesta decizia unității

deținătoare, conform art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt reclamanții M.P.

și M.N., care, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat

din 27 martie 2008, au transmis către reclamanții H.A. și B.D.G. drepturile revendicate

în dosarele de retrocedare din 2002, respectiv dreptul de proprietate, dar și dreptul

la despăgubire pentru imobilele situate în București, sector 6. Instanța a mai reținut

că, prin drept litigios nu trebuie înțeles doar acel drept care este invocat într-o

procedură judiciară începută la momentul cesiunii, ci și un drept care, ulterior

transmiterii, poate forma obiectul unei contestații judiciare. în acest sens sunt

și prevederile art. 1403 C. civ., conform cărora „lucrul se socotește litigios când

există proces sau contestație asupra fondului dreptului".

Pe fond, s-a reținut că, prin decizia

din 24 iulie 2009, Universitatea P. București a respins notificarea, pentru următoarele

motive: numai suprafața de 3020 mp aparține numărului poștal XX, restul terenului

din totalul de 8341,43 mp aparține altui număr poștal ce nu face obiectul notificării;

nu s-a putut face o delimitare între imobile; pentru terenul în suprafață de 3020

mp reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul

art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, nefacând dovada dreptului de proprietate

asupra terenului la momentul preluării.

Prima instanță a reținut că suprafața de

teren de 8331,43 mp, pentru care Primarul Municipiului București, prin dispoziția

din 31 martie 2009, și-a declinat competența de soluționare a notificării în favoarea

pârâtei, face parte din totalul de 17364 mp teren și construcție demolată, imobile

ce au format obiectul notificării înregistrate din 2001.

Pentru construcția demolată și pentru o

suprafață de 7705,41 mp, s-a propus de către Primăria Municipiului București acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent reclamanților H.A. și B.D.G., în acest sens

fiind dispoziția din 31 martie 2009. O altă suprafață de 1128, 38 mp din totalul

de 17364 mp teren, a fost restituită în natură acelorași reclamanți, conform dispoziției

din 31 martie 2009.

Prin raportul de expertiză tehnică topografică,

efectuat în cauză de expert I.I.D., au fost identificate cele două suprafețe aferente,

stabilindu-se că pentru imobilul de la suprafața este de 17033 mp, iar pentru imobilul

de la 1924 mp, realizându-se o transpunere a hotarelor vechi pe planul actual și,

prin urmare, o delimitare a celor două imobile. Astfel, contrar susținerilor pârâtei,

expertul a efectuat o delimitare a celor două imobile, stabilind totodată că suprafața

de teren ce a aparținut fostului imobil din București și care se suprapune cu terenul

deținut de pârâtă este de 8995,7 mp.

Concluziile raportului de expertiză efectuat

în cauză, coroborate cu expertiza ce a stat la baza emiterii dispoziției de declinare

a competenței de soluționare a notificării către pârâtă, contrazic mențiunile din

decizia atacată, în sensul că numai o suprafață de 3200 mp ar aparține imobilului

și ar fi deținută de pârâtă.

Ambele expertize stabilesc suprafețe de

8331,43 mp sau 8995,7 mp, mult mai mari decât suprafața de 3200 mp, invocată de

către pârâtă.

În ceea ce privește calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la restituire, s-au avut în vedere prevederile art. 3

alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Față de probele administrate,

enumerate în considerentele sentinței, prima instanță a reținut că reclamanții au

dovedit dreptul de proprietate al autorilor, la data preluării, precum și calitatea

de moștenitori de pe urma defuncților menționați în actele de preluare.

Sub aspectul posibilității restituirii

în natură a imobilului teren, s-a avut în vedere precizarea expertului la obiectivele

nr. 4 și 5, în sensul că pe terenul în suprafață de 8331,43 mp (8995,7 mp) nu există

construcții definitive, terenul fiind înierbat, neafectat de utilități publice și

având destinația de teren de fotbal.

Instanța de fond a apreciat că sunt incidente

prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, urmând a fi impusă obligația de menținere

a afectațiunii terenului pe o perioada de 5 ani de la data rămânerii definitive

a prezentei hotărâri, terenul în litigiu fiind inclus în categoria menționată în

anexa nr. 2 lit. a) pct. 1 la Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâta și reclamanții.

În motivarea recursului declarat de pârâta

Universitatea P. din București, aceasta a arătat că în mod nelegal instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților H.A. și B.D.G..

Apelanta a mai arătat că instanța a dispus

restituirea terenului în natură, fără să țină seama că terenul solicitat este parte

integrantă a Complexului Universitare care cuprinde construcțiile pentru sălile

de curs, laboratoare, biblioteci, clădiri anexe, amenajări de spații verzi și de

utilitate publică destinate a servi nevoilor comunități de cadre didactice și studenți.

Terenul pentru care s-a dispus restituirea

este teren de sport și este folosit de studenții universității pentru efectuarea

orelor de educație fizică.

Apelanta a arătat că soluția instanței

s-a bazat pe greșita aplicare a legii, aceasta analizând posibilitatea restituirii

în natură a terenului solicitat ca un teren separat, fără a lua în considerare faptul

că el face parte dintr-o amenajare specifică menită a deservi nevoile comunității

didactice, iar restituirea sa în natură afectează funcționalitatea și scopul pentru

care a fost construit acest complex universitar.

Apelanta a mai arătat că instanța urma

să verifice daca întreaga amenajare are caracter de utilitate publică, în sensul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, art. 10 pct. 1 care prevăd

că restituirea în natură se limitează numai la acele suprafețe care nu constituie

amenajări de utilitate publică destinate a deservi nevoile comunității.

Dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 prevăd că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent

pentru întregul imobil.

Apelanta a mai susținut că pe fond sentința

este netemeinică, soluția fiind fondată pe un material probator incomplet și incoerent.

Astfel, instanța nu a determinat suprafața reală a terenului expropriat, dreptul

de proprietate asupra acestuia și deținerea legală a acestuia de către autorii intimaților

la momentul deposedării abuzive.

Cu privire la suprafața expropriată instanța

nu a stabilit dacă întreaga suprafață de teren situată în București, menționată

în procesul-verbal de Carte Funciară din 24 mai 1946, a fost preluată abuziv de

către stat sau dacă a fost supusă ulterior altor operațiuni juridice, ceea ce era

cu atât mai mult necesar cu cât din cele două acte de preluare invocate nu rezultă

că suprafața expropriată a fost de 17.364 m.p.

De asemenea, instanța nu a verificat apărările

și susținerile Universității, potrivit cărora terenul a fost preluat și dat în administrarea

acesteia, prin Decretul nr. 759/1965, de la C.A.P. Dudu.

Deși potrivit obiectivului nr. 7 al expertizei,

expertul avea sarcina să identifice suprafața de teren ce aparține numerelor poștale

la nivelul anului 1965, în vederea stabilirii numărului poștal pe care terenul îl

purta la nivelul acestui an și poziției pe care o ocupa pe planurile anexă la decretul

de expropriere, acesta nu răspunde obiectivului, iar instanța respinge obiecțiunile

pârâtei sub acest aspect.

Apelanta a mai susținut că instanța era

datoare să solicite reclamanților să probeze împrejurarea că terenul nu a făcut

obiectul măsurilor de reparație prevăzute de Legea nr. 18/1991, mai ales că, în

adresa din 1951 terenul este menționat ca fiind teren agricol, iar reclamanții nu

au depus la dosar declarațiile autentificate prevăzute de art. 11 pct. 2 din H.G.

nr. 250/2007.

Un alt aspect nelămurit de instanța de

fond este, în opinia apelantei, situația juridică a terenului, ulterior anului 1946,

având în vedere lipsa de identitate dintre persoanele menționate în actele de proprietate

asupra terenului și mențiunile din actele de preluare.

Astfel, deși conform procesului-verbal

de Carte Funciară din 1946, proprietarii erau D.P.N., P.I., zis N. și M.N., atât

în Decretul nr. 92/1950, cât și în Decretul nr. 759/1965, apare ca proprietar D.P..

Mai mult, declarația de notorietate aflată la dosar nu lămurește identitatea dintre

persoana menționată în actele de preluare a terenului, respectiv D.P. și persoana

menționată în certificatul de deces, D.P.A..

Prin apelul declarat de reclamanții H.A.,

B.D.G., M.P. și M.N., aceștia au solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate,

în principal, în sensul înlăturării obligației de menținere a afectațiunii terenului

restituit în natură pentru o durată de 5 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii

conform anexei nr. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 10/2001, iar în subsidiar, în

sensul diminuării duratei obligației de menținere a afectațiunii terenului restituit

în natură, stabilită de instanță pentru 5 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii

conform anexei nr. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 56 A din 9 februarie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți,

a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, urmare

a admiterii în parte a acțiunii precizate și a anulării dispoziției din 24

iulie 2009 emisă de pârâtă, a obligat-o pe aceasta să propună în favoarea reclamanților

H.A. și B.D.G. acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

pentru terenul în suprafață de 8.331,43 mp, situat în București, sector 6, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Examinând criticile formulate de apelanta

pârâtă Universitatea P. din București referitoare la soluționarea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamanților H.A. și B.D.G., Curtea a reținut că

drepturile asupra imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001, cu privire la care se

afla în curs de desfășurare procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001

la data încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, puteau

fi transmise prin intermediul unui asemenea contract, în baza căruia reclamanții

H.A. și B.D.G. justifică legitimarea procesuală activă în cauză.

În ceea ce privește calitatea de persoane

îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii, Curtea a reținut că prima instanță

a constatat în mod corect ca fiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr.

10/2001, probele suplimentare efectuate în apel confirmând soluția dată.

În ceea ce privește critica apelantei pârâte

în sensul că reclamanții nu au făcut dovada că instanța nu a solicitat reclamanților

să probeze dacă imobilul a făcut obiectul Legii 18/1991, Curtea a constatat că o

asemenea dovadă exista la dosar.

În consecință, Curtea a constatat că în

mod corect a reținut prima instanță că reclamanții au făcut dovada calității de

persoane îndreptățite pentru terenul în litigiu, având dreptul la masuri reparatorii,

conform Legii 10/2001, criticile apelantei pârâte sub acest aspect fiind respinse

ca nefondate.

În schimb, Curtea a apreciat ca fiind fondată

critica formulată de apelanta pârâtă privind forma măsurilor reparatorii acordate,

prima instanță reținând că este posibilă în cauză restituirea în natură a terenului

în litigiu, cu obligația pentru reclamanți de a-i menține afectațiunea pe o perioadă

de 5 ani, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit raportului de expertiză efectuat

în cauză terenul în litigiu, în suprafață de 8331,43 mp (de fapt 8995,7 mp), care

se află în incinta Universității P. București este înierbat, neafectat de utilități

publice, având destinația de teren de fotbal.

Susținerea apelanților reclamanți în sensul

că terenul în litigiu nu are destinația de teren de fotbal, fiind un simplu teren

viran, ocupat de mărăcini nu poate fi primită, deoarece este contrară constatărilor

efectuate de expert la fața locului, iar reclamanții nu au formulat obiecțiuni la

raportul de expertiză întocmit în primă instanță.

Pe de altă parte, este de necontestat faptul

că, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză, terenul în litigiu face

parte din incinta complexului Universității P. București.

În raport cu datele faptice de identificare

a terenului și situația juridica a acestuia, Curtea a apreciat că prima instanță

a făcut o greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 prin restituirea în

natură a terenului în litigiu.

Astfel, Legea nr. 10/2001 instituie principiul

restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, conform dispozițiilor art. 1

alin. (2) și art. 7 alin. (1) și (2). De la acest principiu există și excepții,

în sensul că, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii

se acordă prin echivalent.

În acest sens sunt prevederile exprese

ale art. 10 alin. (2) din lege potrivit cu care în cazul suprafețelor de teren afectate

unor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

Art. 10 pct. 3 din normele metodologice

de aplicare a Legea nr. 10/2001 prevede ca sintagma amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare

etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor

de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Având în vedere destinația terenului în

litigiu, care este parte a complexului universitar, întrucât acesta deservește interesele

comunității, Curtea a apreciat că terenul respectiv se încadrează în categoria amenajărilor

de utilitate publică ale localității, în sensul textelor legale enunțate mai sus.

Contrar celor reținute de prima instanță,

Curtea a considerat că terenul în litigiu nu intră sub incidența dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc măsura restituirii în natură a imobilelor

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de învățământ, deoarece nu se pune

în cauză problema restituirii chiar a instituției de învățământ (universitatea),

ci a unei suprafețe de teren situată în incinta complexului universitar.

Având in vedere afectarea specială a acestui

teren, care face parte dintr-o amenajare specifică destinată a servi nevoilor comunității,

modalitatea de restituire se determină în raport cu prevederile art. 10 alin.

(2) din lege, enunțate mai sus, care impun stabilirea măsurii reparatorii prin echivalent.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus în cadrul apelului declarat de apelanta pârâtă, întrucât s-a reținut că nu este

posibilă restituirea în natură, Curtea a respins apelul declarat de apelanții reclamanți,

ca nefondat.

împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termenul prevăzut de art 301 C. proc. civ., reclamanții H.A., B.D.G., M.P. și

M.N..

Recurenții reclamanți au solicitat, în

principal, modificarea hotărârii atacate, pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., și respingerea apelului declarat de pârâtă împotriva

sentinței primei instanțe, respectiv admiterea apelului declarat de reclamanți,

cu schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul înlăturării obligației de

menținere a afectațiunii terenului pentru o durată de 5 ani sau diminuarea acestei

durate.

În subsidiar, recurenții au solicitat a

se face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., în

sensul casării în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului în vederea administrării de probe, inclusiv efectuarea unei expertize în

specialitatea construcții civile și industriale pentru stabilirea situației de fapt,

în sensul de a fi stabilit dacă prin restituirea în natură a terenului ar fi afectată

activitatea de învățământ din cadrul complexului universitar.

În fața instanței de recurs reclamanții

au renunțat la motivele de recurs referitoare la modificarea deciziei în sensul

admiterii apelului declarat de reclamanți, cu schimbarea în parte a hotărârii apelate,

în sensul înlăturării obligației de menținere a afectațiunii terenului pentru o

durată de 5 ani sau diminuarea acestei durate, precum și la motivul privind casarea

cu trimitere pentru administrarea de noi probe, menținându-și doar criticile de

la punctul 1 din motivele de recurs.

În susținerea motivelor de recurs astfel

cum au fost restrânse, recurenții au arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare a acestei legi, motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă nu a invocat în susținerea

apelului dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci pe cele de la

art. 10 alin. (1), astfel încât hotărârea instanței reprezintă o încălcare a

art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Față de situația de fapt fundamentată pe

concluziile raportului de expertiză, nu își găsesc justificarea normele juridice

reținute în cauză de instanța de apel, terenul înierbat neputând fi considerat o

construcție de utilitate publică.

Mai mult, situația de fapt reținută a fost

greșit calificată față de exigențele legii, deoarece din probele administrate nu

rezultă că terenul ar fi afectat de utilități publice, retrocedarea în natură nu

afectează cu nimic procesul ce se desfășoară în unitate, terenul se află în proprietatea

privată a pârâtei, iar din actul de dobândire (Ordinul nr. 4262/2002 al Ministerului

Educației și Cercetării) nu rezultă destinația pretinsă - teren de fotbal - sau

că terenul ar fi destinat unei amenajări de utilitate publică.

Se mai susține de către recurenți că instanța

a încălcat regulile privitoare la probațiune, dat fiind că susținerea referitoare

la amenajarea de utilitate publică aparține intimatei pârâte, care era obligată

să o dovedească și să răstoarne prezumția trasă din celelalte probe, cu privire

la inexistența unei amenajări de utilitate publică.

Recurenții consideră că instanța de apel

a confundat afectarea terenului de amenajări de utilitate publică (faptul material)

cu faptul că terenul este destinat unei activități de interes public. Faptul că

învățământul este o activitate de interes public nu înseamnă că imobilele afectate

de această activitate reprezintă ipso facto amenajări de utilitate publică.

Făcând referire la probele administrate

în cauză, în special la raportul de expertiză întocmit de expertul I.I.D., precum

și la raportul de expertiză efectuat în faza administrativă de expertul G.C., probe

care au relevat că pe terenul în litigiu nu există construcții și acesta nu este

afectat de utilități publice, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat

și a aplicat greșit prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții fac aprecieri cu privire la

evoluția reglementării art. 16 din Legea nr. 10/2001, susținând că aceasta reliefează

distincția între ipoteza art. 16 și cea a art. 10 alin. (2), în cazul de față fiind

incident art. 16 care permite restituirea în natură, cu obligația menținerii afectațiunii

pe durata prevăzută de lege.

În opinia recurenților, dispozițiile

art. 16 au caracter special în raport de cele ale art. 10, având prioritate de aplicare.

Art. 16 nu reglementează exclusiv cazul imobilelor terenuri și/sau construcții preluate

de stat și care au primit destinația vizată de această normă legală. Dimpotrivă,

orice imobil care a fost preluat abuziv și care deservește activităților de interes

public prevăzute de art. 16 trebuie analizat din perspectiva art. 10 pentru a se

verifica existența amenajărilor de interes public sau a construcțiilor edificate

cu respectarea legii de către stat. însă, doar desfășurarea activităților de interes

public nu constituie un impediment în restituirea în natură a terenului liber de

construcții sau de utilități publice/amenajări de interes public, ci doar dă naștere

la obligația de a menține temporar afectațiunea.

Recurenții mai arată că raționamentul instanței

de apel este greșit, deoarece apartenența terenului la complexul universitar nu

reprezintă un impediment la restituirea în natură, art. 16 neprevăzând ca și condiție

aceea ca obiectul cererii de restituire să cuprindă întregul imobil.

Se invocă de către recurenți și încălcarea

prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece pârâta a început

să îngrijească terenul în ideea de a-i da destinația de teren de fotbal numai după

ce a primit notificarea. Destinația terenul pentru activități instructiv-educative

nu a fost susținută de către pârâtă și nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens.

Recurenții susțin și că instanța de apel

a încălcat dispozițiile legale imperative care reglementează materia administrării

probatoriului, aducându-se totodată atingere principiului rolului activ al judecătorului.

în dezvoltarea acestei critici se arată că existența în fapt a destinației terenului,

reținută de instanța de apel, este contrazisă de probele enunțate, iar în ceea ce

privește existența în drept a destinației reținute de instanța de fond, nu există

niciun document eliberat conform reglementărilor în vigoare care să ateste destinația

de teren de fotbal și afectat, deci, procesului instructiv-educativ. Or, în raport

de art. 1169 C. civ., sarcina probei cu privire la acest aspect revenea părții care

a susținut că terenul este folosit pentru activități sportive de către studenții

universității.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții arată că, dată fiind confuzia între

noțiunea de amenajare de utilitate publică și noțiunea de activitate de interes

public, hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare, argumentația acesteia

reprezentând, în sine, o motivare străină de obiectul pricinii. În plus, instanța

de apel nu a argumentat înlăturarea apărărilor reclamanților cu privire la inaplicabilitatea

dispozițiilor art 10 din Legea nr. 10/2001, neputând fi admisă o motivare implicită.

Examinând decizia recurată, prin prisma

criticilor formulate, astfel cum au fost restrânse cu respectarea principiului disponibilității,

Înalta Curte găsește recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

O parte importantă a criticilor formulate

de recurenți tind la o reevaluare a situației de fapt, aceștia făcând referire la

probele administrate și solicitând instanței de recurs o reapreciere a probatoriului

și stabilirea altei stări de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Astfel,

se solicită a se reexamina rapoartele de expertiză în ceea ce privește concluziile

experților privind destinația în fapt a terenului, pentru a se ajunge la concluzia

susținută de recurenți, aceea că imobilul nu este afectat de utilități publice,

cu consecința excluderii incidenței art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a

art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Aceste susțineri ale recurenților nu pot

forma obiect al cenzurii în fața instanței de recurs, deoarece modul de apreciere

a probatoriului nu constituie motiv de nelegalitate care să se încadreze în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care reglementau

ca motiv de recurs greșeala gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor,

nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pretinsa încălcare a art. 1169 C. civ.

este argumentată tot cu referire la modul de apreciere de către instanța de apel

a probelor administrate, recurenții susținând că situația de fapt reținută de instanța

de apel este contrazisă de probele administrate și că existența în drept a destinației

reținute de instanța de fond nu este dovedită. Or, așa cum s-a reținut anterior,

aceste critici vizează temeinicia hotărârii recurate, care nu poate fi supusă controlului

instanței de recurs.

În ceea ce privește criticile referitoare

la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate în dezvoltarea

motivelor de recurs, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte le consideră nefondate.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate

în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent.

De asemenea, potrivit art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația,

înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile

și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței

acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor

străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea

unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate

de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată

astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe

de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează

accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren

afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări

destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei,

trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din

jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

În speță, instanța de apel a apreciat în

mod corect că actuala destinație a terenului, care este parte a complexului universitar

și este amenajat ca teren de fotbal, atrage incidența prevederilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a acestei legi, situația terenului fiind circumscrisă sintagmei „amenajări

de utilitate publică".

Împrejurarea că intimata pârâtă nu a invocat

în mod expres în susținerea apelului dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 nu împiedică instanța de apel să califice din punct de vedere juridic

situația de fapt și criticile invocate de apelantă. Instanța nu este legată de temeiul

juridic invocat de parte, ci are chiar obligația, în temeiul rolului activ, să califice

și să încadreze corect din punct de vedere al normelor de drept aplicabile, situația

de fapt stabilită pe baza probelor administrate. În consecință, hotărârea instanței

nu este rezultatul încălcării limitelor cererii de apel, așa cum pretind recurenții,

ci o consecință a aplicării corecte a normelor de drept incidente la situația de

fapt constatată în cauză.

Faptul că pe teren nu există construcții

nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanților,

atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea

nevoilor comunității universitare.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare

la confundarea de către instanța de apel a faptului material al afectării terenului

de amenajări de utilitate publică cu faptul că terenul este destinat unei activități

de interes public. Înalta Curte constată că motivul pentru care instanța de apel

a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură este acela că terenul respectiv

este supus unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, în sensul că

nu este numai un teren viran aflat în incinta universității, ci este înierbat și

are destinația de teren de fotbal. Ca atare, instanța de apel nu și-a întemeiat

soluția pe simpla constatare că terenul este deținut de o instituție de învățământ,

care desfășoară o activitate de interes public și nici nu a tras pe baza unei astfel

de constatări concluzia că activitatea de interes public a unității de învățământ

ar reprezenta ipso facto amenajare de utilitate publică, așa cum susțin recurenții.

Din punct de vedere teoretic, este corect

argumentul recurenților referitor la distincția între ipoteza art. 16 și cea a

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă în concret, în prezenta cauză, sunt

incidente prevederile art. 10 alin. (2), în condițiile în care, potrivit probelor

administrate, s-a stabilit că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat

este amenajat ca teren de fotbal, fiind destinat a deservi nevoile comunității.

Aplicarea prevederilor art. 16 din aceeași

lege este exclusă, deoarece, așa cum susțin chiar recurenții, orice imobil care

a fost preluat abuziv și care deservește activităților de interes public prevăzute

de art. 16 trebuie analizat și din perspectiva art. 10 pentru a se verifica existența

amenajărilor de interes public sau a construcțiilor edificate cu respectarea legii

de către stat, sens în care s-a și procedat în cauză, constatându-se că terenul

nu poate fi restituit în natură.

Amenajarea terenului de sport chiar și

după formularea notificării nu poate avea semnificația schimbării destinației terenului

în sensul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Textul legal menționat sancționează

cu nulitatea anumite acte juridice, nu fapte materiale, cum sunt cele de îngrijire

a terenului în scopul desfășurării activităților sportive.

Se mai arată de către recurenți că destinația

terenul pentru activități instructiv-educative nu a fost susținută de către pârâtă

și nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens. Această susținere nu poate fi primită,

atâta vreme cât destinația terenului a constituit unul dintre motivele de critică

în apel, iar în ceea ce privește dovedirea de către apelantă a acestei critici,

astfel cum s-a arătat mai sus, ține de modul în care instanța de apel în calea de

atac devolutivă a interpretat și evaluat probatoriul, așadar, constituie o problemă

de temeinicie, ce nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenții pornesc de la premisa

confuziei pe care instanța de apel ar fi facut-o între noțiunea de amenajare de

utilitate publică și noțiunea de activitate de interes public, Înalta Curte constată

(ca urmare a stabilirii aplicării corecte de către instanța de apel a prevederilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a acestei legi) că hotărârea recurată cuprinde considerentele care au format

convingerea instanței de apel, motivarea fiind corespunzătoare obiectului pricinii.

Faptul că instanța de apel nu a argumentat

înlăturarea apărărilor reclamanților cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, eventuala

vătămare pretinsă de recurenți fiind înlăturată prin posibilitatea acestora de a-și

reitera susținerile în fața instanței de recurs, susțineri ce au fpst examinate

în paragrafele precedente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.A., B.D.G., M.P. și M.N. împotriva

deciziei nr. 56 A din 9 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.