ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 932/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin sentința nr. 1751 din 14 octombrie 2011, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă - învestit în urma declinării competenței prin sentința civilă nr. 6783 din 24 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - a respins, ca inadmisibilă, cererea în revendicare formulată de reclamanții S.S.A., S.S., A.S.L., în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, admițând excepția cu acest obiect și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect rectificarea cărții funciare. În motivarea sentinței, s-a reținut că obiectul cauzei de fată îl constituie pretenția reclamanților de obligare a pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 224 mp situat în București, str. Dr.

Staicovici, și de rectificare corespunzătoare a înscrierii din cartea funciară. Prin sentința civilă nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă prin decizia nr. 1563 din 18 septembrie 2006 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 719 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație privind terenul în suprafață de 224 mp situat în str. Dr. Staicovici, contract încheiat prin oferta de donație făcută de defunctul S.C. , autentificată sub nr. 5410 din 21 iulie 1976 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 6 București, ofertă acceptată prin Decizia nr. 1340 din 24 septembrie 1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București; totodată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară contractului de donație.

Potrivit rapoartelor de expertiză topo efectuate în cauză, terenul în litigiu face parte din terenul aflat în proprietatea pârâtei Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară. Tribunalul a apreciat că imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al acestei legi speciale, iar imobilul se află în posesia uneia din „unitățile deținătoare" menționate de art. 21 alin. (1) din lege. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile sale sunt de imediată aplicare.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aflat în posesia unei unități deținătoare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480-481 C. civ., nu poate fi primită, în acest sens fiind și dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii.

Prin decizia nr. 244 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat susținerea că prima instanță nu ar fi pus în discuție excepția inadmisibilității cererii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în ședința publică de la 30 septembrie 2011, așa cum s-a consemnat în încheierea de la acea dată, s-a acordat cuvântul asupra acestei excepții, cât și asupra fondului cauzei. Acest fapt a fost consemnat și în sentința civilă nr. 1751/2011. Reiese astfel, că în cauză nu este vorba de o confuzie asupra obiectului cauzei supuse judecății, așa cum pretind reclamanții apelanți.

Referitor la legalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu aveau un titlu de proprietate valabil, fiind necesară formularea unei notificări în baza acestei legi. Sentința civilă nr. 3635/2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, de care se prevalează reclamanții, rămânând irevocabilă în anul 2007, la acel moment nu mai aveau posibilitatea să notifice pe deținătoarea imobilului. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege, astfel că acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi admisă, fiind vorba despre o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, cu aplicare imediată.

Necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Astfel, în situația în care imobilul preluat de către stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, acțiunea în revendicare formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind necesar ca premisă inevitabilă a restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, să se constate nulitatea absolută a actului de înstrăinare conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum a afirmat și înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 dată în soluționarea recursului în interesul legii, fostul proprietar nu are opțiune între cele două proceduri, fiind obligat să se folosească de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun dacă este exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă, din motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze această procedură în termenele legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Reclamanții, însă, nu se încadrează în nici una din aceste ipoteze, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem, deoarece imobilul a fost donat statului printr-un contract de donație încheiat în anul 1976, contract ce a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă în anul 2007, și nici in personam, reclamanții fiind moștenitorii fostului proprietar ce a fost deposedat de către stat, fiind astfel incident în cauză art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Și jurisprudența CEDO este în sensul că dreptul de acces la justiție implică o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, cât timp nu se aduce atingere substanței dreptului, deoarece nu este un drept absolut.

În cauza Atanasiu și alții împotriva României s-a statuat că în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii. În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială", decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a instanțelor.

Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.S.L., S.S. și S.S.A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Ambele instanțe de fond au apreciat, în mod greșit, că imobilul revendicat se încadrează în categoria celor avute în vedere de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv imobile donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în condițiile în care recurenții sunt exceptați de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dat fiind că, la momentul intrării ei în vigoare, nu se încadrau în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), din motive independente de voința lor, și nu puteau iniția, în termenul legal, procedura prevăzută de acest articol.

Dincolo de interpretarea logico-juridică și gramaticală a normei de mai sus, în sensul că aceasta avea în vedere existența unor hotărâri judecătorești irevocabile de constatare a nulității absolute a contractelor de donație la momentul intrării în vigoare a legii sau, cel târziu, până la data limită în care puteau fi formulate notificările, ceea ce nu au avut în vedere cele două instanțe sunt dispozițiile art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, „persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre până la data de 14 mai 2003". Recurenții-reclamanți nu dispuneau, nici la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10 2001 și nici ulterior, până la data de 14 mai 2003, de o asemenea hotărâre irevocabilă, aceștia obținând-o doar în cursul anului 2007, prin respingerea de către Curtea de Apel București a recursului declarat de către Municipiul București.

Pornind de la o asemenea premisă eronată, s-a apreciat greșit că în prezenta cauză își găsesc aplicabilitate considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii. Este adevărat că situația în care se află recurenții-reclamanți este una aparte, atipică, însă acest aspect nu trebuia să conducă la o aplicare mecanică a unor șabloane de apreciere globală, nediferențiată, a dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 33 din 9 iulie 2008, dispoziții care se referă la existența unui concurs între legea specială și cea generală. În aplicarea art. 2.3 din Normele metodologice, atâta vreme cât legea specială nu distinge în sensul că se va face o aplicare extinsă în timp a acestora, prin prevederea expresă a obligativității de a fi urmată procedura administrativă și de către persoanele care au obținut hotărâri irevocabile de constatare a nulității absolute a contractelor de donație dincolo de data de 1 mai 2003, per a contrario, se aplică dreptul comun în materie.

Cu toate că instanța a reținut, în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului, că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun nu se încalcă accesul liber la justiție al reclamanților, nu s-a preocupat a stabili în ce condiții putea fi declanșată procedura administrativă cu privire la acest imobil aparținând reclamanților, imobil care face parte, abia începând cu anul 2007, din categoria celor avute în vedere de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, ulterior datei până la care puteau fi formulate notificările prevăzute de art. 21 din acest act normativ.

Practica judiciară în materie a apreciat că prin decizia dată în interesul legii nu s-a stabilit de plano inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, deoarece din dispozitivul și din considerentele deciziei rezultă că au fost analizate mai multe situații posibile, dar nu toate, existând în concret posibilitatea creării unor situații imprevizibile și atipice. Dreptul de proprietate al reclamanților cu privire la terenul în litigiu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus inclusiv repunerea reclamanților în situația anterioară datei la care terenul a trecut în proprietatea statului, astfel încât, în cauză, instanța trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților, potrivit criteriilor de soluționare a unei cereri în revendicare în condițiile dreptului comun.

Instanțele anterioare au golit de conținut dreptul de proprietate al reclamanților, provenit de la un verus dominus și consacrat ca atare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, cu putere de lege, căreia nu i-au recunoscut efectele. Pentru reclamanți nu putea avea nicio rațiune urmarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură inițială de către aceștia la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, dar la care ulterior au renunțat, tocmai față de hotărârea judecătorească prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate și prin care s-a dispus repunerea lor în situația anterioară.

Între dosarul civil soluționat anterior irevocabil și prezentul dosar există o legătură indisolubilă și directă, un raport de genul cauză - efect, cauza fiind realitatea juridică irevocabil statuată prin admiterea acțiunii legitime anterioare a reclamanților, iar efectul firesc constând în promovarea actualei acțiuni în revendicare, potrivit principiului accesorium sequitur principale, întocmai ca în cazul în care cererea în revendicare ar fi fost formulată chiar odată cu cererea în constatarea nulității absolute a contractului de donație și repunerea părților în situația anterioară, Reclamanții nu aveau, în aceste condiții, obligația de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, inclusiv față de dispozițiile și considerentele sentinței civile nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 5 București, irevocabilă, prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii actului a cărui nulitate s-a constatat, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză se află în patrimoniul defunctului și s-a transmis pe cale succesorală reclamanților ca si cum donația nici nu s-ar fi încheiat.

Recurenții au susținut, totodată, faptul că decizia recurată conține argumente străine de cauză, precum vânzarea imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, către un fost chiriaș. - în mod eronat, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamanților privind neinvocarea excepției inadmisibilității în fața primei instanțe, în condițiile în care, în cuprinsul încheierii de ședință din data de 30 septembrie 2011, care face parte integrantă din hotărârea primei instanțe, nu se menționează expressis verbis cine și când anume ar fi invocat această excepție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului înalta Curte constată că recursul nu este fondat Menținând hotărârea primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare imobiliară formulate la data de 4 decembrie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut în cauză o corectă aplicare a legii speciale, a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Recurenții susțin, în esență, că sunt exceptați de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu aveau obligația parcurgerii acestei proceduri, invocând două argumente: În primul rând, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se încadrau în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din această lege, cât timp nu obținuseră încă hotărârea judecătorească irevocabilă la care se referă norma și care trebuia depusă până la data de 14 mai 2003. Așadar, din motive independente de voința lor, nu erau în măsură să declanșeze, în termenul legal, procedura prevăzută de acest articol. Se observă că susținerile pe care se bazează acest argument se exclud reciproc din punct de vedere logic: dacă reclamanții ar fi exceptați de la procedura legii speciale, nu s-ar mai pune problema respectării termenului de inițiere a procedurii și invers.

Pe de altă parte, aceste susțineri se bazează pe o confuzie între un (eventual) termen prevăzut de legea specială pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și termenul pentru formularea notificării înseși. Afirmând că nu au fost în măsură, din motive străine de voința lor, să inițieze procedura Legii nr. 10/2001, în realitate recurenții se referă la un termen de depunere a unor înscrisuri doveditoare ale statutului de persoană îndreptățită.

Se constată că, oricum, niciuna dintre susțineri nu este fondată, în absența vreunui termen care să fi fost instituit prin lege în legătură cu procedura specială (fie de formulare a notificării, fie de depunere a unor înscrisuri) și pe care reclamanții să nu-l fi putut respecta din cauza prelungirii, până în anul 2007, a procesului vizând nulitatea contractului de donație încheiat de autorul lor cu statul în anul 1976. Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu prevede un termen special, derogator de la dispozițiile art. 22 (fost 21) din lege, pentru formularea notificării în ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Termenul legal la care se referă recurenții, după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs, ar fi data de 14 mai 2003, prevăzută de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca termen maximal pentru depunerea la dosarul administrativ a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat sau constatat nulitatea donației.

Data la care se referă recurenții nu coincide, așadar, cu termenul de depunere a notificării în ipoteza din art. 2 alin. (1) lit. c), întrucât vizează termenul de atașare a hotărârii judecătorești menționate, la dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, într-o procedură deja inițiată, până la data prevăzută de art. 22, normă succesiv modificată, în sensul prelungirii termenului de depunere a notificării. De altfel, după cum rezultă din actele prezentului dosar, aceștia au inițiat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare în termenul legal (la 13 februarie 2002 - fila 33 din dosarul Tribunalului București), la care au renunțat la data de 9 februarie 2009 (fila 31 același dosar), așadar, chiar în cursul judecării prezentei cauze.

Pe de altă parte, data de 14 mai 2003, invocată prin motivele de recurs, a fost prevăzută, într-adevăr, prin art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, însă cele aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Acestea, însă, au fost abrogate prin H.G. nr. 250/2007, care au eliminat referința temporală în legătură cu depunerea hotărârii judecătorești (art. 2.2), operațiune firească, în contextul în care data inițială de 14 mai 2003 coincidea cu data - limită de depunere a actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prevăzută de art. 23 (fost 22), iar această normă a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că asemenea înscrisuri puteau fi depuse oricând, până la soluționarea notificării.

Practica judiciară a acceptat constant că aceste acte puteau fi depuse inclusiv în faza jurisdicțională, în cadrul contestației împotriva deciziei de respingere a unității deținătoare. H.G. nr. 250/2007 a fost publicată în M. Of. la data de 3 aprilie 2007, astfel încât dispozițiile sale erau aplicabile la data de 18 aprilie 2007, când s-a soluționat irevocabil cererea formulată de către reclamanți în dosarul nr. 2321/302/2006, finalizat prin decizia nr. 719 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a menținut hotărârea de constatare a nulității absolute a contractului de donație încheiat cu statul, anterior anului 1989, de către autorul reclamanților.

În consecință, contrar susținerilor recurenților, nu exista niciun risc pentru aceștia de a pierde beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din cauza nerespectării vreunui termen de depunere a hotărârii judecătorești vizate de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege. În al doilea rând, recurenții susțin că exceptarea lor de la procedura Legii nr. 10/2001 decurge din dispozițiile hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în dosarul nr. 2321/302/2006. Este de precizat că această verificare are loc în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii, ținându-se cont și de motivele de recurs pe acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă (decizia de recurs fiind pronunțată la data de 18 aprilie 2007), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat prin ofertă urmată de acceptare între autorul reclamanților și Statul Român, pentru terenul în suprafață de 224 mp situat în str. Dr. Staicovici, București. Totodată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară contractului de donație. După cum au susținut înșiși reclamanții prin motivele de recurs, dispoziția de repunere a părților în situația anterioară contractului valorează recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, ca urmare a desființării ex tune a contractului de donație.

Acest conținut al dispoziției judecătorești este menționat explicit chiar în considerentele sentinței civile nr. 3635 din 24 mai 2006. Or, această recunoaștere nu este suficientă pentru ca reclamanții să fie exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001, iar cererea în revendicare pe calea dreptului comun să fie admisibilă. Calitatea de proprietar a persoanelor deposedate abuziv de către stat anterior anului 1989 a fost, de altfel, recunoscută chiar prin Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2), care a fost abrogat abia prin Legea nr. 1/2009.

Dar chiar în contextul acelei norme, simpla recunoaștere a dreptului de proprietate în patrimoniul titularilor deposedați abuziv nu permitea formularea unei cereri în revendicare, cât timp se prevedea expres că dreptul de proprietate - în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil - poate fi exercitat abia după primirea deciziei de restituire emise de către unitatea deținătoare sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001. Formularea cererii în revendicare imobiliară materializează tocmai exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului, titularul dreptului real urmărind redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Or, rezultă din art. 2 alin. (2) că, atât timp nu s-a dispus în mod expres restituirea în natură, fie prin decizia emisă în procedura Legii nr. 10/2001, fie printr-o hotărâre judecătorească, în prealabil formulării cererii în revendicare, această cerere nu poate fi admisă, singura modalitate de valorificare a calității de proprietar recunoscute persoanei îndreptățite fiind parcurgerea și finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001. În mod similar, nici în cazul recunoașterii pe cale judecătorească a dreptului de proprietate nu se poate accepta un alt efect decât acela al continuării procedurii Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 permit obținerea de măsuri reparatorii în cazul imobilelor de natura celui din speță, dacă se face dovada anulării sau a constatării nulității absolute a contractului de donație încheiat cu statul, fără ca, la data de 18 aprilie 2007, să mai existe vreun impediment de ordin temporal în obținerea de măsuri reparatorii, indiferent de data pronunțării hotărârii judecătorești vizând nulitatea donației, față de considerentele deja expuse. În contextul art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, înfățișarea hotărârii judecătorești irevocabile reprezintă o condiție pentru acordarea de măsuri reparatorii, astfel încât sesizarea instanței și obținerea unei hotărâri privind nulitatea donației era un demers necesar, obligatoriu pentru ca persoana îndreptățită să continue cu succes procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenții din cauză au înțeles să facă acest demers, după ce au declanșat procedura Legii nr. 10/2001, acceptând condiția impusă de legiuitor pentru finalizarea procedurii prin acordarea de măsuri reparatorii. În cuprinsul sentinței civile nr. 3635 din 24 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București se menționează, de altfel, că imobilul se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), iar reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001. A nega, în aceste condiții, obligativitatea continuării procedurii speciale, înseamnă a pretinde existența unui drept de opțiune între procedura legii speciale și dreptul comun, susținere ce nu poate fi acceptată, deoarece ar fi lipsite de efecte juridice atât decizia pronunțată în interesul legii, dar și norma din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții îndeplinind condiția obținerii hotărârii judecătorești irevocabile, era previzibil un rezultat favorabil în procedura Legii nr. 10/2001. Procedura era, așadar, una efectivă, care putea conduce la acordarea măsurilor reparatorii preconizate prin lege, mai mult, nu era exclusă restituirea în natură, întocmai ca în cazul unei cereri în revendicare, întemeiate pe dreptul comun. Din acest punct de vedere, este de menționat că, prin hotărârea primei instanțe din cauză, s-a reținut că terenul în litigiu se află în posesia pârâtei, ce reprezintă unitate deținătoare în sensul art. 21 alin. (1) din lege.

Fără a se tranșa acest aspect, ce excede obiectului învestirii instanței în prezenta cauză, dar în contextul caracterului efectiv pentru reclamanți al procedurii Legii nr. 10/2001, trebuie amintit că măsurile reparatorii preconizate prin legea specială constau, ca regulă, în restituirea în natură a imobilului și doar prin excepție, în cazurile strict și limitativ prevăzute, în măsuri reparatorii în echivalent. Restituirea în natură este posibilă și în ipoteza unei unități deținătoare de natura celor prevăzute în art. 21 alin. (1), ca atare, nu era exclus să se ajungă la restituirea în natură a imobilului, finalitate ce este urmărită și prin prezenta cerere în revendicare, ca atare, nu s-ar putea susține că procedura nu este una efectivă pentru reclamanți.

Din cele expuse anterior, se poate conchide în sensul că sunt întrunite prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu erau exceptați de la procedura legii speciale, având obligația inițierii și a parcurgerii acesteia, fără a avea deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiate pe Codul civil. Această concluzie nu este infirmată de raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, la care se face referire de către recurenți. Trebuie amintit că, prin decizia în interesul legii s-a statuat că, de principiu, cererea în revendicare este inadmisibilă, dată fiind procedura Legii nr. 10/2001, însă s-a acceptat, cu caracter de excepție, că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Această situație de excepție a fost prevăzută pentru ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai găsește în patrimoniul unei unități deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, astfel încât persoana îndreptățită nu ar putea obține restituirea în natură în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, finalitate ce ar putea fi atinsă doar în cadrul unei cereri în revendicare formulate împotriva subdobânditorului persoană fizică, care pretinde că deține un „bun" în sensul Convenției. Este de precizat că acest aspect a fost avut în vedere de către instanța de apel, atunci când a inserat în considerente referirea la chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, criticată prin motivele de recurs.

Tocmai pentru că o asemenea situație juridică nu este întrunită în cauză - imobilul figurând în patrimoniul unei „unități deținătoare" în sensul art. 21 din lege - este evident că nu ne aflăm în ipoteza de excepție de la regula inadmisibilității cererii în revendicare, dedusă din decizia în interesul legii, reclamanții având obligația parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, care este una efectivă în ceea ce îi privește. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că trebuie verificată în cauză ipoteza de excepție menționată, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerințele precizate în decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

După cum, în mod corect, s-a arătat în decizia recurată, această noțiune, rezultată din jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un „bun actual" (hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, paragrafe 140 - 143) Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Or, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea bunului, repunerea în situația anterioară, după cum s-a arătat deja, echivalând cu recunoașterea calității de proprietari în persoana reclamanților.

Astfel cum rezultă chiar din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu - și a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților - poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În cadrul acțiunii în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, nu este suficient dreptul la despăgubiri (dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001), care reprezintă, în fond, un drept de creanță, ci este necesar ca reclamantul din cererea în revendicare să probeze deținerea unui drept la restituirea bunului, adică a unui „bun actual". Singura modalitate în care reclamanții își pot valorifica dreptul la măsuri reparatorii era derularea procedurii Legii nr. 10/2001.

Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, cererea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 fiind pe deplin aplicabilă în cauză, contrar susținerilor recurenților, soluția inadmisibilității cererii fiind prevăzută explicit în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 (pct. II din decizie), deoarece persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Trebuie făcută o ultimă precizare: soluția nu a fost adoptată în considerarea principiului electa una via, în condițiile în care reclamanții au inițiat procedura Legii nr. 10/2001, ci ar fi fost aceeași, indiferent de declanșarea sau nu a procedurii Legii nr. 10/2001 și de stadiul acesteia.

Este relevant doar că reclamanții din cauză nu sunt exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001 și aveau obligația să o inițieze și să o finalizeze, în aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și pe care s-au fundamentat dezlegările date prin decizia în interesul legii. Așadar, indiferent dacă a fost sau nu inițiată procedura legii speciale, persoana pretins îndreptățită nu are deschisă calea dreptului comun pentru formularea unei cereri în revendicarea aceluiași imobil. Este lipsit de importanță, așadar, faptul că reclamanții au formulat notificare și la care au renunțat (cu toate că nu rezultă din actele dosarului că s-ar fi luat act de renunțarea din anul 2009, dimpotrivă, Primăria Municipiului București comunicând instanței, la data de 5 octombrie 2011 - fila 194 dosar Tribunalul București - că notificarea nu este încă soluționată).

În consecință, motivele de recurs în legătură cu legalitatea menținerii dispoziției primei instanțe de respingere a cererii în revendicare ca inadmisibilă sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare. - în ceea ce privește modul de invocare a excepției inadmisibilității în fața primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamanților pe acest aspect. Chiar dacă în încheierea de ședință de la termenul din 30 septembrie 2011, ce reprezintă practicaua sentinței, nu s-a consemnat explicit, este evident că excepția a fost invocată din oficiu, din moment ce din dosar nu rezultă că ar fi fost invocată de către partea adversă. Absența unei consemnări pe acest aspect poate reprezenta o simplă omisiune, susceptibilă de complinire prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc.

civ. Chiar dacă nu ar fi vorba despre o simplă eroare materială, recurenții nu au arătat în ce constă în mod concret actul de procedură nelegal îndeplinit de către instanță, care este sancțiunea aplicabilă și, mai ales, care este vătămarea procesuală suferită, în condițiile în care nu s-a contestat că excepția a fost pusă în discuția părților, iar părțile au avut posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra admisibilității ori a inadmisibilității cererii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.S.L., S.S. și S.S.A. împotriva deciziei nr. 244A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.