ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4731/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 289 din 01 martie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a respins cererea reclamanților B.I. și B.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere având ca obiect revendicarea suprafeței

de teren de 136,84 m.p., situată în București str. M.E., nr. 106, cu motivarea că

suprafața de teren menționată în cerere nu este ocupată de pârâtă.

Prin decizia civilă

nr. 388/A din 01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea de apel a reclamanților.

S-a reținut, în

esență, că reclamanții nu au un titlu de proprietate pentru suprafața de teren revendicată

în acest dosar. Prin sentința civilă nr. 7894 din 12 noiembrie 1993, Judecătoria

Sectorului 2 București nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra

terenului de 740 m.p., ci doar a anulat un act de donație. Această sentință judecătorească

nu are natura juridică a unui act constitutiv de drepturi și nu este echivalentă

cu recunoașterea judiciară a dreptului de proprietate al reclamanților asupra unei

suprafețe de teren de 740 m.p., ci are natura juridică a unui act declarativ de

constatare a unei nulități absolute, cu efectul repunerii părților în situația anterioară

încheierii actului de donație.

Actul care va

fi avut în vedere de către instanță pentru verificarea existenței dreptului de proprietate

al reclamanților asupra terenului în litigiu este actul de proprietate al autorilor

reclamanților, respectiv cele trei acte încheiate în anul 1949 prin care se afirmă

că autorii reclamanților au cumpărat o suprafață de teren de 740 m.p.(succesiv,

în cote indivize).

Astfel, instanța

a constatat că, deși actele fac referire la o suprafață totală de 740 m.p., lungimea

laturilor terenului, astfel cum terenul este individualizat în act, nu limitează

o suprafață de 740 m.p., ci o suprafață de aproximativ 600 m.p., astfel cum rezultă

din calcul suprafeței unui patrulater neregulat având laturile de lungimea celor

menționate în actele de proprietate.

Suprafața de teren

de 740 m.p. a preluată fără a fi măsurată cu certitudine din acte anterioare, ceea

ce adâncește dubiul cu privire la exactitatea măsurătorii terenului.

În paralel cu

situația de fapt din 1933, reținută de instanță ca fiind probabilă până la certitudine

(având în vedere calculul suprafeței de teren cuprinsă între laturile patrulaterului

de 17 - 9,50 - 42,50 - 46), experții, care au stabilit că reclamanții nu au fost

puși în posesia întregii suprafețe de teren de 740 m.p., au pornit de la certitudinea

că terenul autorilor reclamanților chiar a avut o suprafață exactă de 740 m.p.

Concluzia este

greșită deoarece era imposibil ca, în fapt, actul din anul 1933 să se refere la

o măsurătoare a terenului absolut exactă și care, reevaluată în anul 2010, cu echipamente

cu laser și altele asemănătoare, să se regăsească perfect în verificarea actuală.

Instanța a reținut

că suprafața de teren ce a fost vândută succesiv autorilor reclamanților nu a avut

740 m.p., ci cel mult 600 m.p., suprafață ce a fost restituită deja reclamanților.

Instanța de apel

a susținut hotărârea instanței de fond, în măsura în care ea a ajuns la concluzia

că terenul în litigiu nu este ocupat de RA Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, cu precizarea clară că reclamanții nu au dovedit existența dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat, ci numai asupra unei suprafețe de teren

de până la 600 m.p. înscrisă între vecinătățile indicate în actele lor de proprietate.

Împotriva decimei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 iulie 2010, reclamanții

B.I. și B.T., prin care au criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

În fapt, prin

contractele de vânzare-cumpărare atașate la dosarul cauzei, părinții recurenților-reclamanți,

B.I.N. și B.E., au cumpărat un teren în suprafață de 740 m.p. pe str. R. (actualmente

M.E.) nr. 106.

La presiunea comuniștilor,

în anul 1980, părinții acestora au fost constrânși să doneze statului această proprietate.

După căderea regimului

comunist, părinții recurenților-reclamanților au solicitat și obținut în instanță

„anularea actului de donație către Stat privind terenul situat în str. M.E.,

nr. 106, în suprafață de 740 m.p.”, potrivit sentinței civile nr. 7894 din 12

noiembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 2.

Din totalul de

740 m.p., părinții lor au înstrăinat suprafața de 603,16 m.p., prin contractul de

vânzare-cumpărare din 11 iulie 1997.

Diferența de teren

de 136,84 m.p. era ocupată de Regia Autonomă Locato, aspect evidențiat de expertiza

tehnică efectuată în anul 1996 de către expertul F.M.

Conform certificatelor

de moștenitor din 05 octombrie 1999 și din 23 iunie 2004, reclamanții sunt moștenitorii

foștilor proprietari, B.I.N. și B.E.

Întrucât suprafața

de 136,84 m.p. era și este ocupată samavolnic de către RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat (fostă Locato), reclamanții au revendicat în instanță acest

teren pentru a intra și în fapt în stăpânirea bunului proprietate personală, proces

derulat în contradictoriu cu titularul dreptului - Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Statul Român nu

are niciun drept de proprietate pe nicio palmă de pământ, nici în str. M.E.,

nr. 102-104, și cu atât mai puțin în M.E. nr. 106, iar Tribunalul nu a intenționat

să judece drept cauza reclamanților, ci doar să motiveze „cumva” soluția de respingere

a acțiunii în revendicare.

Instanța de apel

a negat cu violență și în mod nelegal orice drept de proprietate pretins de reclamanți,

cu motivarea că „reclamanții nu au un titlu de proprietate pentru suprafața de teren

pe care o revendică în acest dosar”.

Nu s-au avut în

vedere cele două expertize de specialitate care delimitează terenul proprietatea

reclamanților în suprafață de 740 m.p. în raport de planul vechi de situație al

terenului de dinainte de demolare.

Pentru aceste

motive, s-a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârilor instanțelor fondului,

admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 299 și urm., art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.,

art. 480 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte va

constata nulitatea recursului, pentru considerentele ce urmează:

Chiar dacă în

partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat în mod formal

drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., din cuprinsul acesteia rezultă cu evidență o prezentare a istoricului cauzei

civile de față, a conținutului înscrisurilor/adreselor și a expertizelor administrate

în cauză și a relevanței lor pentru proces, din perspectiva interesului părții recurente,

respectiv nemulțumirea aceleiași părți față de modul de apreciere a probelor administrate

în cauză.

Data fiind aceasta

situație, Înalta Curte a apreciat că se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor

legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs,

motiv pentru care a pus in vedere părților ca dezbaterile contradictorii să fie

precedate de problematica încadrării pretinselor critici de nelegalitate în ipotezele

concrete prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte a

avut în vedere că, în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot

fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu

hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei

căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu

recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care relevă, o expunere a istoricului

cauzei deduse judecății, o expunere a conținutului reglementărilor legale incidente

în cauză, fără ca aceasta să fie particularizată cadrului procesual de învestire

ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate în cuprinsul hotărârii judecătorești

contestate, ori pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate

în cauză, cu consecințe în planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte,

manifestarea dezacordului față de soluția pronunțată, fără însă ca aceasta să fie

însoțită de redarea situației concrete de încălcare sau aplicare greșită a legii,

excede analizei instanței de recurs.

În fapt, partea

recurentă își expune, în cuprinsul cererii de recurs, propria viziune asupra situației

de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză, situație

care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza

recursului, chiar și în situația în care, doar din perspectivă strict formală, sunt

consemnate în expunere dispoziții legale de drept material sau procedural.

În cuprinsul cererii

de recurs nu sunt vizate considerentele instanței de apel care au configurat în

mod corect situația de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare și interpretare

a dispozițiilor legale incidente - care constituie temeiul juridic al pretenției

reclamantului, ci, așa cum s-a arătat anterior, doar o formală și nepertinentă înșiruire

de elemente de fapt relevate, în opinia recurenților-reclamanți, de probele administrate

în cauză, și care ar avea pertinență în cauză, fără ca acestea să poată fi opuse

chestiunilor deja dezlegate de instanțele anterioare, în scopul îndreptării acestora

în calea de atac promovată.

Este motivul pentru

care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii

de recurs, cât și pentru situația în care cererea se motivează, însă criticile nu

pot fi încadrate în niciuna din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală

sus-menționată.

Noua formulare

a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare

de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată

în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea

situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului

existent între părțile cu interese contrare.

O situație de

nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin

invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de

fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe

de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu

de netemeinicie, și aceasta pentru că partea recurentă a beneficiat în mod concret

de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in

mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curtea în conformitate cu dispozițiile

art. 306 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții B.I. și B.T. împotriva deciziei nr. 388A din 01 iunie 2010

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.