ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 932/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 932/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele

:

Prin sentința nr. 1751 din 14 octombrie 2011, Tribunalul

București, Secția a V-a

Civilă -

învestit în urma declinării competenței prin sentința

civilă nr.

6783 din 24

septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - a

respins, ca inadmisibilă, cererea în revendicare

formulată de reclamanții S.S.A., S.S., A.S.L., în contradictoriu cu pârâta

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină

Veterinară București,

admițând excepția cu acest obiect și, totodată, a

respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect rectificarea cărții

funciare.

În

motivarea sentinței, s-a reținut că obiectul cauzei de fată îl constituie

pretenția reclamanților de obligare a pârâtei de a le lăsa în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 224 mp situat în București, str.

Dr. Staicovici, și de rectificare corespunzătoare a înscrierii din cartea

funciară.

Prin sentința civilă nr. 3635 din 24 mai 2006 a

Judecătoriei Sectorului 5

București,

definitivă prin decizia nr. 1563 din 18 septembrie 2006 a Tribunalului

București, Secția a V-a civilă, și irevocabilă

prin decizia nr. 719 din 18 aprilie 2007

a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

donație privind

terenul în suprafață de 224 mp situat în str. Dr.

Staicovici, contract încheiat prin oferta de donație făcută de defunctul S.C.

, autentificată sub nr. 5410 din 21 iulie 1976 de

fostul Notariat de Stat

Local al Sectorului 6 București, ofertă

acceptată prin Decizia nr. 1340 din 24 septembrie 1976 a fostului Comitet

Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului

București; totodată, s-a dispus repunerea părților în situația

anterioară

contractului de donație.

Potrivit

rapoartelor de expertiză topo efectuate în cauză, terenul în

litigiu face parte din terenul aflat în proprietatea

pârâtei Universitatea de

Științe Agronomice și Medicină Veterinară.

Tribunalul a apreciat că imobilul care face obiectul

cererii se numără,

conform

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de

stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și a căror

restituire

face obiectul de reglementare al acestei legi speciale, iar imobilul

se

află în posesia uneia din „unitățile deținătoare" menționate de art. 21 alin.

(1) din lege.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege

specială cu caracter

reparatoriu,

care interesează ordinea publică, dispozițiile sale sunt de

imediată aplicare. Odată cu intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, pentru

toate imobilele care intră sub incidența legii

persoanele îndreptățite pot

obține măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent numai în

condițiile acestei legi.

În

consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aflat în

posesia unei unități deținătoare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun - art. 480-481 C. civ., nu

poate fi

primită, în acest sens fiind și dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțate

de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în

interesul legii.

Prin decizia nr. 244 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva

sentinței

menționate.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a înlăturat susținerea că

prima instanță nu ar fi pus în discuție excepția

inadmisibilității cererii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, după

intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, în condițiile în care, în

ședința publică de la 30 septembrie 2011, așa cum s-a consemnat în încheierea

de la acea dată, s-a acordat cuvântul

asupra

acestei excepții, cât și asupra fondului cauzei. Acest fapt a fost consemnat și

în sentința civilă nr. 1751/2011. Reiese astfel, că în cauză nu

este vorba de o confuzie asupra obiectului cauzei

supuse judecății, așa cum

pretind reclamanții apelanți.

Referitor la legalitatea soluției de respingere a

acțiunii în revendicare,

Curtea de Apel a constatat că la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001,

reclamanții

nu aveau un titlu de proprietate valabil, fiind necesară

formularea unei notificări în baza acestei legi.

Sentința civilă nr. 3635/2006

pronunțată

de Judecătoria sectorului 5 București, de care se prevalează

reclamanții,

rămânând irevocabilă în anul 2007, la acel moment nu mai

aveau posibilitatea să notifice pe deținătoarea

imobilului.

De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilelor

preluate

de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se realizează

numai prin procedura specială stabilită de această

lege, astfel că acțiunea în

revendicare de drept comun nu mai poate fi

admisă, fiind vorba despre o

lege specială,

derogatorie de la dreptul comun, cu aplicare imediată.

Necesitatea

parcurgerii procedurii administrative prealabile nu

încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul

liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii

necontencioase și

nu afectează

substanța dreptului garantat atât constituțional cât și prin art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților

Fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Astfel, în situația în care imobilul preluat de către

stat a fost înstrăinat

fostului

chiriaș, acțiunea în revendicare formulată împotriva

subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului

comun,

prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza

dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, fiind

necesar ca premisă inevitabilă a restituirii în natură

a imobilului

preluat abuziv, să se constate nulitatea absolută a actului de înstrăinare

conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum a afirmat și înalta Curte de Casație și Justiție

în Decizia nr.

33/2008

dată în soluționarea recursului în interesul legii, fostul proprietar

nu are opțiune între cele două proceduri, fiind

obligat să se folosească de

calea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Fostul

proprietar poate iniția o acțiune de drept comun dacă este exceptat de la

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă, din

motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze această

procedură

în termenele legale, cu

condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună

credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către chiriași.

Reclamanții, însă, nu se încadrează în nici una din

aceste ipoteze,

întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, nici in

rem,

deoarece imobilul a fost donat statului printr-un

contract de donație

încheiat în anul 1976, contract ce a fost constatat nul

printr-o hotărâre

judecătorească

rămasă irevocabilă în anul 2007, și nici in personam, reclamanții fiind

moștenitorii fostului proprietar ce a fost deposedat de

către stat, fiind astfel incident în cauză art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Și jurisprudența CEDO este în sensul că dreptul de acces

la justiție

implică o reglementare din partea statului și poate fi supus unor

limitări sau

condiționări, cât timp nu se aduce atingere substanței dreptului,

deoarece nu

este un drept

absolut.

În cauza Atanasiu și alții împotriva României s-a statuat că în cazul

în

care un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate în temeiul unui regim

anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou

drept de proprietate protejat

de art.

1 din Protocolul 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc

condițiile

prevăzute în vederea restituirii.

În cazul

în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi

interpretat ca „valoare patrimonială", decât numai în

cazul în care are o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu, când este

confirmat de jurisprudența bine stabilită

a instanțelor.

Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamanții A.S.L., S.S. și S.S.A., criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele:

- Ambele instanțe de fond au apreciat, în mod greșit, că

imobilul revendicat se încadrează în categoria celor avute în vedere de art. 2 alin.

(1)

lit. c) din Legea nr.

10/2001, respectiv imobile donate statului sau altor persoane juridice,

încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în condițiile în

care recurenții sunt exceptați de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

dat fiind că, la momentul intrării ei în vigoare, nu se încadrau în

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), din motive

independente de voința lor, și nu puteau iniția, în termenul legal,

procedura

prevăzută de acest articol.

Dincolo

de interpretarea logico-juridică și gramaticală a normei de mai sus, în sensul

că aceasta avea în vedere existența unor hotărâri judecătorești irevocabile de

constatare a nulității absolute a contractelor de donație la momentul intrării

în vigoare a legii sau, cel

târziu, până la

data limită în care puteau fi formulate notificările, ceea ce nu

au avut în vedere cele două instanțe sunt dispozițiile

art. 2.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

potrivit cărora, în cazul în care s-a admis acțiunea în anulare sau în

constatarea nulității

donației prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, „persoana

îndreptățită are beneficiul legii dacă depune

originalul sau copie legalizată

de pe respectiva hotărâre până la data

de 14 mai 2003".

Recurenții-reclamanți

nu dispuneau, nici la momentul intrării în

vigoare

a Legii nr. 10 2001 și nici ulterior, până la data de 14 mai 2003, de o

asemenea

hotărâre irevocabilă, aceștia obținând-o doar în cursul anului 2007, prin

respingerea de către Curtea de Apel București a recursului declarat de către

Municipiul București.

Pornind de la o asemenea premisă eronată, s-a apreciat

greșit că în

prezenta cauză își găsesc aplicabilitate considerentele Deciziei nr. 33/2008

pronunțate în interesul

legii.

Este adevărat că situația în care se află

recurenții-reclamanți este una

aparte,

atipică, însă acest aspect nu trebuia să conducă la o aplicare mecanică a unor

șabloane de apreciere globală, nediferențiată, a

dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 33 din 9 iulie 2008, dispoziții

care se referă

la existența unui

concurs între legea specială și cea generală.

În aplicarea art. 2.3 din Normele metodologice, atâta

vreme cât legea

specială

nu distinge în sensul că se va face o aplicare extinsă în timp a

acestora, prin prevederea expresă a

obligativității de a fi urmată procedura administrativă și de către persoanele

care au obținut hotărâri irevocabile de

constatare a nulității absolute a contractelor de donație dincolo de

data de

1 mai 2003, per a contrario, se

aplică dreptul comun în materie.

Cu toate

că instanța a reținut, în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului, că

prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun nu se încalcă accesul liber la justiție al

reclamanților, nu s-a preocupat a stabili în ce condiții putea fi declanșată

procedura administrativă cu privire la acest imobil aparținând reclamanților,

imobil care face parte, abia începând cu anul 2007, din categoria celor avute

în vedere de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, ulterior datei

până la care puteau fi formulate notificările prevăzute de art. 21 din acest

act normativ.

Practica

judiciară în materie a apreciat că prin decizia dată în interesul legii nu s-a

stabilit de plano inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare, deoarece din dispozitivul și din considerentele deciziei

rezultă

că au fost analizate mai multe situații posibile, dar nu toate,

existând în

concret posibilitatea creării

unor situații imprevizibile și atipice.

Dreptul de proprietate al reclamanților cu privire la

terenul în litigiu a

fost

recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a

dispus inclusiv repunerea reclamanților în

situația anterioară datei la care

terenul a trecut în proprietatea

statului, astfel încât, în cauză, instanța

trebuia

să compare titlurile de proprietate ale părților, potrivit criteriilor de

soluționare a unei cereri în revendicare în condițiile dreptului comun.

Instanțele anterioare au golit de conținut dreptul de

proprietate al

reclamanților, provenit de la un verus dominus și consacrat ca atare

printr-o

hotărâre

judecătorească irevocabilă, cu putere de lege, căreia nu i-au recunoscut

efectele.

Pentru reclamanți nu putea avea nicio rațiune urmarea

procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură inițială de

către aceștia la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, dar la

care ulterior au renunțat, tocmai față de hotărârea judecătorească prin care

le-a

fost recunoscut

dreptul de proprietate și prin care s-a dispus repunerea lor în situația

anterioară.

Între

dosarul civil soluționat anterior irevocabil și prezentul dosar există o

legătură indisolubilă și directă, un raport de genul cauză - efect,

cauza fiind realitatea juridică irevocabil

statuată prin admiterea acțiunii

legitime anterioare a reclamanților,

iar efectul firesc constând în

promovarea

actualei acțiuni în revendicare, potrivit principiului accesorium

sequitur principale,

întocmai ca în cazul în care cererea în

revendicare ar fi

fost formulată

chiar odată cu cererea în constatarea nulității absolute a

contractului de donație și repunerea părților în

situația anterioară,

Reclamanții

nu aveau, în aceste condiții, obligația de a urma procedura specială prevăzută

de Legea nr. 10/2001, inclusiv față de dispozițiile și considerentele sentinței

civile nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 5 București, irevocabilă,

prin care s-a dispus

repunerea părților în

situația anterioară încheierii actului a cărui nulitate s-a

constatat, însemnând că dreptul de proprietate

asupra imobilului în cauză se

află în patrimoniul defunctului și s-a

transmis pe cale succesorală reclamanților ca si cum donația nici nu s-ar fi

încheiat.

Recurenții au susținut, totodată, faptul că decizia

recurată conține

argumente

străine de cauză, precum vânzarea imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, către

un fost chiriaș.

- în mod eronat, instanța de apel a înlăturat

susținerile reclamanților

privind neinvocarea excepției inadmisibilității în fața

primei instanțe, în

condițiile în care, în cuprinsul încheierii de ședință

din data de 30 septembrie 2011,

care

face parte integrantă din hotărârea primei instanțe, nu se menționează expressis

verbis cine și când anume ar fi invocat această excepție.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului înalta

Curte constată că recursul nu este fondat

Menținând hotărârea primei instanțe de respingere ca

inadmisibilă a

cererii în

revendicare imobiliară formulate la data de 4 decembrie 2008, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța

de apel a făcut în cauză o corectă aplicare a legii speciale, a Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008 pronunțate de

înalta Curte de Casație și Justiție în

interesul legii, precum și a

jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din

Protocolul

nr. 1 adițional la CEDO.

Recurenții

susțin, în esență, că sunt exceptați de la procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu aveau obligația

parcurgerii

acestei proceduri, invocând două argumente:

În

primul rând,

la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nu

se încadrau în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din această lege, cât timp

nu

obținuseră încă hotărârea

judecătorească irevocabilă la care se referă norma

și care trebuia depusă până la data de 14 mai 2003.

Așadar, din motive

independente de

voința lor, nu erau în măsură să declanșeze, în termenul

legal,

procedura prevăzută de acest articol.

Se observă că susținerile pe care se bazează acest

argument se exclud

reciproc din punct de vedere logic: dacă reclamanții ar

fi exceptați de la procedura legii speciale, nu s-ar mai pune problema

respectării termenului

de

inițiere a procedurii și invers.

Pe de

altă parte, aceste susțineri se bazează pe o confuzie între un

(eventual) termen prevăzut de legea specială

pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și

termenul pentru formularea

notificării

înseși. Afirmând că nu au fost în măsură, din motive străine de

voința lor, să inițieze procedura Legii nr. 10/2001,

în realitate recurenții se referă la un termen de depunere a unor înscrisuri

doveditoare ale statutului

de persoană îndreptățită.

Se constată că, oricum, niciuna dintre susțineri nu este

fondată, în

absența

vreunui termen care să fi fost instituit prin lege în legătură cu

procedura specială (fie de formulare a

notificării, fie de depunere a unor

înscrisuri) și pe care reclamanții

să nu-l fi putut respecta din cauza

prelungirii,

până în anul 2007, a procesului vizând nulitatea contractului de

donație

încheiat de autorul lor cu statul în anul 1976.

Art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu prevede un termen special, derogator de la

dispozițiile art. 22 (fost 21) din lege, pentru formularea notificării în

ipoteza imobilelor donate statului sau altor

persoane

juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada

6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Termenul

legal la care se referă recurenții, după cum rezultă din cuprinsul motivelor de

recurs, ar fi data de 14 mai 2003, prevăzută de

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca termen maximal

pentru depunerea la dosarul administrativ a

hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat sau

constatat nulitatea donației.

Data la care se referă recurenții nu coincide, așadar,

cu termenul de

depunere a

notificării în ipoteza din art. 2 alin. (1) lit. c), întrucât vizează

termenul de atașare a hotărârii judecătorești

menționate, la dosarul întocmit

în baza Legii nr. 10/2001, într-o

procedură deja inițiată, până la data prevăzută de art. 22, normă succesiv

modificată, în sensul prelungirii termenului de depunere a notificării.

De altfel, după cum rezultă din actele prezentului

dosar, aceștia au inițiat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare în

termenul legal

(la 13

februarie 2002 - fila 33 din dosarul Tribunalului București), la care au

renunțat la data de 9 februarie 2009 (fila 31

același dosar), așadar, chiar în cursul

judecării prezentei cauze.

Pe de altă parte, data de 14 mai 2003, invocată prin

motivele de recurs,

a fost prevăzută, într-adevăr, prin art. 2.3 din Normele

metodologice de

aplicare

a Legii nr. 10/2001, însă cele aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Acestea, însă,

au fost abrogate prin H.G. nr. 250/2007, care au eliminat referința temporală

în legătură cu depunerea hotărârii judecătorești (art.

2.2), operațiune firească, în contextul în care data inițială de 14 mai

2003

coincidea cu data - limită de

depunere a actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, prevăzută de art. 23 (fost 22), iar

această normă a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că asemenea înscrisuri puteau fi

depuse oricând, până la soluționarea

notificării.

Practica judiciară a acceptat constant că aceste acte puteau fi

depuse

inclusiv în faza jurisdicțională, în cadrul contestației împotriva deciziei de

respingere a unității deținătoare.

H.G. nr. 250/2007 a fost publicată în M. Of. la data de

3 aprilie 2007, astfel încât

dispozițiile sale erau aplicabile la data de 18 aprilie 2007, când s-a

soluționat irevocabil cererea formulată de către reclamanți în dosarul nr. 2321/302/2006,

finalizat prin decizia nr. 719 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București,

Secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu

minori și de familie, prin care s-a menținut hotărârea de constatare

a

nulității absolute a contractului de donație încheiat cu statul, anterior

anului 1989, de către autorul reclamanților.

În consecință,

contrar susținerilor recurenților, nu exista niciun risc pentru aceștia de a

pierde beneficiul măsurilor reparatorii

prevăzute

de Legea nr. 10/2001 din cauza nerespectării vreunui termen de

depunere a hotărârii judecătorești vizate de art. 2

alin. (1) lit. c) din lege.

În al doilea rând,

recurenții susțin că exceptarea lor de la procedura

Legii nr. 10/2001

decurge din dispozițiile hotărârii judecătorești irevocabile

pronunțate în dosarul nr. 2321/302/2006.

Este de precizat că această verificare are loc în

contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii,

ținându-se cont și de motivele de

recurs

pe acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 3635 din 24 mai 2006 a

Judecătoriei Sectorului 5

București,

definitivă și irevocabilă (decizia de recurs fiind pronunțată la data de 18

aprilie 2007), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

donație încheiat prin ofertă urmată de acceptare

între autorul reclamanților

și Statul Român, pentru terenul în suprafață

de 224 mp situat în str. Dr. Staicovici, București. Totodată, s-a dispus

repunerea părților în situația anterioară contractului de donație.

După cum

au susținut înșiși reclamanții prin motivele de recurs,

dispoziția de repunere a părților în situația anterioară contractului

valorează

recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate în

patrimoniul reclamanților, ca urmare a desființării ex tune a contractului de

donație.

Acest conținut al dispoziției

judecătorești este menționat explicit chiar în

considerentele sentinței

civile nr. 3635 din 24 mai 2006.

Or,

această recunoaștere nu este suficientă pentru ca reclamanții să

fie exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001,

iar cererea în revendicare pe

calea dreptului comun să fie admisibilă.

Calitatea de proprietar a persoanelor deposedate abuziv

de către stat

anterior

anului 1989 a fost, de altfel, recunoscută chiar prin Legea nr.

10/2001, prin art. 2 alin. (2), care a fost

abrogat abia prin Legea nr. 1/2009.

Dar chiar în contextul acelei norme, simpla recunoaștere

a dreptului de proprietate în patrimoniul titularilor deposedați abuziv nu

permitea

formularea unei

cereri în revendicare, cât timp se prevedea expres că dreptul de proprietate -

în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil -

poate fi exercitat abia după primirea deciziei de restituire emise de

către unitatea deținătoare sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor Legii nr. 10/2001.

Formularea cererii în revendicare imobiliară materializează tocmai

exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului, titularul dreptului real

urmărind redobândirea

posesiei, ca stare de fapt.

Or,

rezultă din art. 2 alin. (2) că, atât timp nu s-a dispus în mod

expres restituirea în natură, fie prin decizia

emisă în procedura Legii nr. 10/2001, fie printr-o hotărâre judecătorească, în

prealabil formulării cererii

în revendicare, această cerere nu poate fi

admisă, singura modalitate de

valorificare a

calității de proprietar recunoscute persoanei îndreptățite fiind

parcurgerea

și finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

În mod similar, nici în cazul recunoașterii pe cale

judecătorească a

dreptului

de proprietate nu se poate accepta un alt efect decât acela al continuării

procedurii Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001

permit obținerea

de măsuri reparatorii în cazul imobilelor de natura

celui din speță, dacă se face dovada anulării sau a constatării nulității

absolute a contractului de

donație

încheiat cu statul, fără ca, la data de 18 aprilie 2007, să mai existe

vreun impediment de ordin temporal în obținerea

de măsuri reparatorii,

indiferent de data pronunțării hotărârii

judecătorești vizând nulitatea donației, față de considerentele deja expuse.

În

contextul art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, înfățișarea hotărârii

judecătorești irevocabile reprezintă o condiție

pentru acordarea de măsuri

reparatorii,

astfel încât sesizarea instanței și obținerea unei hotărâri privind nulitatea

donației era un demers necesar, obligatoriu pentru ca persoana

îndreptățită să continue cu succes procedura

Legii nr. 10/2001.

Recurenții

din cauză au înțeles să facă acest demers, după ce au declanșat procedura Legii

nr. 10/2001, acceptând condiția impusă de

legiuitor

pentru finalizarea procedurii prin acordarea de măsuri reparatorii. În

cuprinsul sentinței civile nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5

București se menționează, de altfel,

că imobilul se încadrează în prevederile

art. 2 alin. (1) lit. c), iar

reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr.

10/2001.

A nega,

în aceste condiții, obligativitatea continuării procedurii speciale, înseamnă a

pretinde existența unui drept de opțiune între procedura legii speciale și

dreptul comun, susținere ce nu poate fi

acceptată,

deoarece ar fi lipsite de efecte juridice atât decizia pronunțată în interesul

legii, dar și norma din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții

îndeplinind condiția obținerii hotărârii judecătorești irevocabile, era

previzibil un rezultat favorabil în procedura Legii nr. 10/2001. Procedura era,

așadar, una efectivă, care putea conduce la acordarea măsurilor reparatorii

preconizate prin lege, mai mult, nu era

exclusă

restituirea în natură, întocmai ca în cazul unei cereri în revendicare,

întemeiate

pe dreptul comun.

Din acest

punct de vedere, este de menționat că, prin hotărârea

primei instanțe din cauză, s-a reținut că terenul în litigiu se află în

posesia pârâtei, ce reprezintă unitate deținătoare în sensul art. 21 alin. (1)

din lege.

Fără a se tranșa acest aspect, ce excede obiectului

învestirii instanței

în prezenta cauză, dar în contextul caracterului efectiv

pentru reclamanți al

procedurii

Legii nr. 10/2001, trebuie amintit că măsurile reparatorii

preconizate prin legea specială constau, ca regulă,

în restituirea în natură a

imobilului

și doar prin excepție, în cazurile strict și limitativ prevăzute, în

măsuri

reparatorii în echivalent.

Restituirea în natură este posibilă și în ipoteza unei

unități deținătoare

de

natura celor prevăzute în art. 21 alin. (1), ca atare, nu era exclus să se

ajungă la restituirea în natură a imobilului,

finalitate ce este urmărită și prin

prezenta

cerere în revendicare, ca atare, nu s-ar putea susține că procedura

nu

este una efectivă pentru reclamanți.

Din cele expuse anterior, se poate conchide în sensul că

sunt întrunite

prevederile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu erau exceptați

de la procedura legii speciale, având obligația inițierii și a parcurgerii

acesteia, fără a avea deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiate pe

Codul civil.

Această

concluzie nu este infirmată de raportarea la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în

aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1

adițional la CEDO, la care se face referire de către recurenți.

Trebuie amintit că, prin decizia în interesul legii s-a

statuat că, de

principiu,

cererea în revendicare este inadmisibilă, dată fiind procedura

Legii nr. 10/2001, însă s-a acceptat, cu caracter

de excepție, că trebuie

recunoscută posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, în

măsura în care

reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în

sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Această situație de excepție a fost prevăzută pentru

ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai găsește în patrimoniul unei

unități deținătoare,

în sensul Legii nr. 10/2001, astfel încât persoana

îndreptățită nu ar putea

obține restituirea în natură în cadrul procedurii

prevăzute de legea specială,

finalitate

ce ar putea fi atinsă doar în cadrul unei cereri în revendicare formulate

împotriva subdobânditorului persoană fizică, care pretinde că deține un

„bun" în sensul Convenției.

Este de precizat că acest aspect a fost avut în vedere de către instanța

de apel, atunci când a

inserat în considerente referirea la chiriașii

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, criticată prin motivele de

recurs.

Tocmai pentru că o asemenea

situație juridică nu este întrunită în cauză - imobilul figurând în patrimoniul

unei „unități deținătoare" în sensul art. 21

din lege - este

evident că nu ne aflăm în ipoteza de excepție de la regula inadmisibilității

cererii în revendicare, dedusă din decizia în

interesul

legii, reclamanții având obligația parcurgerii procedurii Legii nr.

10/2001,

care este una efectivă în ceea ce îi privește.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că trebuie verificată în cauză

ipoteza

de excepție menționată, calea cererii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun

este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerințele precizate în

decizia în

interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un

„bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

După cum, în

mod corect, s-a arătat în decizia recurată, această

noțiune, rezultată din jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor

Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar

un „bun

actual" (hotărârea din 12

octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010, paragrafe 140 - 143)

Un

asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a

recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

Or, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri

judecătorești prin care

să

se fi dispus restituirea bunului, repunerea în situația anterioară, după

cum s-a arătat deja, echivalând cu recunoașterea

calității de proprietari în

persoana reclamanților.

Astfel

cum rezultă chiar din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza

Atanasiu, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu - și a dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamanților - poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv a dreptului de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii

procedurii

administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor

reparații.

În

cadrul acțiunii în revendicare, prin care se tinde la redobândirea

posesiei, ca stare de fapt, nu este suficient

dreptul la despăgubiri (dreptul la

măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001), care reprezintă, în

fond,

un drept de creanță, ci este necesar ca reclamantul din cererea în

revendicare

să probeze deținerea unui drept la restituirea bunului, adică a unui „bun

actual".

Singura

modalitate în care reclamanții își pot valorifica dreptul la

măsuri reparatorii era derularea procedurii Legii nr.

10/2001.

Față de

considerentele expuse, se constată că, în mod corect, cererea în revendicare a

fost respinsă ca inadmisibilă, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 fiind pe deplin

aplicabilă în cauză, contrar susținerilor

recurenților,

soluția inadmisibilității cererii fiind prevăzută explicit în

considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 (pct.

II din decizie), deoarece

persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și

aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480

C. civ.

Trebuie

făcută o ultimă precizare: soluția nu a fost adoptată în

considerarea principiului electa una via, în

condițiile în care reclamanții au

inițiat procedura Legii nr. 10/2001,

ci ar fi fost aceeași, indiferent de

declanșarea

sau nu a procedurii Legii nr. 10/2001 și de stadiul acesteia.

Este relevant doar că reclamanții din cauză nu sunt

exceptați de la

procedura

Legii nr. 10/2001 și aveau obligația să o inițieze și să o finalizeze, în

aplicarea principiului de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și pe care s-au fundamentat dezlegările date prin

decizia în interesul legii.

Așadar, indiferent dacă a fost sau nu inițiată procedura legii speciale,

persoana pretins îndreptățită nu are deschisă calea dreptului comun pentru

formularea unei cereri în revendicarea

aceluiași imobil.

Este lipsit de importanță, așadar, faptul că reclamanții

au formulat

notificare și

la care au renunțat (cu toate că nu rezultă din actele dosarului că s-ar fi

luat act de renunțarea din anul 2009, dimpotrivă, Primăria Municipiului

București comunicând instanței, la data de 5 octombrie 2011 - fila

194 dosar Tribunalul București - că notificarea nu

este încă soluționată).

În consecință, motivele de recurs în legătură cu

legalitatea menținerii

dispoziției

primei instanțe de respingere a cererii în revendicare ca inadmisibilă sunt

nefondate și vor fi înlăturate ca atare.

- în ceea ce privește modul de invocare a excepției

inadmisibilității în

fața primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a

înlăturat susținerile

reclamanților

pe acest aspect.

Chiar dacă în încheierea de ședință de la termenul din 30

septembrie 2011, ce reprezintă practicaua sentinței, nu s-a consemnat explicit,

este evident că

excepția a fost invocată din oficiu, din moment ce din

dosar nu rezultă că ar

fi fost invocată de către partea adversă. Absența unei

consemnări pe acest

aspect poate reprezenta o simplă omisiune, susceptibilă

de complinire prin

procedura

prevăzută de art. 281 C. proc. civ.

Chiar dacă nu ar fi vorba despre o simplă eroare

materială, recurenții

nu

au arătat în ce constă în mod concret actul de procedură nelegal îndeplinit de

către instanță, care este sancțiunea aplicabilă și, mai ales,

care este vătămarea procesuală suferită, în

condițiile în care nu s-a contestat

că excepția a fost pusă în discuția

părților, iar părțile au avut posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere

asupra admisibilității ori a

inadmisibilității

cererii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții A.S.L., S.S. și S.S.A. împotriva

deciziei nr. 244A din 14 iunie 2012 a Curții de

Apel București, Secția a IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.