ÎCCJ, decizie (scj.ro #81654)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81654) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Expropriere  în fapt.

Teren afectat de executarea unor lucrări pentru modernizarea unei artere

de circulație în lipsa inițierii procedurii de expropriere. Acordarea

de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept

de proprietate.

Index alfabetic :

expropriere

-

despăgubiri

- lipsă

de folosință

Ocuparea terenului și

demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanșării

procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului

de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita

atribute esențiale ale acestui drept precum posesia și

folosința, situație prejudiciabilă pentru proprietar și, în

mod, corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate

abilitată în procedura exproprierii.

Prejudiciul creat constă în

lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de

folosință pentru teren, dar și de valorificarea concretă a

tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura

titularilor dreptului,

astfel încât

acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe

deplin

justificată și se datorează

de

la data când proprietarul a

fost împiedicat în exercitarea

prerogativelor dreptului său de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 1884

din 3 aprilie 2013

Reclamanții M.G. și M.C.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin primar general, Primăria Sectorului 2 București și S.C.

L.C. SA., obligarea pârâților să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de

509,4 mp, situat în București, cu plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de

folosință a terenului în perioada 01.12.2007-31.01.2008 și în

continuare, până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar.

În motivare, reclamanții au arătat că sunt proprietarii

terenului în litigiu prin moștenire, în baza certificatului de

moștenitor nr. x/2003 și că autorul acestora, M.C., a dobândit

terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr.

18/1991, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 19x

la data de 12.05.2000. Dorind să edifice o

construcție pe acest teren,

reclamanții au solicitat

Primăriei Sectorului 2 București eliberarea

certificatului de urbanism, respinsă pe motiv că terenul se

afla într-o

zonă afectată de lucrări de utilitate

publică.

S-a mai arătat că, în

vederea executării acestei lucrări,

C.G.M.B.

a adoptat Hotărârea nr. 9/2004, prin care s-a dispus

transmiterea,

în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 București, a unor

terenuri situate pe raza sectorului 2, în vederea efectuării unui schimb

cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de această arteră

de circulație.

Reclamanții

au arătat că pârâții nu le-au făcut, până la

această

dată, nicio

ofertă în legătură cu terenul în litigiu, deși și-au

exprimat, în cadrul diligențelor făcute la diverse servicii ale

primăriilor, disponibilitatea de a accepta un schimb echitabil de

terenuri; la sfârșitul anului 2007, terenul era ocupat de S.C. L.C. S.A.,

care pretinde că are contract pentru executarea unor lucrări de

străpungere pe traseul Bd. D.G.

Pârâta L.C. SA a depus cerere prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

arătând că nu a avut niciodată și nu are în prezent posesia

asupra imobilului care constituie obiectul material al litigiului, motiv pentru

care nu poate sta în proces în calitate de pârâtă.

Prin încheierea de ședință

din data de 13 septembrie 2010, tribunalul a admis excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria

Sector 2 București; a unit cu fondul excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar

general și SC L.C. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr.

711 din 18 aprilie 2011, Tribunalul București, Secția a IV-a

civilă

a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC L.C. SA; a respins acțiunea în contradictoriu cu

această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin primar general; a admis acțiunea și a obligat

pârâtul să lase reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de 509,40

mp, situat în București ; a obligat pârâtul la plata, către

reclamanți, a sumei de 84.350 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a

terenului pentru

perioada 01.12.2007-01.03.2011, precum și la plata

sumei de 2.163

lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 și până la

restituirea terenului către reclamanți

.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de judecată a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA, tribunalul a

constatat că aceasta

nu are calitatea

de posesor al terenului, ci numai de detentor precar,

ocupând terenul

pentru realizarea lucrărilor de modernizare „Artera D.G. – C. și

pasaj suprateran", în temeiul contractului de execuție lucrări

încheiat cu Municipiul București, situație față de care SC

L.C. SA nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în prezentul

litigiu, în care se pune în discuție dreptul de proprietate asupra

terenului revendicat de reclamanți.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin primar general, tribunalul a constatat că pârâtul se află în

posesia terenului ce face obiectul acțiunii, cu toate că imobilul nu

a intrat în proprietatea publică sau privată a Municipiului

București.

Prin urmare,

pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză,

fiind posesorul imobilului

revendicat, iar împrejurarea că terenul se

află sau nu în proprietatea Municipiului

București, urmează a fi analizată pe fondul cauzei,

soluționarea acțiunii în revendicare presupunând examinarea și

compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, tribunalul a constatat că

autorul

reclamanților, M.C., a dobândit terenul situat în

București,

în baza titlului de proprietate nr. 19x/2000, reclamantul M.G. fiind unicul

moștenitor legal al acestuia în ceea ce privește terenul

menționat, conform certificatului de moștenitor nr. x/2003.

Terenul în litigiu a fost

identificat prin raportul de expertiză

întocmit

de expertul tehnic judiciar H.F. și prin raportul de

expertiză

întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., ca

fiind

afectat de lucrările ce se execută în vederea realizării arterei

de legătură între B-dul D.G. și B-dul C.

Astfel cum rezultă din adresa

emisă de Primăria Sectorului 2 București, prin Hotărârea

nr. 9/2004 a Consiliului General al Municipiului București a fost transmis

în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 terenul situat între

străzile M.B., P. și Râul C., în vederea efectuării schimbului

cu

proprietarii suprafețelor de teren

afectate cu artera de circulație Bd. D.

G. și de Parcul L.F. De

asemenea, prin două adrese emise în anul 2007, reclamantul a fost

înștiințat că terenul proprietatea sa din Aleea B. va face

obiectul unui schimb de terenuri, fiind afectat de artera de circulație

Bd. D.G. În aceeași adresă se arată că, față de

refuzul proprietarului terenului în ceea ce privește amplasamentul propus

acestuia la schimb, Primăria Sectorului 2 București va face

demersurile legale în vederea demarării procedurii de expropriere a

terenului reclamantului, prin înaintarea documentației către CGMB,

sens în care a fost înaintat Primăriei Municipiului București tabelul

centralizator cu persoanele afectate de

realizarea arterei de circulație Bd.

D.G. – C., în vederea

demarării procedurilor legale de

expropriere,

conform Legii nr. 33/1994,  reclamantul M.G. figurând la poziția 5

din tabel.

În consecință, tribunalul

a constatat că reclamanții au făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în timp ce pârâtul

Municipiul

București nu are un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, pe

care îl posedă fără nici un drept, atât timp cât nu s-a dispus

exproprierea imobilului reclamantului M.G. și trecerea acestuia în

proprietatea publică a statului.

Având în vedere că pârâtul

ocupă fără drept terenul proprietatea reclamanților

începând cu data de 01.12.2007,

împiedicându-i

pe aceștia să exercite două dintre atributele dreptului

de

proprietate (posesia și folosința), tribunalul a obligat pârâtul la

plata, către reclamanți, a sumei de 84.350 lei, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada

01.12.2007-01.03.2011, precum și la plata

sumei de 2.163 lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 și până la

restituirea terenului către

reclamanți. În acest sens,

tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză evaluatorie

întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., s-a stabilit contravaloarea lipsei

de folosință a terenului la suma de 2.163 lei lunar, reprezentând

chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanți pentru

terenul în litigiu, dacă acesta nu ar fi fost ocupat de pârât.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul

București, prin primar general,

arătând că nu are calitate procesuală

pasivă în cauză, întrucât reclamanții nu

fac dovada că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului,

publică ori privată, iar prin Hotărârea nr. 9/2004 a C.G.M.B. a

fost trecut în

administrarea Consiliului

Local Sector 2 terenul de 13.500 mp situat

în București, str. M.B.,

str. P. și Râul C., fără a se face mențiune cu privire la

terenul reclamanților situat în str. Aleea B.; temeiul care să

conducă la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de

folosință era art. 998 - 999 C.civ., cu analizarea îndeplinirii

condițiilor acestei răspunderi ; în mod greșit a fost obligat

să plătească reclamanților, în temeiul art. 480 C.civ.,

suma de 84.350 lei, fără să se fi făcut dovada că

această instituție i-ar fi împiedicat să-și folosească

terenul în perioada analizată; că în mod greșit a fost obligat

la plata periodică a sumei de 2.163 lei până la restituirea imobilului,

în condițiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi preluat

proprietatea ori posesia terenului

.

La data de 26.03.2012 s-au depus

precizări la motivele de apel, cu următoarele susțineri:

Î

n mod greșit a reținut instanța

că pârâtul are calitatea de posesor al terenului reclamanților, ce nu

a trecut în proprietatea

privată ori

publică a acestuia, el neexercitând nici în fapt posesia lui.

Prin Hotărârea CGMB din

22.01.2004, s-a transmis în

administrare

terenul în suprafață de 13.500 mp în vederea încheierii

unor

contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri, către

Consiliul Local al Sectorului 2 al Municipiului

București.

Or, Primăria Sectorului 2

București - Direcția de Urbanism

Cadastru,

cu adresa din 06.11.2008, 1-a înștiințat pe

pârât cu privire

la faptul că nu s-a obținut schimbul de terenuri, o

culpă putându-i-se reține

Primăriei Sectorului 2, din cauza modului

defectuos în care a pus

în executare H.G. nr.9/2004, care a dus la întârzierea demarării

procedurilor legale de expropriere conform Legii nr.33/1994.

Instanța de judecată a

aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materia

revendicării, întrucât nu a verificat faptul dacă la data

sesizării instanței posesia imobilului era deținută de

către

vreuna dintre persoanele

juridice chemate în judecată, iar rapoartele

de expertiză n-au

stabilit acest aspect.

Instanța nu a analizat atent actele dosarului, nu le-a interpretat corect

și din care ar fi putut constata că la data investirii sale, „doar

scriptic" s-a pus problema efectuării de demersuri în

vederea afectării terenului pentru executarea

arterei de legătură între

Bd. D.G. și Bd. C.

Posesia de fapt aparține Primăriei Sectorului 2 București, în

calitate de administrator care a demarat lucrările de execuție ale

arterei - și nu pârâtului, în sarcina căruia s-au născut obligații

doar de la data de 12.11.2008, când a fost înștiințat că nu s-a

putut efectua schimbul de terenuri, urmare a memoriului proprietarilor

depus în acest sens cu refuz de schimb.

Lipsa de folosință

invocată și contravaloarea ei solicitată, nu a fost întemeiată

în drept. Răspunderea civilă delictuală ca temei al cererii, ar

fi justificat cercetarea condițiilor legale, or Municipiul București

n-a săvârșit nicio faptă ilicită.

Pârâtul nu putea fi obligat la plata

contravalorii lipsei de folosință cu începere de la 06.02.2007, ci,

eventual, de la data cererii de chemare în judecată - 06.02.2008, în

condițiile în care, nu a deținut posesia imobilului - și a

refuzat să permită folosința liniștită și

utilă.

Prin decizia civilă nr. 300/A

din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca

nefondat, apelul.

Instanța de apel a reținut

că

susținerea pârâtului vizând

lipsa calității sale de posesor al terenului

reclamanților,

pe motiv că prin Hotărârea CGMB din 22.01.2004 terenul fusese

transmis spre administrare către Consiliul Local al Sectorului 2

București, în vederea încheierii contractelor de schimb

cu proprietarii terenului - nu poate fi

primită, astfel încât să conducă

la o reformare a

sentinței și respingerea acțiunii în revendicare ca

neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe de o parte,

acțiunea în revendicare este îndreptată nu doar împotriva unui

posesor, ci și împotriva altei

persoane

care deține bunul fără drept, iar pe de altă parte, pentru

că

posesia vizează exercitarea în fapt a prerogativelor

dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun de către

persoana

care îl stăpânește

și care se comportă ca un proprietar.

Or, transmiterea în administrare în

scopul realizării unui schimb de terenuri nu se confundă cu

transmiterea însăși a posesiei, ci a unei dețineri limitate

asupra bunului, strict servind scopului efectuării schimbului de terenuri

- care, în niciun caz, nu cădea în atribuțiunea Consiliului Local Sector

2, ci tot a Municipiului București, acesta fiind și cel îndrituit de

lege să procedeze la expropriere.

Împrejurarea că instituția

corespunzătoare a Consiliului Local Sector 2 București a comunicat

târziu refuzul proprietarilor de a efectua schimbul oferit, nu este de

natură să-l convertească pe Consiliul Local Sector 2 în

posesorul terenului asupra căruia, în fapt, a dispus însuși apelantul

- pârât, afectându-se astfel dreptul de proprietate al reclamanților.

Comunicarea defectuoasă între

Sector și Municipiu nu

prezintă

relevanță cu privire la încălcarea dreptului de proprietate

și

antrenarea răspunderii civile într-o acțiune în

revendicare a

Consiliului Local Sector 2,

care nu a dispus cu privire la teren, ca și

un proprietar, astfel

cum este cazul Municipiului București, prin măsurile de încheiere a

unui contract de construire, care să includă și terenul

reclamanților, în temeiul unei autorizații de construire dată în

acest sens și demararea și a executărilor, fără

verificarea prealabilă a condițiilor vizând toți proprietarii de

terenuri din zona de lucrări.

Susținerea necuprinderii

terenului în litigiu în proprietatea publică ori privată a

Municipiului București, nu prezintă relevanță în

speță, în condițiile în care, obiectul litigiului îl constituie

revendicarea promovată de către

titularii dreptului de proprietate, nu

în contra altui pretins

proprietar, ci împotriva celor care-l posedă, dețin fără

drept, respectiv, efectuează acte de dispoziție, de grevare asupra

terenului, ca și proprietarii înșiși, fără însă

ca apelantul pârât să aibă o astfel de calitate.

Demararea lucrărilor pe terenul

reclamanților a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate

și o împiedicare de folosire a

bunului

de către proprietari, fapt ce a dat naștere la un prejudiciu din

culpa

pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri

constând, pe de o parte, în contravaloarea lipsei de folosință pentru

perioada solicitată și restituirea bunului.

Faptul că nu s-a menționat

ca atare și temeiul art. 998 C.civ., nu constituie o nelegalitate care

să conducă la nulitatea hotărârii apelate, dacă

pretențiile din acțiune, prin conținut, conturează acest

temei ce a fost avut în vedere de către judecător și părți,

iar condițiile acestei răspunderi rezultă cert din actele speței.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs,întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul

Municipiul București, prin primar general, formulând următoarele

critici:

I. În mod greșit instanța

de apel a reținut că recurentul-pârât este posesor al terenului în

litigiu, întrucât prin HCGMB nr.

9/2004 a

fost transmis spre administrare către Consiliul Local

Sector 2

București terenul în suprafață de 13.500 mp situat în str.

M.B., str. P. și Râul C., în vederea

încheierii

unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri.

Ulterior, prin autorizația de construire din 01.08.2006 s-a menționat

clar că începerea lucrărilor de investiții se va face în

conformitate cu Anexa I cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obținerea

autorizației de construire a organizării execuției

lucrărilor și va include avizul Brigăzii Poliției Rutiere,

iar până la această dată nu a fost emis acest act și nu s-a

dat nici un ordin de execuție de către pârât executantului

lucrărilor, SC L.C. SA.

Faptul că executantul

lucrării a ocupat terenul în litigiu și a început realizarea unor

lucrări nu poate atrage răspunderea pârâtului, cât timp aceasta a

acționat fără a fi autorizată în acest sens.

De asemenea, pârâtul a fost

înștiințat prin adresa din

06.11.2008

de către Primăria Sector 2 București, despre

faptul

că până la acea dată nu a fost posibilă efectuarea

schimbului de teren cu o parte din proprietarii afectați, printre care

și reclamantul, astfel încât nu se poate reține că pârâtul ar fi

deținut sau deține imobilul în posesie, nici că ar avea vreo

culpă în lipsirea de folosință a proprietarului cu privire la

terenul pe care îl deține.

Instanța de judecată a

aplicat greșit dispozițiile legale din materia revendicării,

urmare a faptului că nu a verificat, la momentul formulării

acțiunii și a soluționării acesteia, dacă posesia

imobilului era deținută de vreuna din persoanele chemate în

judecată, sens în care în mod greșit a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât.

În mod greșit instanța a

procedat la soluționarea acțiunii în

revendicare, nefiind îndeplinite condițiile de promovare a unei

astfel

de acțiuni, respectiv, respectiv, reclamantul nu a fost

deposedat în fapt de bunul său, litigiul având natură administrativă

și nu civilă.

II.

Pasivitatea reclamantului, care a nu a folosit acel teren pe

rațiunea că va fi afectat de

lucrări de utilitate publică nu justifică obligarea pârâtului la

despăgubiri pentru lipsa de folosință a

terenului, deoarece nimeni nu poate invoca în apărare propria

culpă.

Calcularea prejudiciului aferent

lipsei de folosință raportat la faptul că pe acel teren

reclamantul ar fi putut construi o parcare nu are nicio o relevanță

cât timp acest lucru nu a fost dovedit, iar

întrunirea

condițiilor răspunderii civile delictuale nu a fost verificată

de

instanță.

Instanța de apel nu a analizat

motivul de apel vizând faptul că în mod greșit a fost obligat pârâtul

la plata contravalorii lipsei de folosință cu începere din data de

01.12.2007, cât timp, chiar dacă s-

ar

fi constatat o lipsă de folosință, aceasta ar fi trebuit

calculată de la

data introducerii cererii de chemare în

judecată, respectiv, de la 06.02.2008.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Acțiunea în revendicare

reprezintă acțiunea reală prin care proprietarul ce a pierdut

posesia bunului său cere restituirea acestui bun, de la posesorul

neproprietar.

Acțiunea în revendicare este o

acțiune reală, pentru că se întemeiază pe însuși

dreptul de proprietate care, ca orice drept real, este opozabil tuturor, o

astfel de acțiune putând fi introdusă împotriva oricui deține

bunul fără nici un titlu și aduce atingere dreptului de

proprietate.

De asemenea, acțiunea în

revendicare este o acțiune petitorie, pentru că pune în discuție

existența dreptului de proprietate al

reclamantului,

iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească

dreptul

său de proprietate asupra bunului revendicat și că imobilul

solicitat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept

de proprietate.

Pornind de la definiția

acțiunii în revendicare, rezultă că ea poate fi exercitată

împotriva posesorului, adică a celui care deține, fără

drept, bunul revendicat.

Posesia reprezintă o stare de

fapt constând în stăpânirea unui

lucru,

în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se

comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului

real asupra

acelui lucru. Cu alte cuvinte, posesorul are

animus sibi

habendi

, respectiv, convingerea că deține ca proprietar

(posedă pentru sine).

Stăpânirea în fapt a unui bun

în lipsa elementului

animus sibi habendi

se realizează sub forma

detenției precare, în cadrul căreia

cel

ce stăpânește bunul o face nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru

altul,

de regulă, întotdeauna pe baza unei situații juridice născute

dintr-un act juridic și nu dintr-o situație de fapt. Mai mult,

detentorul precar nu neagă, ci dimpotrivă, recunoaște dreptul

celui de la care și pentru care deține bunul.

În speță, recurentul-pârât

contestă calitatea sa procesuală pasivă, prin aceea că nu

deține posesia terenului revendicat, cu justificarea, pe de o parte, ca

prin HCGMB nr. 9/2004 terenul

în litigiu a

fost transmis spre administrare Consiliului Local Sector 2

București,

sens în care posesia ar aparține acestei entități, iar pe de

altă parte, că terenul a fost ocupat fără drept de

către societatea

comercială

executantă a lucrărilor de expropriere, în lipsa unui ordin

de

începere a lucrărilor ori a unei autorizații de construire. Raportat

la aceste susțineri, recurentul-pârât concluzionează că în lipsa

posesiei, acțiunea în revendicare nu

poate fi îndreptată împotriva sa,

fiind, astfel, lipsit de calitate

procesuală pasivă.

Această critică însă

nu poate fi primită, fiind contrazisă în totalitate de probatoriile

administrate în cauză care au stat la baza stabilirii situației de

fapt de către instanțele fondului, sens în care în mod corect,

instanțele anterioare au constatat că Primăria Sector 2 București

nu poate sta în judecată ca atare, reprezentând doar o structură

funcțională ce aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local

și dispozițiile primarului, neavând capacitate procesuală de

folosință; că pârâta SC L.C. SA, ca executant al

lucrărilor de expropriere, nu are calitatea

de posesor al terenului, ci

numai pe aceea de detentor precar,

situație față de care nici această

parte nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta

acțiune în

revendicare, în cadrul căreia, așa cum s-a

arătat anterior, pârâtul trebuie să aibă convingerea că

posedă pentru sine și că recurentul-pârât justifică

calitatea procesuală pasivă, fiind singura entitate

deținătoare fără drept a terenului revendicat.

Este adevărat că prin

Hotărârea nr. 9/2004 a CGMB,

s-a

transmis „..din administrarea Consiliului

General al Municipiului

București în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2

București, terenul în suprafață de 13.500 mp situat între str.

M.B., str. P. și Râul C. ..." dar aceeași hotărâre

stipulează că „terenul transmis în administrarea Consiliului Local

Sector 2 urmează a face obiectul

unui

contract de schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate

de

artera de circulație între B-dul D.G. și B-dul C. și parcul

public L.F.".

Ulterior adoptării

Hotărârii nr. 9/2004 a CGMB, s-a încheiat între recurentul-pârât, în

calitate de „achizitor" și SC L.C. SA, în calitate de

„executant", contractul de execuție lucrări nr. 27xx/2006, având

ca obiect „execuția lucrărilor de modernizare artera D.G. și

pasaj subteran", aspect din care rezultă în mod evident calitatea de

posesor asupra terenului revendicat a recurentului-pârât.

Prin adresa nr. 5xx/2006 emisă

de Primăria Sector 2 București, ca urmare a solicitării

eliberării certificatului de

urbanism,

de către reclamantul M.G., se arată că terenul

situat în

Aleea B. „urmează a fi afectat de traseul viitoarei artere rutiere între

str. D.G. și Bd. C.", recomandându-se reclamantului să se

adreseze serviciului de specialitate pentru formalitățile legate de

schimbul acestui teren.

De asemenea, prin adresa din 24.04.2007

emisă de aceeași autoritate locală la solicitarea, din partea

aceluiași reclamant, de relații privind regimul juridic al terenului

situat în fosta str. G.N., se arată că prin titlul de proprietate nr.

19xx/2000 s-a atribuit autorului

reclamantului

terenul în suprafață de 509,40 mp situat la adresa anterior

menționată; că, potrivit Hotărârii

nr. 9/2004 a CGMB

terenul a fost transmis în administrare Consiliului Local Sector 2 pentru a

efectua schimbul de terenuri în vederea exproprierii; că, prin mai multe

adrese reclamantului i s-a adus la cunoștință că terenul va

face obiectul unui schimb, fiind afectat de artera de circulație D.G.;

că, dezacordul reclamantului cu privire la terenul propus la schimb

obligă autoritatea locală la începerea demersurilor legale în vederea

exproprierii terenului pe care îl

deține în proprietate, prin înaintarea

documentației către Consiliul General al Municipiului

București, ca

autoritate competentă, care va dispune în acest

sens și că, prin adresa din 06.11.2009 înregistrată la

Primăria Municipiului București, a fost înaintat tabelul

centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulație

D.G. - C., în vederea demarării procedurilor de expropriere conform Legii

nr. 33/1994, numitul M.G. figurând la poziția 5 din tabel.

Din conținutul acestor adrese,

coroborate cu înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ale

reclamantului și cu concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în

cauză, instanțele de fond au concluzionat în mod corect că

recurentul-pârât posedă fără drept terenul revendicat din data

de

01.12.2007, astfel cum a fost

indicată de către reclamanți.

Împrejurarea că pârâta SC L.C.

SA a ocupat terenul revendicat și a demarat începerea lucrărilor de

expropriere fără a avea autorizație în acest sens, nu are nicio

o relevanță în cauză, reprezentând o chestiune ce ține de

raporturile juridice dintre recurentul-pârât și această societate,

grefate pe

contractul de execuție

lucrări încheiat între aceste părți, care excede

actualului

cadru procesual.

Așa cum s-a arătat în

considerentele anterioare, SC L.

C. SA a

avut, cel mult, calitatea unui detentor precar, ce a

acționat în

baza unui contract având ca obiect execuția lucrărilor de modernizare

aferente exproprierii, în numele și pe seama recurentului-pârât, ca

autoritate abilitată legal într-o asemenea procedură.

Nici Consiliul Local al Sectorului 2

și nici SC L.C. SA nu se pot substitui adevăratului posesor, în

speță, Municipiul București, întrucât acesta a fost singura

entitate ce a acționat ca un adevărat proprietar, dispunând cu

privire la teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin

încheierea contractului de executare a lucrărilor în vederea exproprierii

anterior emiterii unei hotărâri în acest sens, situație față

de care nu are nicio relevanță

apartenența

terenului în discuție la domeniul public sau privat, atâta

vreme

cât acțiunea în revendicare este îndreptată împotriva posesorului

fără drept.

Împrejurarea că la termenul de

judecată din 3 aprilie 2013, în

recurs,

reprezentanta recurentului-pârât a depus, în copie, Hotărârea

de

expropriere nr. 188/2012 este, de asemenea, irelevantă, în

condițiile în care instanța de

judecată a fost învestită cu soluționarea

unei

acțiuni în revendicare în care reclamantul al cărui drept de

proprietate, golit de conținut prin

împiedicarea exercitării atributelor

esențiale ale acestuia, a

opus pârâtului titlul său de proprietate, iar pârâtul nu a dovedit că

deține vreun titlu.

II. Referitor la acordarea de

despăgubiri pentru lipsa de folosință, la cuantumul acestora

și la momentul de la care au fost acordate, contrar susținerilor

recurentului-pârât, instanța de apel în mod corect, pe baza probatoriilor

administrate în cauză, s-a pronunțat asupra acestor aspecte, o astfel

de critică fiind, de asemenea, nefondată.

Prin cererea introductivă de

instanță reclamanții au solicitat obligarea pârâților la

„plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de folosință a terenului în

perioada 01.12.2007-31.01.2008 și în continuare până la restituirea

posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar".

Prin raportul de expertiză

întocmit de expert D.C., având ca obiect „stabilirea lipsei de

folosință asupra terenului ce face obiectul cauzei pentru perioada

01.12.2007 până la zi, respectiv, data efectuării expertizei, prin

stabilirea unei sume lunare", s-a stabilit o sumă de 2.163 lei,

reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de

reclamanți pentru terenul în litigiu, dacă nu ar fi fost ocupat de

pârât, la plata căreia acesta a fost obligat începând cu data de

02.03.2011 și până la restituirea terenului către

reclamanți.

Recurentul-pârât nu a contestat

acest raport de expertiză și a nu a formulat obiecțiuni contrare

concluziilor expertului de specialitate.

Instanța de judecată a

cenzurat solicitările reclamanților și a acordat despăgubiri

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință în cuantumul stabilit

de raportul de expertiză anterior menționat, începând cu data

indicată de către reclamanți ca fiind cea de la care au fost

împiedicați în exercitarea dreptului lor de proprietate, respectiv,

01.12.2007, în condițiile în care din actele și lucrările

dosarului a rezultat cu evidență că recurentul-pârât posedă

acest teren cel puțin de la data încheierii contractului de execuție

cu SC L.C. SA, respectiv, 24.07.2006, instanța pronunțându-se însă

numai asupra a ceea ce a fost investită.

Ocuparea terenului și demararea

lucrărilor de expropriere în lipsa declanșării procedurii

prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de

proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute

esențiale ale acestui drept precum posesia și folosința, în

virtutea cărora reclamanții ar fi putut realiza venituri

considerabile în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat și din

expertiza efectuată în cauză.

Această situație a fost,

așadar, una prejudiciabilă pentru reclamanți și, în mod,

corelativ, imputabilă recurentului-pârât în calitate de posesor și

autoritate abilitată în procedura exproprierii,

astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de

folosință este pe

deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în

lipsirea reclamanților de exercițiul concret al dreptului de

folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea

concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun

le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât

aceștia sunt îndreptățiți la contravaloarea lipsei

de folosință.

Legătura de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciul creat

este

evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a

terenului în

discuție, de către recurentul-pârât, și

lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a acestuia.

Împrejurarea că

reclamanții nu au indicat, ca temei juridic al solicitării

acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință,

dispozițiile art. 998-999 Cod civil vechi, nu

are relevanță, atâta timp

cât

din pretențiile formulate sub acest capăt de cerere, se

conturează

situația reglementată și condițiile

impuse de textul legal menționat.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât, despăgubirile pentru lipsa de folosință, în

măsura în care nu intră sub incidența

termenului de prescripție, se datorează de la data când

proprietarul a

fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului

său de proprietate, iar nu de la data introducerii acțiunii, care

este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.