ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1884/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1884/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 București la data de 6 februarie

2008, sub nr. 1495/300/2008, reclamanții M.G. și M.C.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primar general, Primăria sectorului 2 București și SC

L.C. SA, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul teren în suprafață de 509,4 mp, situat în București, sector 2, cu plata

sumei de 7.400 RON pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1

decembrie 2007-31 ianuarie 2008 și în continuare, până la restituirea posesiei,

respectiv, 3.700 RON lunar, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că sunt

proprietarii terenului în litigiu prin moștenire, în baza certificatului de moștenitor

din 23 aprilie 2003 și că autorul acestora, M.C.A., a dobândit terenul prin reconstituirea

dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru care s-a eliberat

titlul de proprietate la data de 12 mai 2000. Dorind să edifice o construcție pe

acest teren, reclamanții au solicitat Primăriei sectorului 2 București eliberarea

certificatului de urbanism, respinsă pe motiv că terenul se afla într-o zonă afectată

de lucrări de utilitate publică.

S-a mai arătat că, în vederea executării

acestei lucrări, Consiliul General al Municipiului București a adoptat hotărârea

din 22 ianuarie 2004, prin care s-a dispus transmiterea, în administrarea Consiliului

Local al sectorului 2 București, a unor terenuri situate pe raza sectorului 2, în

vederea efectuării unui schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de

această arteră de circulație.

Reclamanții au arătat că pârâții nu le-au

făcut, până la această dată, nicio ofertă în legătură cu terenul în litigiu, deși

și-au exprimat, în cadrul diligentelor făcute la diverse servicii ale primăriilor,

disponibilitatea de a accepta un schimb echitabil de terenuri; la sfârșitul anului

2007, terenul era ocupat de SC L.C. SA, care pretinde că are contract pentru executarea

unor lucrări de străpungere pe traseul D-na G.

Prin sentința civilă nr. 10385 din 28 noiembrie

2008, Judecătoria sector 2 București

a

admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată de părți și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă,

reținând că din cererea de chemare în judecată și concluziile raportului de specialitate,

a rezultat că valoarea imobilului în litigiu depășește suma de 500.000 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. 2044/3/2009, la data de 19 ianuarie 2009.

La data de 6 septembrie 2010, pârâta L.E.E.C.

SA Portugalia, sucursala București a depus la dosar cerere prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a avut niciodată și nu are în

prezent posesia asupra imobilului care constituie obiectul material al litigiului,

motiv pentru care nu poate sta în proces în calitate de pârâtă.

Prin încheierea de ședință din data de

13 septembrie 2010,

tribunalul

a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria sector

2 București; a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Municipiul București, prin primar general și SC L.C. SA; a respins, ca neîntemeiată,

excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru considerentele

expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 711 din 18 aprilie

2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC L.C. SA; a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă,

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin

primar general; a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de 509,40

mp, situat în București, sector 2; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți,

a sumei de 84.350 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului

pentru perioada 1 decembrie 2007-1 martie 2011, precum și la plata sumei de 2.163

RON lunar, începând cu data de 2 martie 2011 și până la restituirea terenului către

reclamanți; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 14.612 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

judecată a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA,

tribunalul

a constatat că aceasta nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai de detentor

precar, ocupând terenul pentru realizarea lucrărilor de modernizare „Artera D-na

G.-C. și pasaj suprateran", în temeiul contractului de execuție lucrări

din 24 iulie 2006, contract încheiat cu Municipiul București, situație față de care

SC L.C. SA nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în prezentul litigiu,

în care se pune în discuție dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de

reclamanți.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general,

tribunalul a constatat că, astfel cum rezultă

din înscrisurile depuse la dosar, pârâtul se află în posesia terenului ce face obiectul

acțiunii, cu toate că imobilul nu a intrat în proprietatea publică sau privată a

Municipiului București.

Prin urmare, pârâtul are legitimare procesuală

pasivă în cauză, fiind posesorul imobilului revendicat, iar împrejurarea că terenul

se află sau nu în proprietatea Municipiului București urmează a fi analizată pe

fondul cauzei, soluționarea acțiunii în revendicare presupunând examinarea și compararea

titlurilor de proprietate ale părților.

Pe fondul acțiunii în revendicare,

tribunalul a constatat că autorul reclamanților,

M.C.A., a dobândit terenul situat în București, sector 2 în baza titlului de proprietate

din 12 mai 2000, reclamantul M.G. fiind unicul moștenitor legal al acestuia în ceea

ce privește terenul menționat, conform certificatului de moștenitor din 23

aprilie 2003 depus la dosarul cauzei.

Terenul în litigiu a fost identificat prin

raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H.F. și prin raportul

de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., ca fiind afectat de lucrările

ce se execută în vederea realizării arterei de legătură între B-dul D-na G. și B-dul

C.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de

Primăria sectorului 2 București, prin hotărârea din 22 ianuarie 2004 a Consiliului

General al Municipiului București a fost transmis în administrarea Consiliului Local

al sectorului 2 terenul situat între străzile M.B., P. și R.C., în vederea efectuării

schimbului cu proprietarii suprafețelor de teren afectate cu artera de circulație

D-na G. și de Parcul L.F.

De asemenea, prin două adrese emise în

anul 2007, reclamantul M.G. a fost înștiințat că terenul proprietatea sa din Aleea

B. va face obiectul unui schimb de terenuri, fiind afectat de artera de circulație

D-na G.

În aceeași adresă se arată că, față de

refuzul proprietarului terenului în ceea ce privește amplasamentul propus acestuia

la schimb, Primăria sectorului 2 București va face demersurile legale în vederea

demarării procedurii de expropriere a terenului reclamantului, prin înaintarea documentației

către Consiliul General al Municipiului București, sens în care a fost înaintat

Primăriei Municipiului București tabelul centralizator cu persoanele afectate de

realizarea arterei de circulație D-na G.- C., în vederea demarării procedurilor

legale de expropriere, conform Legii nr. 33/1994.

În consecință, tribunalul a constatat că

reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în timp

ce pârâtul Municipiul București nu are un titlu de proprietate pentru terenul în

litigiu, pe care îl posedă fără nici un drept, atât timp cât nu s-a dispus exproprierea

imobilului reclamantului și trecerea acestuia în proprietatea publică a statului.

Având în vedere că pârâtul ocupă iară drept

terenul proprietatea reclamanților începând cu data de 1 decembrie 2007, împiedicându-i

pe aceștia să exercite două dintre atributele dreptului de proprietate (posesia

și folosința), tribunalul a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei

de 84.350 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru

perioada 1 decembrie 2007-1 martie 2011, precum și la plata sumei de 2.163 RON lunar,

începând cu data de 2 martie 2011 și până la restituirea terenului către reclamanți.

În acest sens, tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză evaluatorie

întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., s-a stabilit contravaloarea lipsei de

folosință a terenului la suma de 2.163 RON lunar, reprezentând chiria lunară ce

ar fi putut fi percepută de reclamanți pentru terenul în litigiu, dacă acesta nu

ar fi fost ocupat de pârât.

împotriva acestei hotărâri a formulat apel

pârâtul Municipiul București, prin primar general,

arătând că nu are calitate procesuală pasivă

în cauză, întrucât reclamanții nu fac dovada că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea Municipiului, publică ori privată, iar prin hotărârea din 22

ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului București a fost trecut în administrarea

Consiliului Local sector 2 terenul de 13.500 mp situat în București, fără a se face

mențiune cu privire la terenul reclamanților situat în str. Aleea B.; că temeiul

care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință era

art. 998-999 C. civ., cu analizarea îndeplinirii condițiilor acestei răspunderi;

că în mod greșit a fost obligat să plătească reclamanților, în temeiul art. 480

C. civ., suma de 84.350 RON, fără să se fi făcut dovada că această instituție i-ar

fi împiedicat să-și folosească terenul în perioada analizată; că în mod greșit a

fost obligat la plata periodică a sumei de 2.163 RON până la restituirea imobilului,

în condițiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi preluat proprietatea ori posesia

terenului și la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale

potrivit art. 274 C. proc. civ.

La data de 26 martie 2012 s-au depus precizări

la motivele de apel, cu următoarele susțineri:

I. În mod greșit a reținut instanța că

pârâtul are calitatea de posesor al terenului reclamanților, ce nu a trecut în proprietatea

privată ori publică a acestuia, el neexercitând nici în fapt posesia lui.

Prin hotărârea Consiliului General al Municipiului

București din 22 ianuarie 2004 s-a transmis în administrare terenul în suprafață

de 13.500 mp în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor

terenuri, către Consiliul Local al sectorului 2 al Municipiului București.

Or, Primăria sectorului 2 București, Direcția

de Urbanism, Cadastru, doar cu adresa din 6 noiembrie 2008 l-a înștiințat pe pârât

cu privire la faptul că nu s-a obținut schimbul de terenuri, o culpă putându-i-se

reține Primăriei sectorului 2, din cauza modului defectuos în care a pus în executare

H.G. nr. 9/2004 care a dus la întârzierea demarării procedurilor legale de expropriere

conform Legii nr. 33/1994.

II. Instanța de judecată a aplicat în mod

greșit dispozițiile legale în materia revendicării, întrucât nu a verificat faptul

dacă la data sesizării instanței posesia imobilului era deținută de către vreuna

dintre persoanele juridice chemate în judecată, iar rapoartele de expertiză n-au

stabilit acest aspect;

III. Instanța nu a analizat atent actele

dosarului, nu le-a interpretat corect și din care ar fi putut constata că la data

investirii sale, „doar scriptic" s-a pus problema efectuării de demersuri în

vederea afectării terenului pentru executarea arterei de legătură între Bd. D-na

G. și Bd. C.;

IV. Posesia de fapt aparține Primăriei

sectorului 2 București, în calitate de administrator care a demarat lucrările de

execuție ale arterei, și nu pârâtului, în sarcina căruia s-au născut obligații doar

de la data de 12 noiembrie 2008, când a fost înștiințat că nu s-a putut efectua

schimbul de terenuri, urmare a memoriului proprietarilor depus în acest sens cu

refuz de schimb din 4 august 2008.

V. Lipsa de folosință invocată și contravaloarea

ei solicitată, nu a fost întemeiată în drept. Răspunderea civilă delictuală ca temei

al cererii, ar fi justificat cercetarea condițiilor legale, or Municipiul București

n-a săvârșit nicio faptă ilicită;

VI. Pârâtul nu putea fi obligat la plata

contravalorii lipsei de folosință cu începere de la 6 februarie 2007, ci, eventual,

de la data cererii de chemare în judecată, 6 februarie 2008, în condițiile în care,

nu a deținut posesia imobilului, și a refuzat să permită folosința liniștită și

utilă.

Prin decizia civilă nr. 300/A din 10 septembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a respins,

ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că susținerea pârâtului vizând lipsa calității sale de posesor al

terenului reclamanților, pe motiv că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului

București din 22 ianuarie 2004 terenul fusese transmis spre administrare către Consiliul

Local al sectorului 2 București, în vederea încheierii contractelor de schimb cu

proprietarii terenului, nu poate fi primită, astfel încât să conducă la o reformare

a sentinței și respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe de o parte, acțiunea

în revendicare este îndreptată nu doar împotriva unui posesor, ci și împotriva altei

persoane care deține bunul fără drept, iar pe de altă parte, pentru că posesia vizează

exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate ori a altui drept

real asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca

un proprietar.

Or, transmiterea în administrare în scopul

realizării unui schimb de terenuri nu se confundă cu transmiterea însăși a posesiei,

ci a unei dețineri limitate asupra bunului, strict servind scopului efectuării schimbului

de terenuri, care, în niciun caz, nu cădea în atribuțiunea Consiliului Local sector

2, ci tot a Municipiului București, acesta fiind și cel îndrituit de lege să procedeze

la expropriere.

Împrejurarea că instituția corespunzătoare

a Consiliului Local sector 2 București a comunicat târziu refuzul proprietarilor

de a efectua schimbul oferit nu este de natură să-l convertească pe Consiliul Local

sector 2 în posesorul terenului asupra căruia, în fapt, a dispus însuși apelantul-pârât,

afectându-se astfel dreptul de proprietate al reclamanților.

Comunicarea defectuoasă între Sector și

Municipiu nu prezintă relevanță cu privire la încălcarea dreptului de proprietate

și antrenarea răspunderii civile într-o acțiune în revendicare a Consiliului Local

sector 2, care nu a dispus cu privire la teren, ca și un proprietar, astfel cum

este cazul Municipiului București, prin măsurile de încheiere a unui contract de

construire, care să includă și terenul reclamanților, în temeiul unei Autorizații

de construire dată în acest sens și demararea și a executărilor, fără verificarea

prealabilă a condițiilor vizând toți proprietarii de terenuri din zona de lucrări.

Susținerea necuprinderii terenului în litigiu

în proprietatea publică ori privată a Municipiului București, nu prezintă relevanță

în speță, în condițiile în care, obiectul litigiului îl constituie revendicarea

promovată de către titularii dreptului de proprietate, nu în contra altui pretins

proprietar, ci împotriva celor care-l posedă, dețin fără drept, respectiv, efectuează

acte de dispoziție, de grevare asupra terenului, ca și proprietarii înșiși, fără

însă ca apelantul-pârât să aibă o astfel de calitate.

Demararea lucrărilor pe terenul reclamanților

a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate și o împiedicare de folosire a

bunului de către proprietari, fapt ce a dat naștere la un prejudiciu din culpa pârâtului,

care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând, pe de o parte,

în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada solicitată și restituirea

bunului.

Faptul că nu s-a menționat ca atare și

temeiul art. 998 C. civ., nu constituie o nelegalitate care să conducă la nulitatea

hotărârii apelate, dacă pretențiile din acțiune, prin conținut, conturează acest

temei ce a fost avut în vedere de către judecător și părți, iar condițiile acestei

răspunderi rezultă cert din actele speței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,întemeiat

pe dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin

primar general,

formulând

următoarele critici:

I. În mod greșit instanța de apel a reținut

că recurentul-pârât este posesor al terenului în litigiu, întrucât prin hotărârea

Consiliului General al Municipiului București din 22 ianuarie 2004 a fost transmis

spre administrare către Consiliul Local sector 2 București terenul în suprafață

de 13.500 mp, în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor

terenuri. Ulterior, prin autorizația de construire din 1 august 2006 s-a menționat

clar că începerea lucrărilor de investiții se va face în conformitate cu Anexa I

cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obținerea autorizației de construire a

organizării execuției lucrărilor (POE) și va include avizul Brigăzii Poliției Rutiere,

iar până la această dată nu a fost emis acest act și nu s-a dat nici un ordin de

execuție de către pârât executantului lucrărilor, SC L.C. SA.

Faptul că executantul lucrării a ocupat

terenul în litigiu și a început realizarea unor lucrări nu poate atrage răspunderea

pârâtului, cât timp aceasta a acționat fără a fi autorizată în acest sens.

De asemenea, pârâtul a fost înștiințat

prin adresa din 6 noiembrie 2008 de către Primăria sector 2 București despre faptul

că până la acea dată nu a fost posibilă efectuarea schimbului de teren cu o parte

din proprietarii afectați, printre care și reclamantul, astfel încât nu se poate

reține că pârâtul ar fi deținut sau deține imobilul în posesie, nici că ar avea

vreo culpă în lipsirea de folosință a proprietarului cu privire la terenul pe care

îl deține.

Instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile

legale din materia revendicării, urmare a faptului că nu a verificat, la momentul

formulării acțiunii și a soluționării acesteia, dacă posesia imobilului era deținută

de vreuna din persoanele chemate în judecată, sens în care în mod greșit a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât.

În mod greșit instanța a procedat la soluționarea

acțiunii în revendicare, nefiind îndeplinite condițiile de promovare a unei astfel

de acțiuni, respectiv, respectiv, reclamantul nu a fost deposedat în fapt de bunul

său, litigiul având natură administrativă și nu civilă.

II. Pasivitatea reclamantului, care a nu

a folosit acel teren pe rațiunea că va fi afectat de lucrări de utilitate publică

nu justifică obligarea pârâtului la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului,

deoarece nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.

Calcularea prejudiciului aferent lipsei

de folosință raportat la faptul că pe acel teren reclamantul ar fi putut construi

o parcare nu are nicio o relevanță cât timp acest lucru nu a fost dovedit, iar întrunirea

condițiilor răspunderii civile delictuale nu a fost verificată de instanță.

Instanța de apel nu a analizat motivul

de apel vizând faptul că în mod greșit a fost obligat pârâtul la plata contravalorii

lipsei de folosință cu începere din data de 1 decembrie 2007, cât timp, chiar dacă

s-ar fi constatat o lipsă de folosință, aceasta ar fi trebuit calculată de la data

introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, de la 6 februarie 2008.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

argumente:

I. Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea

reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui

bun, de la posesorul neproprietar.

Acțiunea în revendicare este o acțiune

reală, pentru că se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate care, ca orice drept

real, este opozabil tuturor, o astfel de acțiune putând fi introdusă împotriva oricui

deține bunul fără nici un titlu și aduce atingere dreptului de proprietate.

De asemenea, acțiunea în revendicare este

o acțiune petitorie, pentru că pune în discuție existența dreptului de proprietate

al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească dreptul

său de proprietate asupra bunului revendicat și că imobilul solicitat este identic

cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare,

rezultă că ea poate fi exercitată împotriva posesorului, adică a celui care deține,

fără drept, bunul revendicat.

Posesia reprezintă o stare de fapt constând

în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul

se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui

lucru. Cu alte cuvinte, posesorul are animus sibi habendi, respectiv, convingerea

că deține ca proprietar (posedă pentru sine).

Stăpânirea în fapt a unui bun în lipsa

elementului animus sibi habendi se realizează sub forma detenției precare, în cadrul

căreia cel ce stăpânește bunul o face nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru altul,

de regulă, întotdeauna pe baza unei situații juridice născute dintr-un act juridic

și nu dintr-o situație de fapt. Mai mult, detentorul precar nu neagă, ci dimpotrivă,

recunoaște dreptul celui de la care și pentru care deține bunul.

În speță, recurentul-pârât contestă calitatea

sa procesuală pasivă, prin aceea că nu deține posesia terenului revendicat, cu justificarea,

pe de o parte, că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București

din 22 ianuarie 2004 terenul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului

Local sector 2 București, sens în care posesia ar aparține acestei entități, iar

pe de altă parte, că terenul a fost ocupat fără drept de către societatea comercială

executantă a lucrărilor de expropriere, în lipsa unui ordin de începere a lucrărilor

ori a unei autorizații de construire. Raportat la aceste susțineri, recurentul-pârât

concluzionează că în lipsa posesiei, acțiunea în revendicare nu poate fi îndreptată

împotriva sa, fiind, astfel, lipsit de calitate procesuală pasivă.

Această critică însă nu poate fi primită,

fiind contrazisă în totalitate de probatoriile administrate în cauză care au stat

la baza stabilirii situației de fapt de către instanțele fondului, sens în care

în mod corect, instanțele anterioare au constatat că Primăria sector 2 București

nu poate sta în judecată ca atare, reprezentând doar o structură funcțională ce

aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, neavând

capacitate procesuală de folosință; că pârâta SC L.C. SA, ca executant al lucrărilor

de expropriere, nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai pe aceea de detentor

precar, situație față de care nici această parte nu poate avea calitate procesuală

pasivă în prezenta acțiune în revendicare, în cadrul căreia, așa cum s-a arătat

anterior, pârâtul trebuie să aibă convingerea că posedă pentru sine și că recurentul-pârât

justifică calitatea procesuală pasivă, fiind singura entitate deținătoare fără drept

a terenului revendicat.

Este adevărat că prin hotărârea din 22

ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului București s-a transmis „.. .din

administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Consiliului

Local al sectorului 2 București, terenul în suprafață de 13.500 mp situat între

str. M.B., str. P. și R.C. ..." dar aceeași hotărâre stipulează că „terenul

transmis în administrarea Consiliului Local sector 2 urmează a face obiectul unui

contract de schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de Artera de circulație

între B-dul D-na G. și B-dul C. și parcul public L.F. ...".

Ulterior adoptării hotărârii din 22

ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului București, s-a încheiat între

recurentul-pârât, în calitate de „achizitor" și SC L.C. SA, în calitate de

„executant", contractul de execuție lucrări din 24 iulie 2006, având ca obiect

„execuția lucrărilor de modernizare Artera D-na G. și pasaj subteran", aspect

din care rezultă în mod evident calitatea de posesor asupra terenului revendicat

a recurentului-pârât.

Prin adresa din 2006 emisă de Primăria

sector 2 București, ca urmare a solicitării eliberării certificatului de urbanism,

de către reclamantul M.G., se arată că terenul situat în Aleea B. „...urmează a

fi afectat de traseul viitoarei artere rutiere între str. D-na G. și Bd. C. ...",

recomandându-se reclamantului să se adreseze serviciului de specialitate pentru

formalitățile legate de schimbul acestui teren.

De asemenea, prin adresa din 24

aprilie 2007 emisă de aceeași autoritate locală la solicitarea, din partea aceluiași

reclamant, de relații privind regimul juridic al terenului, se arată că prin Titlul

de proprietate din 12 mai 2000 s-a atribuit autorului reclamantului, numitul M.D.C.,

terenul în suprafață de 509,40 mp situat la adresa anterior menționată; că, potrivit

hotărârii din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului București terenul

a fost transmis în administrare Consiliului Local sector 2 pentru a efectua schimbul

de terenuri în vederea exproprierii; că, prin mai multe adrese reclamantului i s-a

adus la cunoștință că terenul va face obiectul unui schimb, fiind afectat de artera

de circulație D-na G.; că, dezacordul reclamantului cu privire la terenul propus

la schimb obligă autoritatea locală la începerea demersurilor legale în vederea

exproprierii terenului pe care îl deține în proprietate, prin înaintarea documentației

către Consiliul General al Municipiului București, ca autoritate competentă, care

va dispune în acest sens și că, prin adresa din 6 noiembrie 2009 înregistrată la

Primăria Municipiului București, din 12 noiembrie 2008, a fost înaintat tabelul

centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulație D-na G.-C.,

în vederea demarării procedurilor de expropriere conform Legii nr. 33/1994, numitul

M.G.

Din conținutul acestor adrese, coroborate

cu înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantului (titlul

de proprietate din 12 mai 2000 al autorului reclamantului, numitul M.C.A., certificatul

de moștenitor din 23 aprilie 2003) și cu concluziile rapoartelor de expertiză efectuate

în cauză, instanțele de fond au concluzionat în mod corect că recurentul-pârât posedă

fără drept terenul revendicat din data de 1 decembrie 2007, astfel cum a fost indicată

de către reclamanți.

Împrejurarea că pârâta SC L.C. SA a ocupat

terenul revendicat și a demarat începerea lucrărilor de expropriere fără a avea

autorizație în acest sens, nu are nicio o relevantă în prezenta cauză, reprezentând

o chestiune ce ține de raporturile juridice dintre recurentul-pârât și această societate,

grefate pe contractul de execuție lucrări încheiat între aceste părți, care excede

actualului cadru procesual.

Așa cum s-a arătat în considerentele anterioare,

SC L.C. SA a avut, cel mult, calitatea unui detentor precar, ce a acționat în baza

unui contract având ca obiect execuția lucrărilor de modernizare aferente exproprierii,

în numele și pe seama recurentului-pârât, ca autoritate abilitată legal într-o asemenea

procedură.

Nici Consiliul Local al sectorului 2 și

nici SC L.C. SA nu se pot substitui adevăratului posesor, în speță, Municipiul București,

întrucât acesta a fost singura entitate ce a acționat ca un adevărat proprietar,

dispunând cu privire la teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin încheierea

contractului de executare a lucrărilor în vederea exproprierii anterior emiterii

unei hotărâri în acest sens, situație fată de care nu are nicio relevantă apartenența

terenului în discuție la domeniul public sau privat, atâta vreme cât acțiunea în

revendicare este îndreptată împotriva posesorului fără drept.

Împrejurarea că la termenul de judecată

din 3 aprilie 2013, în recurs, reprezentanta recurentului-pârât a depus, în copie,

hotărârea de expropriere din 31 octombrie 2012 este, de asemenea, irelevantă, în

condițiile în care instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni

în revendicare în care reclamantul al cărui drept de proprietate, golit de conținut

prin împiedicarea exercitării atributelor esențiale ale acestuia, a opus pârâtului

titlul său de proprietate, iar pârâtul nu a dovedit că deține vreun titlu.

II. Referitor la acordarea de despăgubiri

pentru lipsa de folosință, la cuantumul acestora și la momentul de la care au fost

acordate, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel în mod corect,

pe baza probatoriilor administrate în cauză, s-a pronunțat asupra acestor aspecte,

o astfel de critică fiind, de asemenea, nefondată.

Prin cererea introductivă de instanță reclamanții

au solicitat obligarea pârâților la „plata sumei de 7.400 RON pentru lipsa de folosință

a terenului în perioada 1 decembrie 2007-31 ianuarie 2008 și în continuare până

la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 RON lunar".

Prin raportul de expertiză întocmit de

expert D.C. având ca obiect „...stabilirea lipsei de folosință asupra terenului

ce face obiectul cauzei pentru perioada 1 decembrie 2007 până la zi, respectiv,

data efectuării expertizei, prin stabilirea unei sume lunare...", s-a stabilit

o sumă de 2.163 RON, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanți

pentru terenul în litigiu, dacă nu ar fi fost ocupat de pârât, la plata căreia acesta

a fost obligat începând cu data de 2 martie 2011 și până la restituirea terenului

către reclamanți.

Recurentul-pârât nu a contestat acest raport

de expertiză și a nu a formulat obiecțiuni contrare concluziilor expertului de specialitate.

Instanța de judecată a cenzurat solicitările

reclamanților și a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

în cuantumul stabilit de raportul de expertiză anterior menționat, începând cu data

indicată de către reclamanți ca fiind cea de la care au fost împiedicați în exercitarea

dreptului lor de proprietate, respectiv, 1 decembrie 2007, în condițiile în care

din actele și lucrările dosarului a rezultat cu evidență că recurentul-pârât posedă

acest teren cel puțin de la data încheierii contractului de execuție cu SC L.C.

SA, respectiv, 24 iulie 2006, instanța pronunțându-se însă numai asupra a ceea ce

a fost investită.

Ocuparea terenului și demararea lucrărilor

de expropriere în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare

a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute

esențiale ale acestui drept precum posesia și folosința, în virtutea cărora reclamanții

ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat

și din expertiza efectuată în cauză.

Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă

pentru reclamanți și, în mod, corelativ, imputabilă recurentului-pârât în calitate

de posesor și autoritate abilitată în procedura exproprierii, astfel încât acordarea

despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanților

de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și

de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui

bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți

la contravaloarea lipsei de folosință.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită

și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a

terenului în discuție, de către recurentul-pârât, și lipsa de preocupare pentru

clarificarea situației juridice a acestuia.

Împrejurarea că reclamanții nu au indicat,

ca temei juridic al solicitării acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință,

dispozițiile art. 998-999 C. civ. vechi, nu are relevanță, atâta timp cât din pretențiile

formulate sub acest capăt de cerere se conturează situația reglementată și condițiile

impuse de textul legal menționat.

Contrar susținerilor recurentului-pârât,

despăgubirile pentru lipsa de folosință, în măsura în care nu intră sub incidența

termenului de prescripție, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat

în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii

acțiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 300/A

din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

3 aprilie 2013.