ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4731/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 289 din 01 martie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins cererea reclamanților B.I. și B.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere având ca obiect revendicarea suprafeței de teren de 136,84 m.p., situată în București str. M.E., nr. 106, cu motivarea că suprafața de teren menționată în cerere nu este ocupată de pârâtă. Prin decizia civilă nr. 388/A din 01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel a reclamanților. S-a reținut, în esență, că reclamanții nu au un titlu de proprietate pentru suprafața de teren revendicată în acest dosar.

Prin sentința civilă nr. 7894 din 12 noiembrie 1993, Judecătoria Sectorului 2 București nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului de 740 m.p., ci doar a anulat un act de donație. Această sentință judecătorească nu are natura juridică a unui act constitutiv de drepturi și nu este echivalentă cu recunoașterea judiciară a dreptului de proprietate al reclamanților asupra unei suprafețe de teren de 740 m.p., ci are natura juridică a unui act declarativ de constatare a unei nulități absolute, cu efectul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului de donație. Actul care va fi avut în vedere de către instanță pentru verificarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în litigiu este actul de proprietate al autorilor reclamanților, respectiv cele trei acte încheiate în anul 1949 prin care se afirmă că autorii reclamanților au cumpărat o suprafață de teren de 740 m.p.(succesiv, în cote indivize).

Astfel, instanța a constatat că, deși actele fac referire la o suprafață totală de 740 m.p., lungimea laturilor terenului, astfel cum terenul este individualizat în act, nu limitează o suprafață de 740 m.p., ci o suprafață de aproximativ 600 m.p., astfel cum rezultă din calcul suprafeței unui patrulater neregulat având laturile de lungimea celor menționate în actele de proprietate. Suprafața de teren de 740 m.p. a preluată fără a fi măsurată cu certitudine din acte anterioare, ceea ce adâncește dubiul cu privire la exactitatea măsurătorii terenului.

În paralel cu situația de fapt din 1933, reținută de instanță ca fiind probabilă până la certitudine (având în vedere calculul suprafeței de teren cuprinsă între laturile patrulaterului de 17 - 9,50 - 42,50 - 46), experții, care au stabilit că reclamanții nu au fost puși în posesia întregii suprafețe de teren de 740 m.p., au pornit de la certitudinea că terenul autorilor reclamanților chiar a avut o suprafață exactă de 740 m.p. Concluzia este greșită deoarece era imposibil ca, în fapt, actul din anul 1933 să se refere la o măsurătoare a terenului absolut exactă și care, reevaluată în anul 2010, cu echipamente cu laser și altele asemănătoare, să se regăsească perfect în verificarea actuală. Instanța a reținut că suprafața de teren ce a fost vândută succesiv autorilor reclamanților nu a avut 740 m.p., ci cel mult 600 m.p., suprafață ce a fost restituită deja reclamanților.

Instanța de apel a susținut hotărârea instanței de fond, în măsura în care ea a ajuns la concluzia că terenul în litigiu nu este ocupat de RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu precizarea clară că reclamanții nu au dovedit existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, ci numai asupra unei suprafețe de teren de până la 600 m.p. înscrisă între vecinătățile indicate în actele lor de proprietate. Împotriva decimei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 iulie 2010, reclamanții B.I. și B.T., prin care au criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte: În fapt, prin contractele de vânzare-cumpărare atașate la dosarul cauzei, părinții recurenților-reclamanți, B.I.N.

și B.E., au cumpărat un teren în suprafață de 740 m.p. pe str. R. (actualmente M.E.) nr. 106. La presiunea comuniștilor, în anul 1980, părinții acestora au fost constrânși să doneze statului această proprietate. După căderea regimului comunist, părinții recurenților-reclamanților au solicitat și obținut în instanță „anularea actului de donație către Stat privind terenul situat în str. M.E., nr. 106, în suprafață de 740 m.p.”, potrivit sentinței civile nr. 7894 din 12 noiembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 2. Din totalul de 740 m.p., părinții lor au înstrăinat suprafața de 603,16 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie 1997. Diferența de teren de 136,84 m.p. era ocupată de Regia Autonomă Locato, aspect evidențiat de expertiza tehnică efectuată în anul 1996 de către expertul F.M.

Conform certificatelor de moștenitor din 05 octombrie 1999 și din 23 iunie 2004, reclamanții sunt moștenitorii foștilor proprietari, B.I.N. și B.E. Întrucât suprafața de 136,84 m.p. era și este ocupată samavolnic de către RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (fostă Locato), reclamanții au revendicat în instanță acest teren pentru a intra și în fapt în stăpânirea bunului proprietate personală, proces derulat în contradictoriu cu titularul dreptului - Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Statul Român nu are niciun drept de proprietate pe nicio palmă de pământ, nici în str. M.E., nr. 102-104, și cu atât mai puțin în M.E. nr. 106, iar Tribunalul nu a intenționat să judece drept cauza reclamanților, ci doar să motiveze „cumva” soluția de respingere a acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a negat cu violență și în mod nelegal orice drept de proprietate pretins de reclamanți, cu motivarea că „reclamanții nu au un titlu de proprietate pentru suprafața de teren pe care o revendică în acest dosar”. Nu s-au avut în vedere cele două expertize de specialitate care delimitează terenul proprietatea reclamanților în suprafață de 740 m.p. în raport de planul vechi de situație al terenului de dinainte de demolare. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârilor instanțelor fondului, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm., art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte va constata nulitatea recursului, pentru considerentele ce urmează: Chiar dacă în partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat în mod formal drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din cuprinsul acesteia rezultă cu evidență o prezentare a istoricului cauzei civile de față, a conținutului înscrisurilor/adreselor și a expertizelor administrate în cauză și a relevanței lor pentru proces, din perspectiva interesului părții recurente, respectiv nemulțumirea aceleiași părți față de modul de apreciere a probelor administrate în cauză.

Data fiind aceasta situație, Înalta Curte a apreciat că se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs, motiv pentru care a pus in vedere părților ca dezbaterile contradictorii să fie precedate de problematica încadrării pretinselor critici de nelegalitate în ipotezele concrete prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte a avut în vedere că, în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care relevă, o expunere a istoricului cauzei deduse judecății, o expunere a conținutului reglementărilor legale incidente în cauză, fără ca aceasta să fie particularizată cadrului procesual de învestire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate, ori pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecințe în planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, manifestarea dezacordului față de soluția pronunțată, fără însă ca aceasta să fie însoțită de redarea situației concrete de încălcare sau aplicare greșită a legii, excede analizei instanței de recurs.

În fapt, partea recurentă își expune, în cuprinsul cererii de recurs, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului, chiar și în situația în care, doar din perspectivă strict formală, sunt consemnate în expunere dispoziții legale de drept material sau procedural.

În cuprinsul cererii de recurs nu sunt vizate considerentele instanței de apel care au configurat în mod corect situația de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente - care constituie temeiul juridic al pretenției reclamantului, ci, așa cum s-a arătat anterior, doar o formală și nepertinentă înșiruire de elemente de fapt relevate, în opinia recurenților-reclamanți, de probele administrate în cauză, și care ar avea pertinență în cauză, fără ca acestea să poată fi opuse chestiunilor deja dezlegate de instanțele anterioare, în scopul îndreptării acestora în calea de atac promovată. Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cât și pentru situația în care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate în niciuna din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală sus-menționată.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că partea recurentă a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curtea în conformitate cu dispozițiile art. 306 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții B.I. și B.T. împotriva deciziei nr. 388A din 01 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.