ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul B.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și SC A.N. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să fie obligat pârâtul Municipiul București să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 606 m.p., situat în București, Aleea P. (parte din terenul proprietatea sa în suprafață de 887,34 m.p., înscris în CF nr. xx a Municipiului București, nr. cadastral C1) și, în principal, să ridice stația de pompare ape uzate Băneasa, aflată pe terenul proprietatea reclamantului, iar în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă ridicarea stației, să restrângă suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p., cât este în prezent, la 100 m.p.

și să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului, cu obligarea pârâtului la plata unei chirii lunare de 4 euro/m.p./lună (echivalent RON) pentru suprafața folosită, precum și la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea; 2. numai în măsura respingerii primului capăt de cerere, să se constate inexistența dreptului de proprietate al Municipiului București asupra suprafeței de teren de 506 m.p. (din totalul de 606 m.p.), teren care nu constituie un „teren aferent" exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa, în sensul anexei III pct. 4 a Legii nr. 213/1998; 3. în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SA, să se constate inexistența dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p.

și obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului. Prin sentința civilă nr. 321 din 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară; a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate și constatarea inexistenței dreptului de concesiune și a admis în parte cererea expertului privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza judiciară.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul și-a fundamentat dreptul de proprietate invocat pe un prim titlu, reprezentat de actul de tranzacție și împărțeală voluntară nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la Tribunalul Ilfov, prin care mama acestuia, B.G., împreună cu N.S.G., au devenit proprietarii mai multor terenuri aflate în Municipiul București, între care și un teren de 10.915 m.p., situat în Câmpul Pipera, fără număr, sectorul 1. De asemenea, reclamantul a invocat sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că reclamantul și ceilalți doi comoștenitori ai lui N.S.G., N.M.S.

și N.R., sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 10.915 m.p., situat în Municipiul București, str. C.P. fără număr, parte din terenul în suprafață de 224,6529 ha, aflat în proprietatea U.S.A.M.V. (care, de altfel, a achiesat la pretențiile reclamanților), fiind obligată aceasta să le lase terenul în deplină proprietate și posesie.

Ulterior admiterii irevocabile a cererii de revendicare, reclamantul a încheiat împreună cu ceilalți doi coindivizari un contract de partaj voluntar, prin care au partajat terenul revendicat, suprafața atribuită reclamantului (lotul A) fiind de 5.457,51 m.p., conform cotei pe care a avut-o mama sa în baza actului de tranzacție și împărțeala voluntară din anul 1943. Reclamantul a susținut că prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a consfințit dreptul său de proprietate asupra unei suprafețe de teren ce cuprinde și terenul în litigiu, drept de proprietate intabulat în cartea funciară și necontestat. Instanța a apreciat că titlul invocat, sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, nu emană de la reclamant, fiind o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu un terț, prin care o instanță i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul din acel litigiu nu este adevăratul deținător al terenului, deoarece, anterior pronunțării hotărârii judecătorești, a adresat pârâtei SC A.N. SA o notificare pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, notificarea înregistrată sub nr. 2078 din 13 august 2001. În ceea ce privește titlul autorului, invocat de reclamant în susținerea acțiunii în revendicare, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai constatat că, în situația terenului în litigiu, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora toate sistemele de utilități publice, cum este în speță stația de pompare ape uzate Băneasa, sunt parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităților administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes și folosință publică și „aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietății publice sau private a acestora, după caz”, iar numai dacă amplasarea și realizarea componentelor sistemelor respective impun ocuparea definitivă a unor terenuri, „altele decât cele aparținând domeniului public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege”.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B.V., invocând, în esență, faptul că instanța de fond nu a dat relevanță juridică actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul cauzei, că în mod greșit a respins prima instanță capătul de cerere privind revendicarea, considerațiile referitoare la Legea nr. 10/2001 și la incidența ei în speță nefiind în măsură să ducă la o asemenea soluție și greșita respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind constatarea inexistenței unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul pârâtului Municipiul București și constatarea inexistenței dreptului de concesiune al SC A.N.

SA. La termenul din 2 octombrie 2008, apelantul reclamant a depus la dosar declarația autentificată din 08 septembrie 2008 de notarul public G.E., prin care a declarat că, în temeiul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., renunță la judecata următoarelor capete de cerere: capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București obligarea acestuia „în subsidiar”, în măsura în care este imposibilă ridicarea stației, să restrângă suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p., cât este în prezent, la 100 m.p. și să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului și capătul de cerere prin care a solicitat să fie obligat pârâtul la plata unei chirii lunare de 4 euro/mp/lună (echivalent RON) pentru suprafața folosită, precum și la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea; capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.N.

SA, să se constate inexistența dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p. și obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului. Prin decizia civilă nr. 844 A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamantul B.V. Prin decizia nr. 9753 din 02 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanța, a probelor administrate de aceasta.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.N. SA și a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere care vizau societatea pârâtă. Pe fond, a reținut că sentința civilă nr. 464/2003 a Tribunalului București, prin care s-a soluționat favorabil reclamantului și celorlalți moștenitori o acțiune în revendicare a unei suprafețe de teren mai mare (care include și terenul ce formează obiectul prezentei cauze), în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (soluție pronunțată exclusiv pe baza achiesării pârâtei la pretențiile formulate de reclamanți) produce efecte relative, doar între părțile între care s-a purtat litigiul (inter partes litigantes) și avânzii lor cauză.

Formularea notificării de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 15 august 2001, adică ulterior introducerii acțiunii în revendicare, dar anterior soluționării acesteia prin sentința civilă nr. 464/2003 de către Tribunalul București, constituie o dovadă a faptului că apelantul reclamant a avut cunoștință de faptul că terenul în litigiu se afla în deținerea altei persoane decât cea care figura în proces în calitate de pârâtă, iar prin sentința pronunțată s-a adus atingere drepturilor proprietarului, care are calitatea de pârât în această cauză.

În ceea ce privește actul de tranzacție și partaj voluntar încheiat în anul 1943, pe care reclamantul, de asemenea, se întemeiază pentru a face dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaștere o solicită, Curtea, față de specificul acțiunii în revendicare care decurge din natura obiectului său (imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist), a considerat necesar să evidențieze faptul că mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfățișate de părți nu se poate face conform regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu observarea și aplicarea regulilor speciale statuate de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a considerat că hotărârea judecătorească invocată în speță nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Municipiului București asupra terenului de 606 m.p. pe care se află S.P.A.U. Băneasa, Curtea a considerat că acest capăt de cerere este absorbit în mod inerent de cel care are ca obiect revendicarea imobiliară. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.V. Prin decizia civilă nr. 690 din 13 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, a reținut că abordarea instanței de apel în soluționarea cauzei apare ca fiind greșită, pentru că înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pretins de reclamant se impuneau a fi analizate unitar și nu examinate ca două titluri distincte, din perspective diferite, pentru că au fost invocate referitor la unul și același imobil, neputându-se omite că hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare inițială, în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București - care, la acel moment, apărea ca proprietară a întregii suprafețe de teren ce a constituit obiectul inițial al revendicării, conform H.C.M. nr. 23/1975, H.G.

nr. 123/1993, titlul de proprietate nr. 100085 din 06 iunie 2001, inclusiv a suprafeței de teren ce face obiectul prezentului litigiu, a fost dată în considerarea actului de tranzacție și împărțeală voluntară nr. 12679/1943, transcris în registrele Tribunalului Ilfov sub nr. 82497/1943. Având în vedere temeiurile arătate, concluzia care se impune este aceea că acțiunea reclamantului trebuia soluționată în cadrul procesual configurat de dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), respectiv de reclamant, pe de o parte și de pârâții Municipiul București și SC A.N.

SA, pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, conform Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996. Or, atâta timp cât instanța de apel a ignorat temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestită și a soluționat cauza prin schimbarea acestui temei și transpunerea raportului juridic dedus judecății de pe tărâmul dreptului comun pe tărâmul Legii nr. 10/2001, încălcând astfel principiul disponibilității, cu ignorarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 21 alin. (1) (fost art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996), dezlegarea dată este străină de natura pricinii.

Cu prilejul rejudecării pricinii de către instanța de apel în cadrul juridic configurat de dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel va stabili dacă pârâții dețin un titlu cu privire la terenul în litigiu pe care să-l poată opune reclamantului și va proceda la compararea titlurilor, urmând a avea în vedere și dispozițiile Legii nr. 7/1996, precum și completarea probatoriului cu orice mijloc de probă va considera necesar pentru o justă soluționare a cauzei. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 13A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că, potrivit principiilor de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, instanța a apreciat că acestei situații trebuie asimilată și aceea a schimbării naturii juridice a bunului, respectiv atunci când acesta, chiar fără a ieși din patrimoniul reclamantului, trece în posesia statului și intră în categoria bunurilor de utilitate publică - acelea care prin natura lor sunt de folosință generală (piețele, parcurile publice, cimitirele etc.), la aceste bunuri având acces toți membrii societății, sau în cea a bunurilor de interes public - respectiv acelea care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activități care interesează întreaga societate sau colectivitate, fără a avea acces la folosința lor concretă și nemijlocită orice persoană (clădirile școlilor și spitalelor, clădirile autorităților statului și altor instituții de stat etc.).

Deși în asemenea ipoteze (ca, de altfel, în toate cazurile de revendicare a unui teren) lăsarea terenului în posesia proprietarului este întotdeauna posibilă din punct de vedere al găsirii unor soluții tehnice și urbanistice, precum: demolarea clădirilor, extragerea conductelor de alimentare cu apă sau gaze, îndepărtarea asfaltului, defrișarea arborilor sau a altor plante etc., urmate de reamplasarea obiectivelor de utilitate publică sau de interes public, acestea presupun costuri disproporționate pentru unitatea administrativ teritorială. Or, trebuie asigurat, la fel ca în celelalte situații consacrate, de imposibilitate juridică de restituire în natură (aceasta fiind rațiunea recunoașterii lor pe cale doctrinară și jurisprudențială), un just echilibru între interesele aflate în conflict aparținând unor subiecte de drept diferite.

În același sens, în cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce privește dreptul de proprietate. Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau al anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Potrivit aceleiași jurisprudențe, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură ce aduce atingere dreptului de proprietate (Pressos Compania Naviera SA ș.a.

împotriva Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995). În ceea ce privește înscrierea în cartea funciară, instanța de apel a concluzionat, după o amplă prezentare a aspectelor de ordin teoretic privind efectul juridic al înscrierii actului în cartea funciară (înscriere care nu poate produce un efect achizitiv în favoarea unei persoane decât dacă aceasta este privită ca subdobânditor și numai în anumite condiții) și caracterul relativ al prezumției de proprietate care se naște din înscrierea dreptului în cartea funciară, că, pe un reclamant într-o acțiune în revendicare care este singura parte ce deține un titlu de proprietate, faptul înscrierii în cartea funciară nu îl pune într-o situație mai favorabilă.

Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a reținut că reclamantul deține un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacție și împărțeală voluntară autentificat sub nr. 12697 din 15 mai 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, căruia i s-a recunoscut o asemenea valoare juridică și prin sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 5200/1999, în timp ce pârâtul nu deține un asemenea titlu de proprietate. Întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care titlurile părților în litigiu provin de la același autor și nici nu sunt îndeplinite condițiile aplicării principiului publicității materiale, nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Dintre regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 C. civ. în materia revendicării imobiliare, nu este aplicabilă cea care stabilește cu valoare de normă generală compararea titlurilor, ci aceea, aplicabilă cu prioritate, ce instituie excepții de la restituirea bunului în natură, pe considerentul unei imposibilități juridice de a proceda în această manieră, în condițiile în care pe teren se află amplasat un obiectiv de interes public. Curtea a mai precizat că regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 C. civ. trebuie avute în vedere de instanță în bloc, pentru că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală (regula comparării titlurilor de proprietate) în detrimentul celei speciale (excepțiile de la restituirea în natură, chiar atunci când reclamanta deține un titlu de proprietate preferabil).

În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți. Astfel, prin expertiza efectuată în cauză de expert S.M. s-a constatat că pe terenul în litigiu se află stația de pompare ape uzate Băneasa, care a fost construită și pusă în funcțiune în anul 1967 pentru a evacua prin pompare ape uzate provenite de la obiectivele din zonă, care nu puteau ajunge gravitațional în conducta publică de canalizare cu diametrul de 300 mm amplasată subteran șoselei București - Ploiești.

În anul 2005, stația de pompare a fost modernizată. Obiectivele ale căror rețele de canalizare care sunt racordate la Stația de pompare ape uzate Băneasa sunt: Grădina Zoologică, UM zz - Academia de Poliție „A.I.C.”, restaurantul „P.P.”, Unitatea Militară T., restaurantul „P.B.”, braseria „B.”, ansamblul de locuințe de pe Câmpul Pipera (str. C.P.), P.P. SA, Stațiunea Didactică și Experimentală Be. Suprafața de teren ocupată de construcții (cameră pompe, cabină personal, magazie, WC, beci) este de 270,8 m.p., iar suprafața de teren necesară exploatării acestei stații de pompare a apelor uzate (incluzând suprafața aferentă rețelelor, suprafața aferentă căilor de transport și zona de protecție sanitară) este de 606,3 m.p.

Modernizarea stației de pompare s-a realizat cu ocazia edificării a două ansambluri de locuințe care nu putea fi canalizate gravitațional în noul canal colector de pe șos. București - Ploiești.

Numai pentru utilajele (electropompe, tocător, mixer submersibil) și tabloul electric care echipează stația de pompare ape uzate Băneasa în vederea modernizării s-au investit circa 80.000 euro; la această sumă se adaugă costul lucrărilor de construcții montaj, utilaje și instalații, manoperă etc. Potrivit aceluiași raport de expertiză, din punct de vedere tehnic, reamplasarea stației de pompare ape uzate Băneasa într-un alt perimetru presupune: - existența unui teren limitrof celui aflat în litigiu, cu suprafața de minim 610 m.p., al cărui regim juridic să se încadreze în prevederile legale actuale pentru reamplasarea unui astfel de obiectiv de utilitate publică și să se asigure fondurile necesare unei noi investiții, realizate cel puțin în parametrii de funcționare ai actualei Stații de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se elaboreze proiectul și să se execute lucrările de modificare a traseelor canalelor racordate la noua Stație de pompare a apelor uzate Băneasa, asigurându-se fondurile necesare acestor lucrări, care suplimentează fondurile necesare noii investiții în Stația de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se efectueze studii de impact asupra mediului înconjurător, care să stabilească, conform legislației în vigoare, mărimea suprafeței zonei de protecție sanitară din jurul Stației de pompare a apelor uzate Băneasa,

montarea presupunând proiect tehnic și detalii de execuție, lucrări de construcții, montaj utilaje și instalații; - să fie luate măsuri severe de evitare a contaminării (mediului, oamenilor etc.) pe durata racordării canalelor de ape uzate la noua stație de pompare. Astfel cum s-a reținut și în ciclul procesual anterior, stația de pompare a apelor uzate Băneasa funcționează, având în vedere lista cu clienții deserviți de această stație, contractele de prestări servicii încheiate cu diverși clienți din perioada 1996- 2011, facturile emise de către E.E. Muntenia față de SC A.N. SA pentru plata consumului de curent electric, din anexa facturilor rezultând că printre punctele de consum facturate figurează și S.P.A.U.

Băneasa, precum și o serie de documente, constând în facturi, ordine de lucru și procese-verbale de inspecție și revizie, ce atestă efectuarea unor lucrări de reparații-întreținere la punctul de lucru reprezentat de Stația de pompare a apelor uzate Băneasa în perioada 2009-2011. Curtea a mai menționat și faptul că pârâtul Municipiul București este protejat de principiul relativității hotărârilor judecătorești, în sensul că sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 pronunțată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 3200/1999, prin care s-a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului (și al celorlalți moștenitori ai lui N.G.S.

și G.B.) este preferabil celui al pârâtei din acea cauză, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București și a fost obligată respectiva entitate juridică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie inclusiv terenul în litigiu, pe care se află stația de pompare a apelor uzate Băneasa - nu îi poate crea obligații, întrucât nu a fost parte în proces. Opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le produce, nu înseamnă și posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de terți, așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune).

Această regulă de drept nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunțată la 08 iulie 2008 în cauza Crețu și alții împotriva României. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea a avut în vedere faptul că, întrucât soluția dată capătului de cerere în constatare nu a fost criticată, ea a intrat în puterea lucrului judecat. De aceea și instanța de recurs, stabilind limitele rejudecării, s-a referit numai la acțiunea în revendicare.

Cu toate acestea, instanța de apel a mai reținut că respingerea acțiunii în realizare presupune prin concept că partea a avut la dispoziție (a avut dreptul de acces la o instanță care „a hotărât asupra drepturilor sale”) acea acțiune, soluția în sine fiind astfel fără relevanță în stabilirea admisibilității cererii în constatare (pentru restituirea bunului de la posesorul neproprietar către proprietarul neposesor acesta din urmă având întotdeauna la dispoziție acțiunea în revendicare). Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul B.V.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu ignorarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța soluționând pricina în apel din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. 2. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. În ceea ce privește motivele străine de natura pricinii, recurentul arată că analiza apelului s-a realizat din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Cât privește motivele contradictorii, susține că instanța de apel a reținut lipsa titlului în privința Municipiului București, însă a încercat să aplice principiul comparării titlurilor de proprietate asupra dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce ar presupune o preluare cu titlu a imobilului, deși un astfel de document nu a fost depus la dosarul cauzei. În condițiile în care recurentul reclamant a făcut dovada cu privire la faptul că instanțele i-au recunoscut definitiv și irevocabil dreptul de proprietate, instanța de apel motivează decizia prin faptul că „(...) până la această dată (data soluționării prezentei cereri în fața Tribunalului București) nu fusese emisă o decizie a unității deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001 sau o hotărâre judecătorească de restituire în natură”.

Din modalitatea în care instanța de apel motivează hotărârea adoptată, reținând lipsa titlului de proprietate în privința Municipiului București, rezultă că acțiunea în revendicare promovată de reclamant ar fi trebuit admisă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, însă aplicând o serie de criterii stabilite prin Legea nr. 10/2001, instanța de apel ajunge la o altă soluție, respectiv aceea de respingere a cererii de chemare în judecată. 3. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel are în vedere aplicarea Legii nr. 10/2001 pe o situație de fapt ce nu se circumscrie acesteia.

În cauză, recurentului reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească, fiind obligată Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie întregul imobil, din care face parte și terenul în prezenta cauză. Drept urmare, în condițiile în care recurentului reclamant i s-a recunoscut dreptul de proprietate definitiv și irevocabil, în cauză nu se mai pune problema incidenței Legii nr. 10/2001. Anterior promovării litigiului finalizat prin sentința nr. 464/2003, recurentul reclamant a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă autoritățile publice implicate nu au soluționat notificarea acestuia, situație în care recurentul a fost îndreptățit să urmeze procedura de drept comun.

Prefectura Municipiului București, după o serie de verificări efectuate, a comunicat recurentului reclamant, încă din data de 22 iulie 1999, prin adresa nr. AA, faptul că „terenul în cauză nu se află în administrarea primăriei”. Cum Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la data promovării dosarului finalizat prin sentința nr. 464/2003, respectiv nu era în vigoare la data de 29 octombrie 1999, instanțele de judecată aveau a se pronunța exclusiv asupra acțiunii în revendicare în baza dispozițiilor art. 480 C. civ. Pentru acest motiv recurentul reclamant a chemat în judecată în primul litigiu numai entitatea care exercita posesia și folosința asupra imobilului, U.S.A.M.V. Cu ocazia rejudecării prezentei cauze în apel, se reține culpa reclamantului pentru faptul de a nu fi parcurs procedura administrativă, deși s-a făcut dovada cu privire la faptul că recurentul reclamant a parcurs și procedura administrativă, însă notificarea nu a fost soluționată nici până astăzi.

Recurentul invocă și greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare la prevederile art. 136 din Constituție. Instanța de apel reține existența unei alte „forme” de proprietate publică, deși singura modalitate juridică și legală în care statul poate prelua proprietatea unei persoane fizice și/sau juridice este aceea a realizării exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Nicio normă legală nu prevede posibilitatea autorităților statului de a prelua pentru utilitate publică numai atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană fizică nuda proprietate. Instanța de apel, constatând faptul că nu a existat o expropriere pentru cauză de utilitate publică, a generat un fals motiv de imposibilitate de restituire în natură, contrar normelor constituționale.

Recurentul mai arată că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 7/1996. Arată că instanța de apel a reținut că „hotărârea nu poate fi considerată opozabilă persoanelor care nu au participat la proces”, concluzie fundamental greșită, deoarece sentința este opozabilă ca efect al notării ei în cartea funciară. Recurentul face referire la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, susținând, pe temeiul acestor texte legale, că opozabilitatea hotărârii judecătorești nu se realizează din perspectiva participării procesuale, ci ca efect al legii. De asemenea, recurentul face referire la doctrină și la jurisprudență, considerând că hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă confirmă o aparență de drept și produce efecte juridice - devenind opozabilă erga omnes din momentul înscrierii în cartea funciară.

În acest sens, recurentul reclamant arată că și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, așa cum a fost el dezmembrat, în cartea funciară, încă din luna februarie 2006, potrivit încheierii de intabulare nr. 25997 din 11 februarie 2006. La momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit nu au fost semnalate piedici cu privire la înscriere. Nici ulterior înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului nu a fost notată o îngrădire și/sau limitare a dreptului de proprietate conform art. 30 și/sau 31 din Legea nr. 7/1996. Raționamentul Curții de apel este greșit, deoarece pârâții nu aveau cum să înscrie în cartea funciară drepturi și prezumții, în condițiile în care nu au făcut dovada că dețin imobilul cu un titlu, iar notarea dreptului de proprietate în cartea funciară nu poate să confere recurentului reclamant mai puține drepturi și/sau efecte juridice decât cele avute anterior notării.

Hotărârea recurată mai este criticată și din perspectiva modalității în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 480 C. civ. Se susține că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate în privința Municipiului București și/sau SC A.N. SA, nu a rezultat faptul că autoritățile publice au demarat o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat. În lipsa demarării procedurii de expropriere, nu se pune problema acordării unei despăgubiri. Instanța de apel a reținut în mod eronat că, din raportul de expertiză tehnică realizat de expertul S.M., ar rezulta că imobilul servește unei afectațiuni speciale, în condițiile în care o astfel de afectațiune nu servește nevoilor generale ale comunității, ci numai pentru anumite persoane fizice și/sau juridice.

Mai mult, instanța de apel nu motivează sub nicio formă posibilitatea reamplasării stației, soluție fezabilă și propusă de expert. Greșit reține instanța că reclamantul nu ar putea să promoveze o acțiune în revendicare în condițiile în care Municipiul București nu a fost parte în litigiul anterior. Raționamentul instanței de apel conduce la ideea că, în situația în care instanțele de judecată s-au pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare între două și/sau mai multe părți, ulterior acelei hotărâri, proprietarul nu ar mai avea dreptul să promoveze o nouă acțiune în revendicare. Instanța de apel aplică în mod eronat și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Nelegalitatea hotărârii rezultă din faptul că recurentul reclamant nu a promovat acțiunea în revendicare ca urmare a preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist, ci a promovat acțiunea ca urmare a preluării imobilului fără titlu ulterior pronunțării definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 464/2003. Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Primul motiv de recurs, potrivit căruia instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., soluționând pricina în apel din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (motiv ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), este nefondat.

Instanța de apel nu a soluționat acțiunea în revendicare în raport cu prevederile legii speciale de reparație, ci, răspunzând primului motiv de apel prin care se criticase maniera în care prima instanță analizase titlul de proprietate exhibat de reclamant, instanța de apel a explicitat raționamentul instanței de fond, menționând apoi că acesta a fost infirmat de instanța de recurs. Toată argumentarea ulterioară a instanței de apel pornește de la premiza că instanța de recurs a stabilit cadrul de drept substanțial în limitele căruia se va soluționa litigiul, respectiv, principiile dreptului comun în materia revendicării, soluția din apel și motivarea acesteia plasându-se exclusiv în acest cadru.

2. În ceea ce privește critica referitoare la motivele străine de natura pricinii, respectiv, motivele contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurentul reia, în esență aceeași susținere nefondată, potrivit căreia instanța de apel ar fi soluționat apelul din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamant, menținută de instanța de apel, nu este rezultatul aplicării unor criterii stabilite prin Legea nr. 10/2001, astfel cum pretinde reclamantul, ci a unei reguli aplicabile în materia acțiunii în revendicare clasice, regulă potrivit căreia, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

3. Motivul de recurs întemeiat de reclamant pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia susține că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, este nefondat. Se constată că, și în cadrul acestui motiv de recurs, se reia susținerea nefondată referitoare la greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, susținere asupra căreia Înalta Curte s-a pronunțat în cele ce preced, astfel încât nu se va mai reveni. În mod eronat susține recurentul că prin hotărârea recurată s-ar fi reținut culpa sa pentru faptul de a nu fi parcurs procedura administrativă. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că reclamantul deține un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacție și împărțeală voluntară din 1943, căruia i s-a recunoscut această valoarea juridică prin sentința civilă nr. 464 din 22 iulie 2003 a Tribunalului București, în timp ce pârâtul nu deține un asemenea titlu.

Nu lipsa titlului reclamantului sau existența vreunui titlu preferabil al pârâtului a determinat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ci constatarea că imobilul nu poate fi restituit în natură datorită unei imposibilități juridice de restituire, fiind recunoscut implicit dreptul reclamantului de a obține echivalentul valoric al bunului (instanța neputându-se pronunța prin dispozitivul deciziei în acest sens, cât timp nu era învestită cu un asemenea capăt de cerere). Față de împrejurarea că instanța de apel a recunoscut faptul că reclamantul are un titlu de proprietate, ce-i conferă, însă, doar un drept la despăgubire și nu un drept la restituire, dată fiind situația specială a bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate, sunt irelevante circumstanțele în care reclamantul a obținut sentința nr. 464/2003 în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 prin raportare la prevederile art. 136 din Constituție, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut că bunul ar fi fost expropriat sau că ar face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, pentru a fi incidente normele legale și constituționale invocate de recurent. Instanța de apel a enumerat situațiile, evidențiate în doctrină și în jurisprudență, care au fost considerate drept cauze ale imposibilității juridice de restituire a bunului către proprietar în cazul acțiunii în revendicare. Pentru identitate de rațiune, instanța de apel a inclus în această categorie și situația din speța de față, care se caracterizează prin aceea că bunul a fost și este de foarte mult timp în posesia statului, fiind destinat unei utilități publice.

Instanța de apel nu a reținut existența unei alte „forme” de proprietate publică, nici nu a recunoscut posibilitatea autorităților statului de a prelua pentru utilitate publică numai atributele dreptului de proprietate, lăsând proprietarului persoană fizică nuda proprietate, ci a recunoscut dreptul reclamantului proprietar de a fi dezdăunat în echivalent valoric pentru bunul care, din punct de vedere juridic, nu poate fi restituit în natură. Este nefondată și critica referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 7/1996. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului nu prezintă relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, în condițiile în care doar reclamantul are titlu de proprietate.

Aceasta, deoarece faptul înscrierii dreptului de proprietate nu face decât să asigure opozabilitatea dreptului, pe care reclamantul și-l poate valorifica împotriva pârâtului posesor neproprietar direct în baza titlului, nu în temeiul înscrierii. Concluzia instanței de apel, care a reținut că hotărârea judecătorească nu poate fi considerată opozabilă pârâtului, deoarece acesta nu au participat la proces, este în deplin acord cu principiile care guvernează opozabilitatea și relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești. În raport cu terții care nu au avut calitatea de parte în proces hotărârea judecătorească reprezintă un simplu mijloc de probă, față de care terților le este recunoscută posibilitatea de a face dovada contrară, invocând apărări proprii, pe care nu le-au putut invoca în litigiul finalizat prin hotărârea ce li se opune.

Raportat la acest raționament, pârâtul a avut posibilitatea să invoce în cadrul prezentului litigiu apărări referitoare la situația faptică și juridică a imobilului revendicat, apărări ce au fost valorificate de instanță, nu în sensul nerecunoașterii dreptului de proprietate al reclamantului, așa cum în mod contrar realității susține acesta, ci în sensul că, deși reclamantul este proprietar recunoscut în justiție, efectul acțiunii sale în revendicare nu poate fi restituirea bunului în natură, ci dezdăunarea în echivalent. Față de considerentele deciziei din apel, este în mod evident contrară realității susținerea din recurs în sensul că instanța de apel ar fi reținut că reclamantul nu ar putea să promoveze o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, deoarece acesta nu a fost parte în litigiul anterior.

Sunt lipsite de relevanță aprecierile recurentului referitoare la incidența prevederilor art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv, opozabilitatea dreptului înscris în cartea funciară, întrucât, așa cum s-a arătat deja, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost negat prin hotărârea recurată, ci numai posibilitatea de valorificare a acestuia, recunoscută de instanță, a fost alta decât cea pretinsă de reclamant (echivalentul valorii bunului și nu restituirea lui în natură, așa cum s-a solicitat prin acțiune). Sunt nerelevante și susținerile recurentului referitoare la inexistența unor piedici la înscriere, câtă vreme regularitatea înscrierii dreptului său în cartea funciară nu a format obiect al litigiului.

Susținând faptul că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., recurentul arată că nu s-a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate în privința Municipiului București și/sau SC A.N. SA. Or, așa cum s-a arătat, recurentul înțelege eronat contextul și considerentele pentru care acțiunea sa în revendicare a fost respinsă. În realitate, instanța nu i-a negat reclamantului dreptul de proprietate, pe motiv că pârâtul ar avea un titlu, ci a stabilit, ca urmare a probatoriului administrat, că modalitatea de valorificare a dreptului de proprietate nu poate fi recunoscută în maniera solicitată prin acțiune.

Împrejurarea că autoritățile publice nu au demarat o procedură de expropriere pentru imobilul revendicat nu constituie o piedică în calea acordării unei despăgubiri, deoarece restituirea în echivalent a bunului imposibil de restituit în natură decurge din acțiunea în revendicare, fiind recunoscută ca atare, în doctrină și jurisprudență, independent de procedura de expropriere. Critica referitoare la modul în care instanța de apel a valorificat raportul de expertiză tehnică realizat de expertul S.M. nu poate fi examinată, întrucât vizează aspecte de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Nu este fondată nici susținerea referitoare la nemotivarea instanței de apel sub aspectul posibilității reamplasării stației, deoarece, așa cum rezultă din lecturarea considerentelor deciziei recurate, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, în care s-a arătat necesitatea întrunirii mai multor condiții de ordin tehnic și juridic, neîndeplinite în speță. Hotărârea instanței de apel nu relevă o aplicare greșită a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că reclamantul a promovat acțiunea în revendicare ca urmare a nerestituirii în natură a imobilului, deși obținuse o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens, nu implică în mod necesar o neregularitate în pronunțarea soluției din apel, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme, așa cum s-a arătat, dreptul de proprietate afirmat prin acțiune a fost recunoscut, urmând ca valorificarea acestuia să se facă în varianta alternativă a echivalentului valorii bunului. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a SC A.N. SA, adusă în discuție de apărătorul recurentului la termenul de judecată din 4 decembrie 2014, în fața instanței de recurs, se constată că, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 839 din 08 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.N.

SA, această soluție nefiind criticată în recursul declarat de reclamant, intrând astfel în puterea lucrului judecat. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 13A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 decembrie 2014.