ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05

octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul B.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin Primarul General și SC A.N. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța:

pârâtul Municipiul București să îi lase în deplină proprietate și posesie

imobilul teren în suprafață de 606 m.p., situat în București, Aleea P. (parte

din terenul proprietatea sa în suprafață de 887,34 m.p., înscris în CF nr. xx a

Municipiului București, nr. cadastral C1) și, în principal, să ridice stația de

pompare ape uzate Băneasa, aflată pe terenul proprietatea reclamantului, iar în

subsidiar, în măsura în care nu este posibilă ridicarea stației, să restrângă

suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p.,

cât este în prezent, la 100 m.p. și să o amplaseze în extremitatea nord-estică

a terenului proprietatea reclamantului, cu obligarea pârâtului la plata unei

chirii lunare de 4 euro/m.p./lună (echivalent RON) pentru suprafața folosită,

precum și la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea;

respingerii primului capăt de cerere, să se constate inexistența dreptului de

proprietate al Municipiului București asupra suprafeței de teren de 506 m.p.

(din totalul de 606 m.p.), teren care nu constituie un „teren aferent"

exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa, în sensul anexei III pct. 4 a

Legii nr. 213/1998;

cu pârâta SC A.N. SA, să se constate inexistența dreptului de concesiune al

acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p. și obligarea pârâtei să elibereze

terenul pentru lipsa titlului.

Prin sentința civilă

nr. 321 din 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară; a respins,

ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect constatarea inexistenței dreptului

de proprietate și constatarea inexistenței dreptului de concesiune și a admis în

parte cererea expertului privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza

judiciară.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul și-a fundamentat dreptul de proprietate

invocat pe un prim titlu, reprezentat de actul de tranzacție și împărțeală voluntară

nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la Tribunalul Ilfov, prin care mama

acestuia, B.G., împreună cu N.S.G., au devenit proprietarii mai multor terenuri

aflate în Municipiul București, între care și un teren de 10.915 m.p., situat în

Câmpul Pipera, fără număr, sectorul 1. De asemenea, reclamantul a invocat sentința

civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că reclamantul

și ceilalți doi comoștenitori ai lui N.S.G., N.M.S. și N.R., sunt titularii dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 10.915 m.p., situat în Municipiul

București, str. C.P. fără număr, parte din terenul în suprafață de 224,6529 ha,

aflat în proprietatea U.S.A.M.V. (care, de altfel, a achiesat la pretențiile reclamanților),

fiind obligată aceasta să le lase terenul în deplină proprietate și posesie.

Ulterior admiterii irevocabile

a cererii de revendicare, reclamantul a încheiat împreună cu ceilalți doi coindivizari

un contract de partaj voluntar, prin care au partajat terenul revendicat, suprafața

atribuită reclamantului (lotul A) fiind de 5.457,51 m.p., conform cotei pe care

a avut-o mama sa în baza actului de tranzacție și împărțeala voluntară din anul

1943.

Reclamantul a susținut

că prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a consfințit dreptul

său de proprietate asupra unei suprafețe de teren ce cuprinde și terenul în litigiu,

drept de proprietate intabulat în cartea funciară și necontestat.

Instanța a apreciat că

titlul invocat, sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, nu emană de la reclamant, fiind o hotărâre judecătorească

pronunțată în contradictoriu cu un terț, prin care o instanță i-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra terenului în litigiu. Reclamantul a cunoscut împrejurarea

că pârâtul din acel litigiu nu este adevăratul deținător al terenului, deoarece,

anterior pronunțării hotărârii judecătorești, a adresat pârâtei SC A.N. SA o notificare

pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, notificarea înregistrată

sub nr. 2078 din 13 august 2001.

În ceea ce privește titlul

autorului, invocat de reclamant în susținerea acțiunii în revendicare, instanța

a apreciat că sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai constatat

că, în situația terenului în litigiu, sunt incidente prevederile art. 4 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora toate sistemele de utilități publice,

cum este în speță stația de pompare ape uzate Băneasa, sunt parte componentă a infrastructurii

tehnico-edilitare a unităților administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes

și folosință publică și „aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului

public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului

juridic al proprietății publice sau private a acestora, după caz”, iar numai dacă

amplasarea și realizarea componentelor sistemelor respective impun ocuparea definitivă

a unor terenuri, „altele decât cele aparținând domeniului public ori privat al unităților

administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităților

administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege”.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul B.V., invocând, în esență, faptul că instanța de fond

nu a dat relevanță juridică actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate

asupra terenului ce formează obiectul cauzei, că în mod greșit a respins prima instanță

capătul de cerere privind revendicarea, considerațiile referitoare la Legea nr.

10/2001 și la incidența ei în speță nefiind în măsură să ducă la o asemenea soluție

și greșita respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind constatarea

inexistenței unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul

pârâtului Municipiul București și constatarea inexistenței dreptului de concesiune

al SC A.N. SA.

La termenul din 2 octombrie

2008, apelantul reclamant a depus la dosar declarația autentificată din 08

septembrie 2008 de notarul public G.E., prin care a declarat că, în temeiul

art. 246 alin. (1) C. proc. civ., renunță la judecata următoarelor capete de cerere:

capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București

obligarea acestuia „în subsidiar”, în măsura în care este imposibilă ridicarea stației,

să restrângă suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa

de la 606 m.p., cât este în prezent, la 100 m.p. și să o amplaseze în extremitatea

nord-estică a terenului proprietatea reclamantului și capătul de cerere prin care

a solicitat să fie obligat pârâtul la plata unei chirii lunare de 4 euro/mp/lună

(echivalent RON) pentru suprafața folosită, precum și la plata unei despăgubiri

pentru servitutea de trecere ce se va crea; capătul de cerere prin care a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SA, să se constate inexistența dreptului de

concesiune al acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p. și obligarea pârâtei

să elibereze terenul pentru lipsa titlului.

Prin decizia civilă

nr. 844 A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva aceste decizii

a declarat recurs reclamantul B.V.

Prin decizia nr. 9753

din 02 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

decizia civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că

hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă

în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză

exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanța, a

probelor administrate de aceasta.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a SC A.N. SA și a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a avut în vedere renunțarea reclamantului la judecata capetelor

de cerere care vizau societatea pârâtă.

Pe fond, a reținut că

sentința civilă nr. 464/2003 a Tribunalului București, prin care s-a soluționat

favorabil reclamantului și celorlalți moștenitori o acțiune în revendicare a unei

suprafețe de teren mai mare (care include și terenul ce formează obiectul prezentei

cauze), în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară

(soluție pronunțată exclusiv pe baza achiesării pârâtei la pretențiile formulate

de reclamanți) produce efecte relative, doar între părțile între care s-a purtat

litigiul (inter partes litigantes) și avânzii lor cauză. Formularea notificării

de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 15 august 2001, adică

ulterior introducerii acțiunii în revendicare, dar anterior soluționării acesteia

prin sentința civilă nr. 464/2003 de către Tribunalul București, constituie o dovadă

a faptului că apelantul reclamant a avut cunoștință de faptul că terenul în litigiu

se afla în deținerea altei persoane decât cea care figura în proces în calitate

de pârâtă, iar prin sentința pronunțată s-a adus atingere drepturilor proprietarului,

care are calitatea de pârât în această cauză.

În ceea ce privește actul

de tranzacție și partaj voluntar încheiat în anul 1943, pe care reclamantul, de

asemenea, se întemeiază pentru a face dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaștere

o solicită, Curtea, față de specificul acțiunii în revendicare care decurge din

natura obiectului său (imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului

comunist), a considerat necesar să evidențieze faptul că mecanismul comparării titlurilor

de proprietate înfățișate de părți nu se poate face conform regulilor clasice ale

revendicării imobiliare, ci examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea

în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu observarea și aplicarea regulilor

speciale statuate de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs

în interesul legii.

Raportându-se la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a considerat că hotărârea

judecătorească invocată în speță nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

imobilului.

În ceea ce privește capătul

de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Municipiului

București asupra terenului de 606 m.p. pe care se află S.P.A.U. Băneasa, Curtea

a considerat că acest capăt de cerere este absorbit în mod inerent de cel care are

ca obiect revendicarea imobiliară.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul B.V.

Prin decizia civilă

nr. 690 din 13 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel,

a reținut că abordarea instanței de apel în soluționarea cauzei apare ca fiind greșită,

pentru că înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pretins de reclamant

se impuneau a fi analizate unitar și nu examinate ca două titluri distincte, din

perspective diferite, pentru că au fost invocate referitor la unul și același imobil,

neputându-se omite că hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare

inițială, în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară

București - care, la acel moment, apărea ca proprietară a întregii suprafețe de

teren ce a constituit obiectul inițial al revendicării, conform H.C.M. nr. 23/1975,

H.G. nr. 123/1993, titlul de proprietate nr. 100085 din 06 iunie 2001, inclusiv

a suprafeței de teren ce face obiectul prezentului litigiu, a fost dată în considerarea

actului de tranzacție și împărțeală voluntară nr. 12679/1943, transcris în registrele

Tribunalului Ilfov sub nr. 82497/1943.

Având în vedere temeiurile

arătate, concluzia care se impune este aceea că acțiunea reclamantului trebuia soluționată

în cadrul procesual configurat de dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe

criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), respectiv

de reclamant, pe de o parte și de pârâții Municipiul București și SC A.N. SA, pe

de altă parte, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a intabulat dreptul de proprietate

asupra terenului în litigiu, conform Legii cadastrului și publicității imobiliare

nr. 7/1996.

Or, atâta timp cât instanța

de apel a ignorat temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestită și a soluționat

cauza prin schimbarea acestui temei și transpunerea raportului juridic dedus judecății

de pe tărâmul dreptului comun pe tărâmul Legii nr. 10/2001, încălcând astfel principiul

disponibilității, cu ignorarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 21

alin. (1) (fost art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996), dezlegarea dată este străină

de natura pricinii.

Cu prilejul rejudecării

pricinii de către instanța de apel în cadrul juridic configurat de dispozițiile

art. 480 C. civ., instanța de apel va stabili dacă pârâții dețin un titlu cu privire

la terenul în litigiu pe care să-l poată opune reclamantului și va proceda la compararea

titlurilor, urmând a avea în vedere și dispozițiile Legii nr. 7/1996, precum și

completarea probatoriului cu orice mijloc de probă va considera necesar pentru o

justă soluționare a cauzei.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 13A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că, potrivit principiilor de drept

comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de

specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu

se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia

de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări

legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei

asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți,

stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Chiar în acest context

al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat

că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul

a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea

se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea

juridică de restituire, instanța a apreciat că acestei situații trebuie asimilată

și aceea a schimbării naturii juridice a bunului, respectiv atunci când acesta,

chiar fără a ieși din patrimoniul reclamantului, trece în posesia statului și intră

în categoria bunurilor de utilitate publică - acelea care prin natura lor sunt de

folosință generală (piețele, parcurile publice, cimitirele etc.), la aceste bunuri

având acces toți membrii societății, sau în cea a bunurilor de interes public -

respectiv acelea care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate

în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activități care interesează

întreaga societate sau colectivitate, fără a avea acces la folosința lor concretă

și nemijlocită orice persoană (clădirile școlilor și spitalelor, clădirile autorităților

statului și altor instituții de stat etc.).

Deși în asemenea ipoteze

(ca, de altfel, în toate cazurile de revendicare a unui teren) lăsarea terenului

în posesia proprietarului este întotdeauna posibilă din punct de vedere al găsirii

unor soluții tehnice și urbanistice, precum: demolarea clădirilor, extragerea conductelor

de alimentare cu apă sau gaze, îndepărtarea asfaltului, defrișarea arborilor sau

a altor plante etc., urmate de reamplasarea obiectivelor de utilitate publică sau

de interes public, acestea presupun costuri disproporționate pentru unitatea

administrativ teritorială.

Or, trebuie asigurat,

la fel ca în celelalte situații consacrate, de imposibilitate juridică de restituire

în natură (aceasta fiind rațiunea recunoașterii lor pe cale doctrinară și jurisprudențială),

un just echilibru între interesele aflate în conflict aparținând unor subiecte de

drept diferite.

În același sens, în cauza

Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, Curtea

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a stabilit care sunt limitele ingerinței

statului în ceea ce privește dreptul de proprietate. Astfel, ingerința statului

poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri

judecătorești sau al anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerință

în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de

interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale

ale individului. Potrivit aceleiași jurisprudențe, trebuie să existe un raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură ce

aduce atingere dreptului de proprietate (Pressos Compania Naviera SA ș.a. împotriva

Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995).

În ceea ce privește înscrierea

în cartea funciară, instanța de apel a concluzionat, după o amplă prezentare a aspectelor

de ordin teoretic privind efectul juridic al înscrierii actului în cartea funciară

(înscriere care nu poate produce un efect achizitiv în favoarea unei persoane decât

dacă aceasta este privită ca subdobânditor și numai în anumite condiții) și caracterul

relativ al prezumției de proprietate care se naște din înscrierea dreptului în cartea

funciară, că, pe un reclamant într-o acțiune în revendicare care este singura parte

ce deține un titlu de proprietate, faptul înscrierii în cartea funciară nu îl pune

într-o situație mai favorabilă.

Aplicând în cauză aceste

considerente de ordin teoretic, Curtea a reținut că reclamantul deține un titlu

de proprietate, constând în actul de tranzacție și împărțeală voluntară autentificat

sub nr. 12697 din 15 mai 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, căruia

i s-a recunoscut o asemenea valoare juridică și prin sentința civilă nr. 464 din

22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 5200/1999, în timp ce pârâtul nu deține un asemenea titlu de proprietate.

Întrucât nu ne aflăm în

ipoteza în care titlurile părților în litigiu provin de la același autor și nici

nu sunt îndeplinite condițiile aplicării principiului publicității materiale, nu

prezintă relevanță împrejurarea că reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate

în cartea funciară.

Dintre regulile de drept

consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 C.

civ. în materia revendicării imobiliare, nu este aplicabilă cea care stabilește

cu valoare de normă generală compararea titlurilor, ci aceea, aplicabilă cu prioritate,

ce instituie excepții de la restituirea bunului în natură, pe considerentul unei

imposibilități juridice de a proceda în această manieră, în condițiile în care pe

teren se află amplasat un obiectiv de interes public.

Curtea a mai precizat

că regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat

de art. 480 C. civ. trebuie avute în vedere de instanță în bloc, pentru că principiul

disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală

(regula comparării titlurilor de proprietate) în detrimentul celei speciale (excepțiile

de la restituirea în natură, chiar atunci când reclamanta deține un titlu de proprietate

preferabil). În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești,

prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă

de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea

juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut

de textele de lege indicate de către părți.

Astfel, prin expertiza

efectuată în cauză de expert S.M. s-a constatat că pe terenul în litigiu se află

stația de pompare ape uzate Băneasa, care a fost construită și pusă în funcțiune

în anul 1967 pentru a evacua prin pompare ape uzate provenite de la obiectivele

din zonă, care nu puteau ajunge gravitațional în conducta publică de canalizare

cu diametrul de 300 mm amplasată subteran șoselei București - Ploiești. În anul

2005, stația de pompare a fost modernizată. Obiectivele ale căror rețele de canalizare

care sunt racordate la Stația de pompare ape uzate Băneasa sunt: Grădina Zoologică,

UM zz - Academia de Poliție „A.I.C.”, restaurantul „P.P.”, Unitatea Militară T.,

restaurantul „P.B.”, braseria „B.”, ansamblul de locuințe de pe Câmpul Pipera (str.

C.P.), P.P. SA, Stațiunea Didactică și Experimentală Be. Suprafața de teren ocupată

de construcții (cameră pompe, cabină personal, magazie, WC, beci) este de 270,8

m.p., iar suprafața de teren necesară exploatării acestei stații de pompare a apelor

uzate (incluzând suprafața aferentă rețelelor, suprafața aferentă căilor de transport

și zona de protecție sanitară) este de 606,3 m.p. Modernizarea stației de pompare

s-a realizat cu ocazia edificării a două ansambluri de locuințe care nu putea fi

canalizate gravitațional în noul canal colector de pe șos. București - Ploiești.

Numai pentru utilajele (electropompe, tocător, mixer submersibil) și tabloul electric

care echipează stația de pompare ape uzate Băneasa în vederea modernizării s-au

investit circa 80.000 euro; la această sumă se adaugă costul lucrărilor de construcții

montaj, utilaje și instalații, manoperă etc.

Potrivit aceluiași raport

de expertiză, din punct de vedere tehnic, reamplasarea stației de pompare ape uzate

Băneasa într-un alt perimetru presupune: - existența unui teren limitrof celui aflat

în litigiu, cu suprafața de minim 610 m.p., al cărui regim juridic să se încadreze

în prevederile legale actuale pentru reamplasarea unui astfel de obiectiv de utilitate

publică și să se asigure fondurile necesare unei noi investiții, realizate cel puțin

în parametrii de funcționare ai actualei Stații de pompare a apelor uzate Băneasa;

- să se elaboreze proiectul și să se execute lucrările de modificare a traseelor

canalelor racordate la noua Stație de pompare a apelor uzate Băneasa, asigurându-se

fondurile necesare acestor lucrări, care suplimentează fondurile necesare noii investiții

în Stația de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se efectueze studii de impact

asupra mediului înconjurător, care să stabilească, conform legislației în vigoare,

mărimea suprafeței zonei de protecție sanitară din jurul Stației de pompare a apelor

uzate Băneasa, montarea presupunând proiect tehnic și detalii de execuție, lucrări

de construcții, montaj utilaje și instalații; - să fie luate măsuri severe de evitare

a contaminării (mediului, oamenilor etc.) pe durata racordării canalelor de ape

uzate la noua stație de pompare.

Astfel cum s-a reținut

și în ciclul procesual anterior, stația de pompare a apelor uzate Băneasa funcționează,

având în vedere lista cu clienții deserviți de această stație, contractele de prestări

servicii încheiate cu diverși clienți din perioada 1996- 2011, facturile emise de

către E.E. Muntenia față de SC A.N. SA pentru plata consumului de curent electric,

din anexa facturilor rezultând că printre punctele de consum facturate figurează

și S.P.A.U. Băneasa, precum și o serie de documente, constând în facturi, ordine

de lucru și procese-verbale de inspecție și revizie, ce atestă efectuarea unor lucrări

de reparații-întreținere la punctul de lucru reprezentat de Stația de pompare a

apelor uzate Băneasa în perioada 2009-2011.

Curtea a mai menționat

și faptul că pârâtul Municipiul București este protejat de principiul relativității

hotărârilor judecătorești, în sensul că sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003

pronunțată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 3200/1999,

prin care s-a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului (și al celorlalți

moștenitori ai lui N.G.S. și G.B.) este preferabil celui al pârâtei din acea cauză,

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București și a fost obligată

respectiva entitate juridică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

inclusiv terenul în litigiu, pe care se află stația de pompare a apelor uzate Băneasa

- nu îi poate crea obligații, întrucât nu a fost parte în proces. Opunerea hotărârii

judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe

care le produce, nu înseamnă și posibilitatea invocării obligativității acestor

efecte față de terți, așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și

în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile

apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce

li se opune). Această regulă de drept nu este contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă

din hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunțată la 08

iulie 2008 în cauza Crețu și alții împotriva României.

Referitor la cel de-al

treilea motiv de apel, Curtea a avut în vedere faptul că, întrucât soluția dată

capătului de cerere în constatare nu a fost criticată, ea a intrat în puterea lucrului

judecat. De aceea și instanța de recurs, stabilind limitele rejudecării, s-a referit

numai la acțiunea în revendicare.

Cu toate acestea, instanța

de apel a mai reținut că respingerea acțiunii în realizare presupune prin concept

că partea a avut la dispoziție (a avut dreptul de acces la o instanță care „a hotărât

asupra drepturilor sale”) acea acțiune, soluția în sine fiind astfel fără relevanță

în stabilirea admisibilității cererii în constatare (pentru restituirea bunului

de la posesorul neproprietar către proprietarul neposesor acesta din urmă având

întotdeauna la dispoziție acțiunea în revendicare).

Față de aceste considerente,

reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea, în temeiul art. 296

C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei

nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

reclamantul B.V.

În motivarea recursului,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat

următoarele:

de apel este nelegală, fiind dată cu ignorarea dispozițiilor art. 315 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., instanța soluționând pricina în apel din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și nu din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ.

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivele

străine de natura pricinii, recurentul arată că analiza apelului s-a realizat din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care cererea de chemare

în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Cât privește motivele

contradictorii, susține că instanța de apel a reținut lipsa titlului în privința

Municipiului București, însă a încercat să aplice principiul comparării titlurilor

de proprietate asupra dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce ar presupune o preluare

cu titlu a imobilului, deși un astfel de document nu a fost depus la dosarul cauzei.

În condițiile în care

recurentul reclamant a făcut dovada cu privire la faptul că instanțele i-au recunoscut

definitiv și irevocabil dreptul de proprietate, instanța de apel motivează decizia

prin faptul că „(...) până la această dată (data soluționării prezentei cereri în

fața Tribunalului București) nu fusese emisă o decizie a unității deținătoare în

temeiul Legii nr. 10/2001 sau o hotărâre judecătorească de restituire în natură”.

Din modalitatea în care

instanța de apel motivează hotărârea adoptată, reținând lipsa titlului de proprietate

în privința Municipiului București, rezultă că acțiunea în revendicare promovată

de reclamant ar fi trebuit admisă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate,

însă aplicând o serie de criterii stabilite prin Legea nr. 10/2001, instanța de

apel ajunge la o altă soluție, respectiv aceea de respingere a cererii de chemare

în judecată.

este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel are în vedere aplicarea

Legii nr. 10/2001 pe o situație de fapt ce nu se circumscrie acesteia.

În cauză, recurentului

reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească,

fiind obligată Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară să îi

lase în deplină proprietate și liniștită posesie întregul imobil, din care face

parte și terenul în prezenta cauză. Drept urmare, în condițiile în care recurentului

reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate definitiv și irevocabil, în cauză

nu se mai pune problema incidenței Legii nr. 10/2001.

Anterior promovării litigiului

finalizat prin sentința nr. 464/2003, recurentul reclamant a parcurs procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă autoritățile publice implicate nu au soluționat

notificarea acestuia, situație în care recurentul a fost îndreptățit să urmeze procedura

de drept comun.

Prefectura Municipiului

București, după o serie de verificări efectuate, a comunicat recurentului reclamant,

încă din data de 22 iulie 1999, prin adresa nr. AA, faptul că „terenul în cauză

nu se află în administrarea primăriei”.

Cum Legea nr. 10/2001

nu era în vigoare la data promovării dosarului finalizat prin sentința nr. 464/2003,

respectiv nu era în vigoare la data de 29 octombrie 1999, instanțele de judecată

aveau a se pronunța exclusiv asupra acțiunii în revendicare în baza dispozițiilor

art. 480 C. civ. Pentru acest motiv recurentul reclamant a chemat în judecată în

primul litigiu numai entitatea care exercita posesia și folosința asupra imobilului,

U.S.A.M.V.

Cu ocazia rejudecării

prezentei cauze în apel, se reține culpa reclamantului pentru faptul de a nu fi

parcurs procedura administrativă, deși s-a făcut dovada cu privire la faptul că

recurentul reclamant a parcurs și procedura administrativă, însă notificarea nu

a fost soluționată nici până astăzi.

Recurentul invocă și greșita

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare la prevederile art. 136

din Constituție.

Instanța de apel reține

existența unei alte „forme” de proprietate publică, deși singura modalitate juridică

și legală în care statul poate prelua proprietatea unei persoane fizice și/sau juridice

este aceea a realizării exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Nicio normă

legală nu prevede posibilitatea autorităților statului de a prelua pentru utilitate

publică numai atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană

fizică nuda proprietate.

Instanța de apel, constatând

faptul că nu a existat o expropriere pentru cauză de utilitate publică, a generat

un fals motiv de imposibilitate de restituire în natură, contrar normelor constituționale.

Recurentul mai arată că

instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 7/1996. Arată că instanța

de apel a reținut că „hotărârea nu poate fi considerată opozabilă persoanelor care

nu au participat la proces”, concluzie fundamental greșită, deoarece sentința este

opozabilă ca efect al notării ei în cartea funciară.

Recurentul face referire

la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996,

susținând, pe temeiul acestor texte legale, că opozabilitatea hotărârii judecătorești

nu se realizează din perspectiva participării procesuale, ci ca efect al legii.

De asemenea, recurentul

face referire la doctrină și la jurisprudență, considerând că hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă confirmă o aparență de drept și produce efecte juridice

- devenind opozabilă erga omnes din momentul înscrierii în cartea funciară. În acest

sens, recurentul reclamant arată că și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului,

așa cum a fost el dezmembrat, în cartea funciară, încă din luna februarie 2006,

potrivit încheierii de intabulare nr. 25997 din 11 februarie 2006.

La momentul înscrierii

în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit nu au fost semnalate piedici

cu privire la înscriere. Nici ulterior înscrierii dreptului de proprietate în cartea

funciară a imobilului nu a fost notată o îngrădire și/sau limitare a dreptului de

proprietate conform art. 30 și/sau 31 din Legea nr. 7/1996.

Raționamentul Curții de

apel este greșit, deoarece pârâții nu aveau cum să înscrie în cartea funciară drepturi

și prezumții, în condițiile în care nu au făcut dovada că dețin imobilul cu un titlu,

iar notarea dreptului de proprietate în cartea funciară nu poate să confere recurentului

reclamant mai puține drepturi și/sau efecte juridice decât cele avute anterior notării.

Hotărârea recurată mai

este criticată și din perspectiva modalității în care instanța de apel a aplicat

dispozițiile art. 480 C. civ.

Se susține că, în cauză,

nu s-a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate în privința Municipiului

București și/sau SC A.N. SA, nu a rezultat faptul că autoritățile publice au demarat

o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat. În lipsa demarării procedurii

de expropriere, nu se pune problema acordării unei despăgubiri.

Instanța de apel a reținut

în mod eronat că, din raportul de expertiză tehnică realizat de expertul S.M., ar

rezulta că imobilul servește unei afectațiuni speciale, în condițiile în care o

astfel de afectațiune nu servește nevoilor generale ale comunității, ci numai pentru

anumite persoane fizice și/sau juridice. Mai mult, instanța de apel nu motivează

sub nicio formă posibilitatea reamplasării stației, soluție fezabilă și propusă

de expert.

Greșit reține instanța

că reclamantul nu ar putea să promoveze o acțiune în revendicare în condițiile în

care Municipiul București nu a fost parte în litigiul anterior. Raționamentul instanței

de apel conduce la ideea că, în situația în care instanțele de judecată s-au pronunțat

asupra unei acțiuni în revendicare între două și/sau mai multe părți, ulterior acelei

hotărâri, proprietarul nu ar mai avea dreptul să promoveze o nouă acțiune în revendicare.

Instanța de apel aplică

în mod eronat și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Nelegalitatea

hotărârii rezultă din faptul că recurentul reclamant nu a promovat acțiunea în revendicare

ca urmare a preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist, ci a

promovat acțiunea ca urmare a preluării imobilului fără titlu ulterior pronunțării

definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 464/2003.

Examinând decizia recurată

în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

potrivit căruia instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., soluționând pricina în apel din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 (motiv ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), este nefondat.

Instanța de apel nu a

soluționat acțiunea în revendicare în raport cu prevederile legii speciale de reparație,

ci, răspunzând primului motiv de apel prin care se criticase maniera în care prima

instanță analizase titlul de proprietate exhibat de reclamant, instanța de apel

a explicitat raționamentul instanței de fond, menționând apoi că acesta a fost infirmat

de instanța de recurs.

Toată argumentarea ulterioară

a instanței de apel pornește de la premiza că instanța de recurs a stabilit cadrul

de drept substanțial în limitele căruia se va soluționa litigiul, respectiv, principiile

dreptului comun în materia revendicării, soluția din apel și motivarea acesteia

plasându-se exclusiv în acest cadru.

critica referitoare la motivele străine de natura pricinii, respectiv, motivele

contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurentul reia, în esență aceeași

susținere nefondată, potrivit căreia instanța de apel ar fi soluționat apelul din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamant, menținută

de instanța de apel, nu este rezultatul aplicării unor criterii stabilite prin Legea

nr. 10/2001, astfel cum pretinde reclamantul, ci a unei reguli aplicabile în materia

acțiunii în revendicare clasice, regulă potrivit căreia, dacă restituirea în natură

nu este posibilă din punct de vedere material sau juridic, restituirea se va face

prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

de reclamant pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia susține

că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, este nefondat.

Se constată că, și în

cadrul acestui motiv de recurs, se reia susținerea nefondată referitoare la greșita

aplicare a Legii nr. 10/2001, susținere asupra căreia Înalta Curte s-a pronunțat

în cele ce preced, astfel încât nu se va mai reveni.

În mod eronat susține

recurentul că prin hotărârea recurată s-ar fi reținut culpa sa pentru faptul de

a nu fi parcurs procedura administrativă. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut

că reclamantul deține un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacție și

împărțeală voluntară din 1943, căruia i s-a recunoscut această valoarea juridică

prin sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 a Tribunalului București, în timp

ce pârâtul nu deține un asemenea titlu. Nu lipsa titlului reclamantului sau existența

vreunui titlu preferabil al pârâtului a determinat soluția de respingere a acțiunii

în revendicare, ci constatarea că imobilul nu poate fi restituit în natură datorită

unei imposibilități juridice de restituire, fiind recunoscut implicit dreptul reclamantului

de a obține echivalentul valoric al bunului (instanța neputându-se pronunța prin

dispozitivul deciziei în acest sens, cât timp nu era învestită cu un asemenea capăt

de cerere).

Față de împrejurarea că

instanța de apel a recunoscut faptul că reclamantul are un titlu de proprietate,

ce-i conferă, însă, doar un drept la despăgubire și nu un drept la restituire, dată

fiind situația specială a bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate,

sunt irelevante circumstanțele în care reclamantul a obținut sentința nr. 464/2003

în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare

la prevederile art. 136 din Constituție, Înalta Curte constată că instanța de apel

nu a reținut că bunul ar fi fost expropriat sau că ar face parte din domeniul public

al statului sau al unității administrativ-teritoriale, pentru a fi incidente normele

legale și constituționale invocate de recurent.

Instanța de apel a enumerat

situațiile, evidențiate în doctrină și în jurisprudență, care au fost considerate

drept cauze ale imposibilității juridice de restituire a bunului către proprietar

în cazul acțiunii în revendicare. Pentru identitate de rațiune, instanța de apel

a inclus în această categorie și situația din speța de față, care se caracterizează

prin aceea că bunul a fost și este de foarte mult timp în posesia statului, fiind

destinat unei utilități publice.

Instanța de apel nu a

reținut existența unei alte „forme” de proprietate publică, nici nu a recunoscut

posibilitatea autorităților statului de a prelua pentru utilitate publică numai

atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană fizică nuda

proprietate, ci a recunoscut dreptul reclamantului proprietar de a fi dezdăunat

în echivalent valoric pentru bunul care, din punct de vedere juridic, nu poate fi

restituit în natură.

Este nefondată și critica

referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile

Legii nr. 7/1996. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, înscrierea

în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului nu prezintă relevanță

în cadrul acțiunii în revendicare, în condițiile în care doar reclamantul are titlu

de proprietate. Aceasta, deoarece faptul înscrierii dreptului de proprietate nu

face decât să asigure opozabilitatea dreptului, pe care reclamantul și-l poate valorifica

împotriva pârâtului posesor neproprietar direct în baza titlului, nu în temeiul

înscrierii.

Concluzia instanței de

apel, care a reținut că hotărârea judecătorească nu poate fi considerată opozabilă

pârâtului, deoarece acesta nu au participat la proces, este în deplin acord cu principiile

care guvernează opozabilitatea și relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești.

În raport cu terții care nu au avut calitatea de parte în proces hotărârea judecătorească

reprezintă un simplu mijloc de probă, față de care terților le este recunoscută

posibilitatea de a face dovada contrară, invocând apărări proprii, pe care nu le-au

putut invoca în litigiul finalizat prin hotărârea ce li se opune.

Raportat la acest raționament,

pârâtul a avut posibilitatea să invoce în cadrul prezentului litigiu apărări referitoare

la situația faptică și juridică a imobilului revendicat, apărări ce au fost valorificate

de instanță, nu în sensul nerecunoașterii dreptului de proprietate al reclamantului,

așa cum în mod contrar realității susține acesta, ci în sensul că, deși reclamantul

este proprietar recunoscut în justiție, efectul acțiunii sale în revendicare nu

poate fi restituirea bunului în natură, ci dezdăunarea în echivalent. Față de considerentele

deciziei din apel, este în mod evident contrară realității susținerea din recurs

în sensul că instanța de apel ar fi reținut că reclamantul nu ar putea să promoveze

o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, deoarece acesta

nu a fost parte în litigiul anterior.

Sunt lipsite de relevanță

aprecierile recurentului referitoare la incidența prevederilor art. 2 alin. (2)

lit. d) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv, opozabilitatea dreptului

înscris în cartea funciară, întrucât, așa cum s-a arătat deja, dreptul de proprietate

al reclamantului nu a fost negat prin hotărârea recurată, ci numai posibilitatea

de valorificare a acestuia, recunoscută de instanță, a fost alta decât cea pretinsă

de reclamant (echivalentul valorii bunului și nu restituirea lui în natură, așa

cum s-a solicitat prin acțiune).

Sunt nerelevante și susținerile

recurentului referitoare la inexistența unor piedici la înscriere, câtă vreme regularitatea

înscrierii dreptului său în cartea funciară nu a format obiect al litigiului.

Susținând faptul că hotărârea

recurată este nelegală din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art.

480 C. civ., recurentul arată că nu s-a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate

în privința Municipiului București și/sau SC A.N. SA. Or, așa cum s-a arătat, recurentul

înțelege eronat contextul și considerentele pentru care acțiunea sa în revendicare

a fost respinsă. În realitate, instanța nu i-a negat reclamantului dreptul de proprietate,

pe motiv că pârâtul ar avea un titlu, ci a stabilit, ca urmare a probatoriului administrat,

că modalitatea de valorificare a dreptului de proprietate nu poate fi recunoscută

în maniera solicitată prin acțiune.

Împrejurarea că autoritățile

publice nu au demarat o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat nu constituie

o piedică în calea acordării unei despăgubiri, deoarece restituirea în echivalent

a bunului imposibil de restituit în natură decurge din acțiunea în revendicare,

fiind recunoscută ca atare, în doctrină și jurisprudență, independent de procedura

de expropriere.

Critica referitoare la

modul în care instanța de apel a valorificat raportul de expertiză tehnică realizat

de expertul S.M. nu poate fi examinată, întrucât vizează aspecte de netemeinicie,

care nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Nu este fondată nici susținerea

referitoare la nemotivarea instanței de apel sub aspectul posibilității reamplasării

stației, deoarece, așa cum rezultă din lecturarea considerentelor deciziei recurate,

instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, în care s-a arătat

necesitatea întrunirii mai multor condiții de ordin tehnic și juridic, neîndeplinite

în speță.

Hotărârea instanței de

apel nu relevă o aplicare greșită a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Faptul

că reclamantul a promovat acțiunea în revendicare ca urmare a nerestituirii în natură

a imobilului, deși obținuse o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

în acest sens, nu implică în mod necesar o neregularitate în pronunțarea soluției

din apel, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme,

așa cum s-a arătat, dreptul de proprietate afirmat prin acțiune a fost recunoscut,

urmând ca valorificarea acestuia să se facă în varianta alternativă a echivalentului

valorii bunului.

În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a SC A.N. SA, adusă în discuție de apărătorul recurentului la

termenul de judecată din 4 decembrie 2014, în fața instanței de recurs, se constată

că, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.N. SA, această soluție

nefiind criticată în recursul declarat de reclamant, intrând astfel în puterea lucrului

judecat.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant a fost

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B.V.

împotriva deciziei nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 decembrie

2014.